În 2013 la Editura ARC din Chișinău apărea volumul Coama leului pe pernă. O antologie de proză cehă contemporană, cuprinzând 14 autori de ficțiune artistică. Selecția și traducerea au fost făcute de Helliana Ianculescu și Lidia Našinec.
Deși nu a trecut neobservată – iar revista Contrafort a publicat de-a lungul anilor fragmente literare și chiar interviuri cu cinci dintre autorii prezenți în sumarul cărții –, indiscutabil este faptul că antologia merita o prezentare mai amănunțită, pentru că reprezintă, prin cei 14 autori, foarte diferiți ca formulă narativă, ca temperament scriptic și amplitudine emoțională, o adevărată carte de vizită a prozei de pe malurile Vltavei: Roman Ráž, Jiří Kratochvíl, Nataša Reimanová, Michal Ajvaz, Petr Šabach, Patrik Ouředník, Emil Hakl, Markéta Hejkalová, Magdalena Wagnerová, Jáchym Topol, Jiří Hajíček, Miloš Urban, Radka Denemarková, Vratislav Maňák. Sunt date pozele și fișele lor biobibliografice, astfel încât textele literare reușesc să ne spună mai mult decât ar comunica doar la modul denotativ: luminează înțelesuri prin parcursul de viață al autorilor. Regretabilă este lipsa unei prefețe, oricât de succinte, care să schițeze pentru cititorul de limbă română imaginea de moment a prozei din Republica Cehă, liniile ei de forță.
Vorbim totuși de un spațiu de veche și bogată tradiție literară, „cunoscută la noi preponderent prin culmile ei ninse care se numesc Hašek, Čapek sau, mai noi, Kundera și Havel” – notează criticul Eugen Lungu pe coperta a patra a volumului. Ca să nu-l mai pomenim pe Franz Kafka. Disputat de mai multe literaturi – cu precădere, de cea germano-austriacă –, nu ni-l putem imagina pe autorul Procesului și Castelului în altă parte decât la Praga, așa cum și mitologia acestui oraș minunat ar fi grav afectată în absența figurii stranii, angoasante, a fostului angajat al „Companiei pentru asigurarea lucrătorilor din Regatul Boemiei”…
Filiația kafkiană, de altfel, răzbate în proza mai multor autori antologați. Predilecția sau recursul la partea stranie, criptată a vieții, una care se sustrage logicii obișnuite și concurează mai degrabă cu oniricul, fantasmaticul, nu cu realitatea diurnă, de care răspund simțurile noastre treze.
Roman Ráž, bunăoară, într-un fragment de roman, Faust moare de două ori, descrie o situație stranie în care nimerește personajul său, salvat dintr-o încăierare într-o crâșmă de la periferia orașului și plasat într-un stabiliment curat, alături de alți vreo trei sute de bărbați. Are parte de cele mai bune condiții, apoi va trece prin probele unui concurs, în care se va plasa primul, și va semna un contract cu misterioșii săi angajatori, dar finalitatea acelei selecții și aventuri îi va rămâne obscură.
Personajul lui Michal Ajvas din Trecutul stă în cafeneaua Slavia (celebru local de pe malul Vltavei, îndrăgit de scriitorii și artiștii din Praga) și se uită la alți vizitatori. Și recompune un trecut improbabil dar posibil, halucinant, din chipurile de la mese, o fantasmagorie care se dilată cu repeziciune: „…îi privesc pe cei din jurul meu. Într-un colț recunosc profilul aspru de pasăre al unui bărbat care, într-o noapte vijelioasă, după ce și-a fumat pipa malaeziană, m-a fugărit pe culoarele goale ale Orient Expresului, de-a lungul ușilor încuiate ale compartimentelor. Îmi aduc aminte cum din când în când cămașa lui lungă de noapte strălucea în lumina fulgerului, iar perdelele de pe culoar fluturau prin ferestrele deschise și mă loveau violent în față. Cât de mult să fi trecut de atunci? Cinci sau poate chiar zece ani? (…) Cu femeia care își piaptănă acum îngândurată părul roșcat și ondulat, ale cărui fire zbârlite strălucesc în lumina soarelui din această dimineață de octombrie, am trăit șapte ani într-o casă părăginită, care stătea sprijinită pe niște piloni din beton în mijlocul unui lac în putrefacție, înconjurat din toate părțile de junglă, într-o casă cu camere goale, unde pe pereții albi se întindeau hărți tainice de mucegai și tot timpul se auzea cum picură apa…” (p. 57)
Alți autori își plasează narațiunea în plină istorie, trăită, nu inventată. Petr Šabach evocă zilele sumbre ale invaziei sovietice din august 1968, care a pus capăt Primăverii de la Praga. Protagonistul povestirii sale Let’s dance! – așa sună îndemnul invariabil al postului de Radio Luxemburg, impasibil la drama unei țări ocupate la numai câteva sute de kilometri mai la est – primește un anunț mortuar care nu mai lasă loc de nicio îndoială asupra sorții prietenului său, despre care nu știa nimic de mai mult timp: „Pe Ivan l-au împușcat rușii chiar pe 21 august. Du-te acasă, Ivane! se scria pe atunci la Praga, pe zidurile caselor. – Poate că cel care te-a împușcat era tot un Ivan…, mormăi și se întoarse pe canapea. Nu-i veni în minte nimic mai bun decât să stea întins cu ochii în tavan – doar la câteva zile după ce aflase vestea de la Pavel, care nici în această situație nu reușea să-și înfrângă aptitudinile literare prostești. Era chiar neplăcut modul în care i-a descris totul. Neadecvat de dramatic, de parcă ar fi scris în gând pentru teatrul său. – Cică l-au văzut în Piața Venceslav…, plângea la telefon, cu încă o fată era acolo, amândoi în genunchi în fața tancului, se rugau…, îi povestea sacadat, și apoi i-au ciuruit cu gloanțele…, adăugă pe neașteptate. Asta îl îngrozi. Expresia asta. Dacă spunea împușcat sau omorât, dar el nu, el a trebuit să folosească „ciuruit” (p. 70).
Markéta Hejkalová imaginează în Hotelul castelului Rubicon o formă de bovarism al unei femei înșelate de soțul ei, care visa să prindă oferta de cuplu a unei agenții de turism. Se mută la maică-sa, dar constată că aceasta și-a găsit un prieten, de vârsta ei, apoi pleacă la Londra, unde leagă o relație cu un englez, iar când se întoarce acasă, la vechea locuință, să-și ia niște lucruri, descoperă că soțul încă o mai aștepta. Până la urmă, va trece „Rubiconul”, va ajunge la castelul cu oferta lui specială, dar într-o proiecție onirică, în care nu se știe exact cu cine din cei doi bărbați va fi și nici măcar dacă ceea ce trăise s-a întâmplat cu adevărat.
Povestirea lui Jachym Topol, Coama leului pe pernă, împrumută titlul întregii culegeri și această alegere mi se pare semnificativă pentru aerul de melancolie și ironie subtilă, paradoxală, caracteristică prozei cehe, în general vorbind. Topol – un optzecist ceh, semnatar al Chartei 77, semnatar de texte samizdat, a stat și în închisoare pentru răspândirea de manifeste anticomuniste –, descrie contradicțiile unei familii cehești, împărțite între pasiunea literară a tatălui (complexat de faptul că textele sale nu sunt considerate prea subversive de regim și că deci nu are nicio șansă să fie persecutat, spre deosebire de alți scriitori) și opțiunile rebele ale copiilor săi, un băiat și două fete. Fiul, un teribilist, intră în mișcarea disidentă, ia prima sa întemnițare ca pe un ritual de inițiere și de afirmare în fața prietenilor. E și un act de frondă față de tatăl său. Și fetele îl înfruntă în felul lor: Clara, cea mare, a devenit ofițer de Securitate, și cea mică, Iveta, urmează aceeași cale. Tonul naratorului e sec, crud și ușor suprarealist prin îngroșarea culorilor:
„Clara noastră a fost una dintre primele victime ale anului 1989. A murit în timpul revoltelor populare. Era comandantul unității de polițiști care a intervenit în noiembrie împotriva studenților de pe Národní třída. O mulțime de studenți, se spune că erau de la Facultatea de Matematică și Fizică, au scos-o cu forța dintr-un transportor și au spânzurat-o de un felinar, sub care niște tocilari își făcuseră un mic adăpost. Iveta a avut, de fapt, o soartă asemănătoare. A murit în timpul bombardamentelor asupra orașului Bagdad. Pe atunci era a patruzecea soție a importantului calif Omar Barja Gheza, în patul căruia o trimisese cândva partidul. Astăzi o stradă din Bagdad îi poartă numele”. (p. 158)
Cealaltă povestire a lui Jáchym Topol, Puțină miere, e situată la celălalt pol al emoției. O mamă bolnavă, cu puterile împuținate, vorbește cu Isus. Fiul îi aduce niște miere de albine „din Galileea” și această întâmplare naște un dialog între ei de o tandrețe fără seamăn, în mare contrast cu răceala tată-fiu din proza anterioară. O demonstrație a iscusinței scriitorului, care știe să creeze relații umane de o intensitate și coloratură diferite.
O nuvelă plină de haz, în două cu un soi de scepticism și detașare, ne propune Jiří Hajíček: Buletinele de vot melancolice din copacii autumnali ai democrației. Într-un cătun cehesc, pe jumătate depopulat, au loc alegeri pentru Senatul de la Praga. Moș Michálek, tot el și cronicarul satului, care supraveghează desfășurarea scrutinului, ajutat de tânărul Paul, personajul-narator, devine, spre stupoarea sa, martorul unei scene politico-erotice. La un moment dat în secția de vot apare Táňa, fosta iubită a lui Paul, și pentru a-l provoca pe acesta din urmă încearcă să arunce în urna cu buletine… o piesă din lenjeria sa intimă, dar este împiedicată în ultimul moment de Paul, care-i smulge din mână buclucașii chiloței. Scena îi provoacă lui moș Michálek o mare tulburare. Bietul om nu e deloc sigur că n-au mai surprins-o și alții, și insistă pe lângă Paul, spre exasperarea acestuia, să verifice, prin mijloace ocolite, dacă cele 3-4 persoane care s-au aflat în acel moment în secția de vot n-au surprins cumva jenanta secvență. Până la urmă, se dovedește că singurul eveniment notabil al acelei zile, care ar fi trebuit să intre în cronica localității, a fost incidentul cu Táňa, nimfomana care bulversase liniștea și concepțiile de viață ale unui om cumsecade, dar cam rigid și pudibond. Asta pentru că alegerile eșuează: niciunul dintre cei doi candidați pentru Senat nu acumulase numărul necesar de voturi și scrutinul urma să se reia după două săptămâni.
Am citat doar din șase autori, dar sunt remarcabili cu toții, fiecare în felul său. Coama leului pe pernă este o excelentă introducere în universul prozei cehe contemporane, pe care cititorii de limbă română sperăm să o savureze din plin.