Spre Țara Moților poți merge pe mai multe căi, dar două sunt esențiale: prin Alba Iulia și prin Deva, două axe ca două moduri de a urca sau de a coborî înspre meandrele istoriei. 
Am ales calea sudică, prin județul Hunedoara, vizitând pentru început cetatea Devei, și apoi oprindu-ne la Brad – orașul până mai ieri minier, iar astăzi rămas fără ocupația de altădată, minele de aur închizându-se acum un deceniu. Dar acest oraș are trei comori incontestabile: Muzeul Aurului, singurul din bătrâna Europă, colecția de artă postbelică românească a doctorului Sorin Costina, precum și gara feroviară, construită de austrieci, în 1896, aflată acum în plin proces de refacere și conservare. Toate acestea trebuie descoperite pe viu, la fața locului, de aceea nu voi face vorbire decât despre acele comori de artă care se află în proximitatea Bradului, precum și despre oamenii pe care i-am întâlnit în cale. Va fi o mică incursiune în Țara Zarandului, parte a fostului Comitat Zarand, despre care se mai știu foarte puține.
Întâi am luat-o spre est pe drumul ce duce spre Abrud, dar în localitatea Barza am părăsit acea șosea, urmând calea spre Curechiu, prin comuna Bucureșci. Am trecut prin Criscior, dar am decis să vedem vechea ctitorie după ce vom poposi în curtea largă a bisericii de lemn din Curechiu. De fapt acea curte este a cimitirului satului, sat vechi și păstrător de tradiție, deasupra căruia domină fleșa înaltă a bisericii de lemn, cu hramul Sfântul Nicolae (1781). Am vorbit prin telefon cu preotul paroh, care mi-a zis să așteptăm, că vine psaltul să ne deschidă. A durat ceva până a sosit acela, de la câmp. Zilele de vară sunt rodnice în muncă, doar orășeanul își îngăduie plimbări și concedii. Timpul așteptării l-am folosit la maximum, cercetând întinsul cimitir, precum și cele două biserici, cea de lemn și cea de zid (1871). Cea din urmă a fost de curând pictată prima oară, de zugravul Dorel Beșleagă.
Fiind vară și cald, buruienile erau înalte, dar erau cosite pe anumite porțiuni, acolo am văzut cruci de lemn, piatră și beton. Nu erau cripte, ceea ce m-a bucurat. Aici se mai conservă egalitatea, stridența orășenilor nu i-a afectat încă pe țăranii locului. De la psaltul care a sosit pe bicicletă, un omuleț micuț, slab, dar vânjos, aflăm că în jurul acestei biserici a debutat răscoala țăranilor moți, care au înnoptat aici după ce au fost convocați în ziua de 31 octombrie 1784, la Mesteacăn, spre a porni apoi la Alba Iulia, „pentru a se înscrie voluntari”. Faptul că grupurile de țărani, se pare conduși de Gheorghe Crișan, s-au oprit în acest sat îi umple de mândrie și azi pe locuitorii săi, iar psaltul ne-a întrebat direct: „Ați citit cartea lui David Prodan, Răscoala lui Horea?” Recunosc că nu. Dar omul omitea atrocitățile cumplite la care s-au dedat chiar țăranii, când s-au pornit împotriva celor care nu erau de-un neam cu ei, asupritorii. La David Prodan am găsit, apoi, aceste rânduri: „Pe preotul Ştefan Baktsi l-au târât în curtea casei preoţeşti, acolo l-au omorât. Mai multe relatări spun însă că i-au tăiat capul cu securea pe pragul bisericii. Pe văduva lui Albert Ribitzei ar fi ucis-o în cimitir, în mod impudic, cumplit”... și altele asemenea. 
Dar scopul nostru nu era elucidarea istoriei, ci întâlnirea cu acest minunat monument de arhitectură, care conservă în interior o valoroasă pictură parietală, precum și o colecție de icoane pe sticlă și lemn. Catapeteasma este pictată cu totul, iar ușile împărătești, deși datează de la 1872, înțelegem că și meșterul, și zugravul erau încă profund tributari unui ev mediu țărănesc, prelungit, sublim în simplitatea, firescul și pitorescul în care era îmbrăcat.
În coasta bisericii vechi observ niște bârne de lemn, suprapuse, delimitând un perimetru pătrat, de parcă în acel loc se dorește ridicarea unei clopotnițe. Fiecare buștean era datat, fiecare cu alt an. Întreb țăranul ce vrea să reprezinte această cuminte așezare a trunchiurilor. Mi-a răspuns așa: este o veche tradiție, pe care alții nu au mai păstrat-o: „Este judecata satului, între cei vii și cei morți”, între biserică (reprezentând pe cei vii) și cimitir (cei adormiți în Domnul). Am rămas nelămurit, iar țăranul nu a mai povestit... poate e o vină mare care planează deasupra comunității și de care mai sunt conștienți din generație în generație?
Ajungem repede la Criscior și așteptăm în curtea bisericii cu hramul Adormirii Maicii Domnului; este o ctitorie de piatră, care a fost ridicată de familia cnezială Bâlea pe la începutul secolului al XV-lea. Părintele a trimis să ne deschidă pe o bătrânică, adusă din spate, și tocmai de aceea urca cu greu dealul care duce spre cimitirul în care se află și monumentul. O fire blajină, caldă, ne deschide repede ușa, și ne îndeamnă să intrăm noi primii. Pentru că e la ea acasă. Era o zi de joi, se plângea că nu a mai ajuns de duminică aici, ocupată cu treburi, ținută de spate, fiind și jelitoare, căci de câteva zile îi murise cineva din familie, ginerele. Era văduvă de mult, oricum. Ne-a aprins lumina și ni s-a deschis în fața ochilor spectacolul unei vechi picturi, pe care unii o datează cu finalul secolului al XIV-lea (1385-1387: Silviu Dragomir, Vasile Drăguț, Ecaterina Cincheza-Buculei), alții plasând momentul zugrăvirii ceva mai târziu, spre hotarul secolului al XIV-lea – debutul celui următor (I.D. Ștefănescu, Virgil Vătășianu, Marius Porumb); se pare că până în secolul al XVIII-lea exista o pisanie care anunța datarea picturii în anul 1411, dar cum acea mărturie lapidară a dispărut, cercetătorii au decretat acea datare ca fiind una eronată sau chiar falsă. 
Oricum, datorită efortului meticulos al restauratorului Dan Căceu – care, cu imens regret pentru posteritate, nu și-a încheiat misiunea –, avem acum fragmente relevante dintr-o pictură care ne arată prezența aici a unor meșteri zugravi foarte familiarizați cu sensibilitatea bizantină, și nu doar cu cea topită în tradiția transilvană, ci chiar și cu cea aparținând mediului imperial, constantinopolitan; acest din urmă lucru îl subliniază și savantul Sorin Ullea, care a dedicat un volum întreg picturii de la Ribița – al cărei veșmânt pictural atestă neîndoielnice similitudini cu cea de la Criscior: „derivă direct din şcoala transilvană comnenă de origine constantinopolitană aulică”1. 
Desigur, după vizitarea Crisciorului, cu urmele sale de pictură exterioară, pe fațada de nord, care sunt anterioare minunatului fenomen moldovenesc al epocii lui Petru Rareș, trebuie gustată și pictura bisericii Ribița, acestea două aflându-se la o distanță mică. 
La Ribița am avut ocazia să vedem adevărata măreție și noblețe a creștinismului deja renascentist din Transilvania începutului de secol XV, îmbălsămat într-un veșmânt pictural unic în România. Aici asistăm la întâlnirea cerescului și pământescului, la întrețeserea firească a Vechiului Legământ cu cel Nou, la contopirea canonului pictural bizantin cu recipientul arhitectural latin. Tot aici, în altarul sfântului lăcaș, am admirat poate cei mai impresionanți Îngeri2 din întregul spațiu românesc, nu înainte de imaginea Mandylionului (Acheiropoietos, adică nefăcut de mâna omului), care surmontează arcul triumfal de deasupra iconostasului de zid, probabil adăugat de-a lungul tumultuoasei istorii, perindate inclusiv peste trupul acestui lăcaș. Foarte puțină lume a văzut pictura inițială, căci aceasta a stat până foarte de curând sub diverse straturi de repictări și var (până în 1994), iar impresionanta scenă cu chipurile ctitorilor (de pe peretele sudic al interiorului) – singura neacoperită și deci văzută de mult timp –, conservă în bună măsură inscripția-pisanie, redactată în slavona medio-bulgară: „Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea (Duhului Sfânt)... jupânu Vratislavu și cu jupânița lui Stana și cu fiul... și cu fratele său jupânu Miclăușu și cu jupânița lui Sora... Împăratului ceresc s-a zidit și s-a zugrăvit mănăstirea Sfântului Nicolae (pentru pomenirea?) lui și a neamului său până în veci, în ziua strașnicei judecăți a lui Hristos. În zilele lui Jicmund (crai)... ca să fie de uric fiilor lui... isprăvit în sâmbăta a șasea a postului... Stana... să săvârșească... iar ei cu binecuvântarea Sfântului Duh au isprăvit... Popa Dragosin, în anul 6925 (=1417) în luna lui iulie 15, s-a isprăvit și s-a zugrăvit cu mâna...”3. Numele zugravului nu s-a conservat, rămânând deocamdată un anonim, dar dacă se va descoperi vreodată numele său, acesta va putea fi folosit și în actul de atribuire a frescelor de la Criscior. 
Un studiu mai vechi, în limba maghiară, aducea la lumina zilei două texte care ar fi existat în completarea decorului pictural inițial; acestea, redactate de asemenea în slavona bisericească, aduceau următoarele detalieri: „Drept mulțumire lui Dumnezeu am ridicat această biserică pentru regele Sigismund care a restituit bunurile pierdute de tatăl nostru Vratislav. Matia, Vratislav, Miclăuș de Ribița și cu fetele Ana și Ioanca au construit-o în 1404” (pe peretele sudic) și „S-a construit sub păstorirea papei Grigore și a lui Anastasie, 1404” (zidul nordic)4. Dacă data furnizată de cercetătorul maghiar s-ar putea susține documentar, atunci ar deveni clar că Ribița a fost construită înaintea Crisciorului, iar ambele stau mărturie de netăgăduit a apartenenței celor două locașuri la Biserica Una (nedespărțită), astfel că „schizma” de la 1054 nu a afectat în chip vizibil acest meleag, format din „sate fără stat”, după foarte inspirata zicere a lui Nicolae Iorga. Cu alte cuvinte, Țara Zarandului era și răsăriteană și apuseană deopotrivă, astfel că arhitectura occidentală (o simbioză de romanic și gotic în aceste cazuri) a primit un veșmânt pictural bizantin prin excelență, dar în care personajele, fie sfinți, fie regi, fie ctitori, erau zugrăvite după moda vremii apusene. Iar prezența regilor maghiari, pictați în pandant cu tabloul votiv, la Ribița, arată cu claritate că anume „puterea ecumenică a iconicității bizantine a învins secolele”5. Iar ca să fie și mai clar: „Frescele Ribiței sunt icoana acestui comportament medieval atipic care, călcând o clipă „pravila suzeranității”, a îngăduit ca în același lăcaș să fie zugrăviți laolaltă și distincți suzeranii și vasalii, adică deopotrivă cei trei regi unguri, Ştefan, Emeric şi Ladislau, pe mijlocul zidului lateral stâng, iar perfect vis-a-vis, pe mijlocul zidului lateral drept, cei doi vasali și ctitori fondatori, Vladislav şi Miclăuş. Ortodocşi abili și ageri, cei doi ctitori-feudali „simbioziști” s-au catolicizat și ei tot à la roumaine, pentru a rămâne ortodocşi”.6
Mai în amonte de satul Ribița, spre Cheile Ribicioarei, pe un mic promontoriu se înalță o altă biserică țărănească, de lemn, cu hramul Sfintei Paraschiva (filia Ribicioara), la anul 1768, care confirmă o dată în plus continuitatea și insistența țăranilor din Țara Zarandului de a rămâne creștini ortodocși, și păstrători ai unei tradiții care-i definește cel mai bine, care i-a ajutat să rămână ei înșiși, stăpâni pe locul în care s-au născut din vremuri imemoriale. 
Toate aceste exemple de monumente, risipite în proximitatea râului Crișul Alb, aduc mărturii de netăgăduit ale persistenței unei civilizații țărănești uimitor de bine conservate, și care se exprimă mai presus de orice prin biserica strămoșească, care le-a hrănit sufletele, dar și prin numeroase exemple de arhitectură laică: case, șuri, hambare, cotețe etc. 
Un pelerinaj prin acele locuri este obligatoriu pentru orice om credincios, învățat, cult, și european: acolo este chezășia dialogului purtat azi între ieri și mâine. O excursie într-o Europă străveche, articulată mult înainte ca acest concept să fi fost conștientizat și maturizat. 
August 2017
Brad-București
 
Note
1 Sorin Ullea, Arhanghelul de la Ribița, București, 2001, p. 97.
2 Aceștia mi-au amintit de celebrisimul Înger Alb, de la mănăstirea sârbească Mileševa, datând de la 1235. Reprezentat în scena Învierii Domnului, în naosul bisericii mari, acest detaliu a devenit, prin supralicitare, cel mai cunoscut portret din pictura medievală din Serbia.
3 Transcrisă după Marius Porumb, Dicționar de pictură veche românească din Transilvania, Editura Academiei Române, 1998, pag. 333.
4 Ödön Nemes, A Ribicei templom 1404-böl, în: „Haznak s a Külfold”, vol.IV, 1868, pag. 63-64.
5 Academician Sorin Dumitrescu, TRIANON 100 versus RIBIȚA 800 sau despre disputa seculară a întâietății pe plai. Emisiune la Realitatea TV cu Rareş Bogdan, 11 iulie 2017.
6 Ibidem.