Categorii

Parteneri

O sinteză magistrală

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

O sinteză magistrală

imaginea utilizatorului Vladimir Bulat

Am avut ocazia cu ceva timp în urmă să insist asupra unui volum editat de savantul David Goberman în S.U.A., care se ocupa de plastica funerară din cimitirele evreieşti, Carved Memories1, şi atrăgeam atenţia prin acel eseu asupra faptului că, pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, s-a dezvoltat o foarte interesantă preocupare pentru cioplitul pietrei, căreia, prin extensie, îi putem spune chiar sculptură populară în piatră. La acea vreme încă nu ştiam că acelaşi autor dedicase troiţelor moldoveneşti un studiu aparte, e drept, bazat în bună măsură pe un material de teren colectat – după cum însuşi autorul o recunoaşte – încă în anii ’50-’70 ai secolului XX2. Din punct de vedere al informaţiei scriptice contribuţia aceasta nu este neapărat o reuşită, dar colecţia foarte bogată de fotografii alb-negru este de o valoare nepreţuită, care compensează lipsa oricărei susţineri  teoretice solide sau a descrierilor temeinice. Cartea pur şi simplu nu are nevoie de aşa ceva: este o arhivă vizuală prin excelenţă. Cu atît mai preţioasă cu cît pentru nivelul tehnic al acelei perioade calitatea clişeelor este mult peste aşteptări. Autorul lor merită toate laudele noastre.
O completare necesară şi o aprofundare teoretică a încercărilor, cu precădere vizuale, ale lui David Goberman aflăm în albumul Arhitectura vernaculară în piatră, semnat de Eugen Bâzgu şi Mihai Ursu3. Albumul a fost editat în colaborare cu Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală din Chişinău, având astfel statutul unei cercetări academice.
Trebuie spus că aceasta este prima sinteză magistrală asupra subiectului, punînd între coperţile cărţii întregul material bibliografic şi al cercetărilor de teren existente pînă la momentul editării acesteia.
Necesitatea reconsiderărilor este un fel de introducere, care se încheie cu o hartă schematică cu toate localităţile din Ţinutul Orheiului, în care autorii – dar şi întreaga trudă a înaintaşilor – au identificat semne şi mărturii ale arhitecturii şi sculpturii în piatră, în acest caz concret aceste două domenii conlucrînd şi completîndu-se. Acest areal este poate cel mai cunoscut, pe de o parte, iar pe de alta, e cel mai compact marcat de această îndeletnicire a localnicilor: „Orheiul Vechi este cel mai vechi şi cel mai extins centru, cu cea mai mare diversitate de creaţii arhitecturale (...) el formează o zonă în care intră următoarele sate: Brăneşti, Butuceni, Morovaia, Trebujeni, Păhărniceni, Piatra, Jeloboc, Peresecina. Se circumscriu acestei zone satele Ivancea şi Susleni, unde tradiţia s-a extins mai târziu” (p. 21). Asta nu înseamnă nicidecum, desigur, că e şi singura zonă de care se ocupă cei doi savanţi.
După o trecere în revistă a începuturilor cercetărilor arhitecturii în piatră pe teritoriul Moldovei, se ajunge la o nominalizare şi analiză a celor cîteva centre în care extragerea, prelucrarea şi modelarea pietrei au continuitate şi tradiţie constituită, aceasta din urmă însemnînd un anumit limbaj şi un vocabular iconografic specific, pe de o parte, şi persistenţa unor practici anume, particulare pentru fiecare caz, pe de alta. Desigur că astfel de desluşiri nu le puteau face cercetătorii şi etnografii de demult, aceştia fiind, de regulă, fascinaţi de exotismul şi pitorescul celor văzute, fotografiate şi catalogate. Se pare că era sintezei e de-abia acum în tăriile ei, manifestându-se convingător şi cu deplină acribie. Poate cel mai captivant capitol al cărţii este dedicat anume analizei centrelor arhitecturii populare în piatră. Piatra-de-var este elementul cheie în realizarea minunăţiilor în materie de construcţie, decor, recuzită funerară, comemorativă etc. Şi pentru că cercetătorii remarcă un anumit stereotip comportamental specific moldovenilor, acela de a construi o casă nouă la fiecare generaţie, acest fapt ne deosebeşte în chip fatal de popoarele din proximitatea noastră istorică. Multe seminţii balcanice conservă arhitectură de secole, case în care au locuit cîteva generaţii de oameni, fără a fi nevoie de noi şi noi construcţii. Bunăoară, arhitectură civilă străveche întîlnim în Bulgaria, Grecia, Albania, Muntenegru ş. a., în timp ce la moldoveni mai vechi sunt doar bisericile, aşezările rupestre şi cimitirele. Asta a făcut ca nici tradiţia orală, nici cea scrisă să nu se fi ocupat de ideea de arhitectură înaintea mijlocului secolului al XIX-lea. Ar fi, poate, deosebit de interesant şi folositor să se facă un studiu comparatist între felul în care se consemnează în literatură specificitatea habitatului de-a lungul timpului, chiar şi cu descrierile detaliate de interioare şi de port, şi analiza etnografic-istorică a vestigiilor conservate, fie sub forma reconstituirilor prin metoda anastilozei, fie printr-un studiu comparatist al fondului construit. S-a demonstrat, bunăoară, că aportul meşterilor locali în evoluţia carierelor de piatră locale este determinant, dar anumite ustensile – mola serraria, ferăstrăul oţelit, de pildă – par totuşi aduse de pe piețele apusene. Acest instrument apare în unul dintre desenele lui Villard de Honnecourt, de prin anul 1240 (p. 36-37). Este clar că o filieră directă între evoluţia tehnicii apusene şi a celei estice este greu sau chiar imposibil de stabilit, însă în fel şi chip anumite forme ale acestora au migrat şi s-au adaptat.
Eugen Bâzgu şi Mihai Ursu recurg la consemnarea unei terminologii care desemnează deopotrivă actul extragerii pietrei, dar şi cel al modelării şi cioplirii ei artistice: chernă, ghin, ştangă, raşpel, daltă, compas-ţangă, vinchel, ferăstrău, topor-bardă, pene de metal, năsuep, pârghia de ridicare a pietrei, buciarda ş. a. Detalierea funcţiilor fiecărui instrument capătă un ecou epic, captivant. Dar nici o clipă tonul academic nu este părăsit; iar acest dozaj dintre descrierea savuroasă, atentă, şi susţinerea ei cu surse şi resurse bibliografice solide rămîne pe tot parcursul lecturii o izbîndă remarcabilă şi o competentă descriere a zonelor geografice, pe de o parte, iar pe de alta – o analiză a specificităţii fiecăreia dintre ele. În multe cazuri au fost folosite relevee şi fotografii de arhivă, personală sau a muzeelor, pentru a întări demonstraţia şi argumentaţia.
Personal aş fi simţit nevoia unor mai largi corelări ale materialului prezentat cu civilizaţia pietrei din spaţiile geografice limitrofe, amintite anterior, unde există de asemenea o tradiţie străveche de prelucrare a acestui material, astfel că o atare extindere comparatistă ar fi dat o imagine lămuritoare (mai largă şi mai nuanţată) asupra felului în care concepea şi perpetua fiecare popor acest meşteşug dificil, dar care dă naştere unor întruchipări de forme durabile şi extrem de variate. Mereu existenţa unor astfel de conexiuni face ca exemplele locale să nu mai fie privite ca fenomene disparate, fără început şi sfîrşit, ci ajută la înţelegerea mai largă a unor preocupări şi îndeletniciri umane cu rădăcini împlîntate în negura vremurilor, comune întregului areal european, şi chiar mondial. Deşi raţiunea pentru care omul a început să cioplească piatra sau lemnul era oarecum comună – indiferent de geografie, felul în care le-a înfrumuseţat diferă, fără tăgadă, de la un areal la altul, şi de la un popor la celălalt.
_________
Note:
1. Vezi Contrafort, nr. 2-3, februarie-martie 2006.
2. Troiţele moldoveneşti, ediţie bilingvă: rusă-română, Ed. Iskusstvo Rossii, Sankt-Petersburg, 2004
3 . Editura Ştiinţa, Chişinău, 2009, 256 pag.