Invitaţia primită din partea ICR New York şi a Editurii Dalkey Archive Press, aceea de a participa la cea de-a 7-a ediţie a Festivalului Internaţional PEN World Voices of International Literature, mi s-a părut o oportunitate uriaşă nu doar de a intra în culisele unei importante reuniuni literare din Statele Unite, ci şi de a descoperi o „dimensiune” necunoscută. Vorba e că nu mai fusesem niciodată în America. Ediţia din acest an urma să adune 100 de scriitori din toată lumea şi, cum nu-i pot pomeni pe toţi aici, voi da doar cîteva nume: faimosul britanic Salman Rushdie, preşedinte al Festivalului, rusul Vladimir Sorokin, căruia îi apare în curînd în engleză Ice Trilogy, prozatorul mexican Enrique Serna, selectat de Marquez pentru o antologie de proză scurtă latino-americană, franceza Amelie Nothomb, o autoare prolifică şi tradusă deja în 35 de limbi, românul Mircea Cărtărescu, africanul Wole Soyinka, laureat al Premiului Nobel pe anul 1986, eseistul maghiar G.M. Tamas, germanul Thomas Lehr, cîştigător al premiului Berlin Book Prize în 2011, etc. Aşadar, o companie selectă, onorabilă, care poate lesne să emoţioneze un autor anonim dintr-o ţară cvasinecunoscută. În ceea ce priveşte umila mea persoană, fusesem invitat la lansarea antologiei Best European Fiction 2011 a lui Aleksandar Hemon, carte în care îmi apăruse povestirea Auntie Frosea, care e de fapt un fragment din romanul Tărîmul lui Saşa Kozak, apărut recent la Editura Tracus Arte.
 
După o călătorie lungă şi obositoare via Frankfurt, care mi-a oferit însă şi plăcerea descoperirii unei companii aeriene (Lufthansa) preocupate serios de confortul pasagerilor săi, am ajuns la New York în dimineaţa aceleiași zile. Era ca şi cum zburasem vreo 4 ore. Plecasem din Chişinău la 7.30 şi la 12.00 eram deja în New York. De altfel, trecerea bruscă prin fusurile orare mi-a jucat festa: primele mele două nopţi din America au fost albe.
După ce am trăit cea mai mare parte a vieţii la Chişinău, şederea în marele megalopolis al lumii a fost copleşitoare. Prima senzaţie a fost că m-am pomenit în mijlocul unei imense babilonii, unei mari dezordini. New York-ul e un amestec halucinant de popoare. Ai impresia, mergînd pe stradă, că treci pe lîngă reprezentanţii tuturor raselor şi semințiilor lumii. Şi dacă Republica Moldova, vorba unui lider politic moldovean, e o ţară polietnică, ce-o fi atunci New York-ul şi America în general?
Altminteri, după o vreme, îţi dai seama că dezordinea aparentă e ordonată. Toate aceste rase şi naţionalităţi convieţuiesc paşnic, trăiesc cot la cot şi chiar colaborează între ele. Frontierele se şterg, oamenii nu se baricadează în fortăreţe etnice. Toţi sînt cetăţeni americani şi asta contează mai mult decît culoarea pielii sau tăietura ochilor. Şi mă tem că statul polietnic Moldova nu a atins încă acest nivel de convieţuire, cu toate că are muuuuult mai puţine naţii.
După ce am fost cazat în Hotelul Jolly Madison Towers din Manhattan, mi-am dat seama că nici Europa nu se îndepărtase prea tare de mine. Proprietarul hotelului era un italian, iar cei mai mulţi dintre clienţi – călători vîrstnici din Italia, Franţa, Germania şi Anglia. Fireşte, ştiam că pensionarii occidentali duc o viaţă mai interesantă decît cei moldoveni. Aşa că nu m-a surprins aparenţa tinerească şi voioşia debordantă ale bătrîneilor din Jolly Madison Towers.
Într-o zi, ieşind din hotel, m-am pomenit dintr-odată în... India. Sute de originari din India – bărbaţi, femei şi copii, îmbrăcaţi în haine viu colorate – mărşăluiau cu pancarde pe care scria We are all equal! Oamenii aceia încercau să atragă atenţia altor new-yorkezi asupra unor probleme cu care, probabil, se mai confruntă. O făceau însă liniştit, fără să provoace scandal, fără să perturbe traficul sau să ţipe isteric ca protagoniştii unor mitinguri din centrul Chişinăului. Apoi, la fel de liniştit, s-au evaporat. Şi cred că îşi vor soluţiona problemele.
Sînt multe biserici de tot felul în New York. Şi nimeni nu e deranjat de prezenţa lor. Eu, bunăoară, am văzut o frumoasă biserică armeană. Există şi cîteva biserici româneşti, unde se ţin slujbe, fireşte, în limba română. E loc pentru fiecare, dacă se respectă legile statului. Şi nici polemici „frăţeşti” de felul celor dintre Mitropolia Moldovei şi Mitropolia Basarabiei nu există, şi atitudinea majorităţii faţă de cultele mici e alta parcă. Fireşte, Moldova e mică şi nu are puterea de absorbţie a Americii. Numai că problema noastră stă nu numai în dimensiunile liliputane, ci şi în optica păguboasă.
 
Înainte să revin la Festival, aş remarca munca enormă făcută de mica echipă a Institutului Cultural Român din New York şi anume de directorul Corina Şuteu, de directorul adjunct Oana Radu şi de coordonatorii de proiecte Silvia Rogozea şi Andra Stoica. Într-un interviu acordat postului de radio Europa Liberă, Corina Şuteu spunea că miza din ultima vreme a ICR New York a fost arta contemporană. Şi această miză a dat roade. Cultura română a devenit mult mai vizibilă în America. Bunăoară, un mare succes a fost Festivalul de Film Românesc organizat la Tribeca Cinema. În consecinţă, despre cinematografia românească s-a scris în reviste importante – The New York Times, Time Out, The New Yorker – , iar următoarea ediţie a Festivalului de Film Românesc va avea loc la faimosul Lincoln Center. Corina Şuteu însăşi a apărut cu un interviu destul de amplu în The New York Times în calitate nu doar de director al ICR New York, ci şi de preşedinte al reţelei Institutelor Culturale ale ţărilor UE la New York! Pe durata întregii mele şederi în marele megalopolis, am fost ajutat, ori de cîte ori a fost nevoie, de harnicele şi neobositele Oana Radu, Silvia Rogozea şi Andra Stoica.
Festivalul propriu-zis a fost o adevărată desfăşurare de „forţe literare”. În fiecare zi aveau loc cel puţin trei evenimente în diferite locuri din Manhattan – cel mai vechi şi cel mai eclatant cartier al New York-ului. Lansările de carte, lecturile, mesele rotunde şi workshop-urile s-au ţinut lanţ. Şi, cum era imposibil să ajungi la toate aceste event-uri, trebuia să alegi. Iar alegerea era destul de dificilă dată fiind gama variată de oferte.
În prima seară, evenimentul principal a fost totuşi Opening Night: Written on Water. Într-un local de pe malul oceanului, vreo 12 poeţi din diferite părţi ale lumii, între care şi Mircea Cărtărescu, au citit poeme care conţineau motivul apei. Prestaţia cunoscutului scriitor român mi s-a părut excelentă, dovadă fiind şi aplauzele îndelungate. Seara s-a încheiat cu discuţii şi cu stabilirea primelor contacte cu colegii de breaslă veniţi de pe alte meridiane. Am cunoscut-o, de pildă, pe scriitoarea şi traducătoarea de origine cehă Monika Zgustova, care a tradus peste 50 (!) de cărţi din cehă şi rusă în spaniolă şi catalană, fiind premiată pentru acest colosal efort de către Ministerul Afacerilor Externe al Cehiei.
Mircea Cărtărescu, de altfel, a fost un personaj important al Festivalului. Am avut ocazia să-l însoţesc la un party privat pe care Editura Archipelago Books îl organizase în cinstea viitorului său autor. Vorba e că în 2012 această editură va publica trilogia Orbitor. Evenimentul se anunţă de pe acum ca unul memorabil. Alături de Dal­key Archive Press, Editura Archipelago Books, condusă de Jill Schoolman, e lideră pe piaţa traducerilor literare din Statele Unite. Altminteri, un tînăr scriitor american mi-a spus că numai 5% din beletristica publicată în America e tradusă din limbi străine. Am încercat să aflu cauza acestui fenomen regretabil. Tînărul scriitor american a înălţat din umeri, apoi, după cîteva secunde de reflecţie, a conchis: „Asta e! Americanii sînt convinşi că literatura cea mai bună e scrisă în America!” Iar eu m-am gîndit că nu ne-ar strica şi nouă, celor din Republica Moldova, o doză mică din această încredere. Şi asta pentru că prea timoraţi sîntem uneori.
Cel care ar fi avut posibilitatea să participe la toate evenimentele Festivalului ar fi aflat, probabil, problemele şi particularităţile tuturor literaturilor lumii. S-a discutat despre poezia modernă din Pakistan, despre literatura erotică vs pornografică, despre statutul intelectualului în societatea de consum, despre impactul global al culturii ruse, despre transformările culturale din Lumea Arabă, despre relaţia minoritate-majoritate în plan cultural, despre traduceri în SUA, despre premii şi criteriile ce stau la baza acordării lor, despre tendinţele curente din literaturile Japoniei şi Koreii de Sud etc. Am asistat la o masă rotundă, moderată de Salman Rushdie, care mi-a provocat o adevărată revelaţie. Vasăzică, am văzut nişte editori occidentali care vorbeau cu tristeţe despre problemele lor editoriale, despre cît de greu e să promovezi literatura de calitate într-un ocean al ignoranţei şi al distracţiei. Am văzut un scriitor occidental vorbind despre indiferenţa guvernanţilor, despre proasta finanţare a culturii. Şi am realizat brusc că nici ei, occidentalii, nu sînt foarte diferiţi de noi în aceste privinţe. Totuşi, în ciuda confesiunilor triste, posibilităţile lor sînt mult mai mari.
 
Evenimentul pentru care fusesem invitat – lansarea antologiei Best European Fiction 2011 – a avut loc într-o sală cochetă a Institutului Cervantes din New York.
Sala a fost plină, iar cei sosiţi cu întîrziere au fost lăsaţi pe dinafară. Aşa se obişnuieşte la americani. Antologatorul Aleksandar Hemon s-a dovedit a fi nu numai un scriitor bun, ci şi un excelent moderator. A ieşit o discuţie vie, interesantă, iar subsemnatul, Frode Grytten din Norvegia şi Andrej Blatnik din Slovenia au vorbit nu doar despre propriile creaţii, ci şi despre spaţiile (literare) din care vin. În această ordine de idei, o să remarc cu satisfacţie că spaţiul ciudat-miraculos moldovenesc a stîrnit curiozitatea publicului. Mi s-au adresat din sală întrebări referitoare la Moldova şi la realitatea literară interriverană. Ulterior, au existat ecouri în presă în care prezenţa unui sol al Moldovei era remarcată. Un articol al unui critic new-yorkez se intitula From Moldova to Pakistan. Lansarea a culminat cu oferirea autografelor, iar ceea ce m-a uimit a fost faptul că s-au vîndut dintr-odată vreo 50 de volume. Am înţeles că lansările în America sînt un mijloc eficient de vînzare a cărţilor. A fost plăcut să-l întîlnesc la lansare şi pe reprezentantul Ambasadei Moldovei la Washington, Dorin Panfil.
Cîţiva dintre cei veniţi la lansare, între care şi o originară din Odesa, m-au întrebat cum ar mai putea citi proză din Moldova. Le-am spus că în următoarea antologie – Best European Fiction 2012 – Moldova va fi reprezentată de Vitalie Ciobanu. A fost o veste îmbucurătoare pentru cititorii aceia.
 
În final, cîteva observaţii fugare. Un lucru care-ţi sare în ochi, de cum te pomeneşti în New York, e absenţa prafului înecăcios. Poţi să mergi zile-n şir prin New York fără ca pantofii tăi să aibă nevoie de vacs. „Care-i cauza acestui miracol?” m-am întrebat. Mi s-au oferit două explicaţii. Prima e că în preajma oceanului praful e ca şi inexistent. A doua e că străzile sînt spălate şi curăţate temeinic. Un alt fapt frapant, pentru mine, cetăţean al Moldovei, a fost acela că trotuarele New York-ului sînt invadate de flori. Sînt o sumedenie de ghivece mari cu lalele de toate culorile. Parcă ai fi în Olanda. Aproape că nu există străzi fără flori şi ronduri. Iar ghivecele şi rondurile nu sînt pe post de tomberoane.