Parteneri

O întâlnire cu eseistul Kundera

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

O întâlnire cu eseistul Kundera

imaginea utilizatorului Răzvan Mihai Năstase

După ce s-a stabilit în 1975 în Franţa, Milan Kundera a ales să scrie în limba noii sale patrii. Opera sa franceză diferă de cea scrisă în limba cehă atât prin genurile abordate (pe lângă roman şi piese de teatru, este tot mai frecvent eseul), cât şi prin întindere – noile volume sunt mult mai scurte şi mai concise decât precedentele. Fie că vorbim de romane (precum Lentoarea, Ignoranţa sau Identitatea), fie de eseu (Arta romanului, Testamente trădate, Cortina), se remarcă la Milan Kundera o evidentă decantare a ideilor. Poate şi pentru că se vede nevoit să se exprime într-o limbă pe care la început n-o stăpânea întru totul, Kundera ajunge acum să-şi construiască frazele cu grijă, eliminând orice balast ideatic sau arabescuri stilistice. O ilustrare perfectă a acestei constatări este şi cea mai recentă carte a sa, publicată în Franţa în 2009 şi tradusă aproape instantaneu şi în româneşte,
O întâlnire.
Textele cuprinse în cadrul volumului de faţă sunt foarte diferite, de la critică de artă (Gestul brutal al pictorului: despre Francis Bacon), la cronică de carte şi film sau articole despre muzică şi compozitori. Uimeşte de la bun început uşurinţa cu care Milan Kundera jonglează cu idei şi concepte, profitând din plin de vasta sa formaţie culturală. Dar şi mai uimitoare este capacitatea autorului de a nu face paradă de cunoştinţe, de a vorbi simplu şi firesc, fără snobism, fără pic de infatuare, fără să pară că ar dori să convingă pe cineva de ceva şi reuşind să câştige atenţia cititorilor chiar şi atunci când aceştia ştiu puţine lucruri despre subiectul care a stat la originea eseului. Nu trebuie să te numeri printre finii cunoscători ai picturii lui Francis Bacon pentru a înţelege că eseul lui Kundera vorbeşte în primul rând despre o pierdere a iluziilor şi despre o răfuială a fiecărui artist cu limitele de care orice muritor devine conştient la un moment dat. „Când trăieşti sfârşitul unei civilizaţii (aşa cum îl trăiesc, sau îşi închipuie că îl trăiesc Beckett şi Bacon), ultima confruntare brutală nu este confruntarea cu o societate, cu un stat, cu o politică, ci cu materialitatea fiziologică a omului.” (p. 22) După cum nu trebuie să citeşti cu creionul în mână Un veac de singurătate al lui Gabriel García Márquez pentru a şti că Milan Kundera are dreptate când afirmă că: „Recitind Un veac de singurătate mi-a venit o idee stranie: protagoniştii marilor romane nu au copii!” sau că „acest roman, care este o apoteoză a artei romanului, este în acelaşi timp un adio adresat epocii romanului”. (p. 50)
În eseurile lui Kundera, autorii, cineaştii, filmele, operele de artă, piesele muzicale încetează a mai fi subiecte şi devin, într-un mod cât se poate de firesc, pretexte. Autorul nu le analizează în profunzime, nu se angajează în vreun fel de arheologie critică, ci le parcurge cu ochi detaşat până ce sesizează un pasaj ofertant, o nuanţă aparte, peste care un cititor obişnuit ar trece lesne cu vederea. Procedând astfel, Milan Kundera se situează într-un permanent dialog cu oameni de cultură şi artişti contemporani sau nu, faţă de care nu simte decât o profundă preţuire. Din dialogul acesta peste mări şi ţări, sau peste veacuri, răsare o bogăţie ideatică formidabilă. Cititorul se va simţi pur şi simplu delectat de elegantul balet al autorului, capabil să facă delicioase volute digresive şi asocieri, pe cât de surprinzătoare, pe atât de puţin forţate.
O întâlnire prilejuieşte însă şi dialoguri cât se poate de concrete, precum cel epistolar între Kundera şi prozatorul mexican Carlos Fuentes. În aceste rânduri se topesc deopotrivă noţiuni de teorie literară şi multă dragoste pentru specia literară a romanului. „Două fidelităţi ne călăuzeau pe amândoi: fidelitatea faţă de revoluţionarea artei moderne în secolul XX şi fidelitatea faţă de roman. Două fidelităţi deloc convergente. Fiindcă avangarda (arta modernă în versiunea ei ideologizată) a izgonit întotdeauna romanul din sfera modernismului, socotindu-l depăşit, fatalmente convenţional. Iar mai târziu, în deceniile şase şi şapte, când avangardele întârziate au vrut să creeze şi să proclame propriul lor modernism romanesc, n-au reuşit s-o facă decât pe calea unei pure negativităţi: un roman fără personaje, fără intrigă, fără povestire, dacă se poate fără punctuaţie, roman care s-a lăsat numit atunci anti-roman. Curios lucru: cei care au creat poezia modernă nu pretindeau că fac anti-poezie. Dimpotrivă, de la Baudelaire încoace, modernismul poetic a aspirat să se apropie în chip radical de esenţa poeziei, de specificitatea ei cea mai profundă. În acest sens mi-am imaginat romanul modern nu ca anti-roman, ci ca arhi-roman. Arhi-romanul: primo, se concentrează pe ceea ce doar romanul poate spune; secundo, reînvie toate posibilităţile uitate şi neglijate pe care arta romanului le-a acumulat de-a lungul celor patru secole ale istoriei sale.” (p. 89)
În numeroase pasaje Kundera vorbeşte despre una dintre cele mai mari pasiuni ale sale – muzica. Reuşind să depăşească statutul de simplu meloman, autorul nu doar identifică piese sau opere care îl încântă, ci încearcă o permanentă descompunere a mecanismelor de construcţie, face radiografii profunde şi exacte. În acest sens, scurtul capitol despre Iannis Xenakis, intitulat Refuzul total al moştenirii, este elocvent. „Deşi profet al insensibilităţii, Joyce putea rămâne romancier; Xenakis însă a trebuit să iasă din muzică. Inovaţia lui are un alt caracter decât cea a lui Debussy sau Schönberg. Ei n-au pierdut niciodată legătura cu istoria muzicii, puteau oricând să se întoarcă înapoi (şi chiar se întorceau adesea). Pentru Xenakis, punţile sunt rupte. […] Xenakis nu se opune unei faze precedente a muzicii. El întoarce spatele întregii muzici europene, ansamblului moştenirii sale. Îşi stabileşte punctul de plecare altundeva: nu în sunetul artificial al unei note rupte de natură pentru a exprima subiectivitatea umană, ci în zgomotul lumii, într-o masă sonoră care nu ţâşneşte din inimă, ci ne vine din exterior, la fel ca răpăitul ploii, ca vacarmul unei uzine sau ţipătul unei mulţimi.” (p. 98)
O întâlnire este volumul de eseuri cel mai eteroclit al lui Milan Kundera, dar poate tocmai de aceea şi cel mai captivant. Muzica, pictura, arta romanului, toate constituie pretexte la fel de îndreptăţite pentru autor de a se lansa în scurte, dar delicioase raţionamente şi acrobaţii ideatice. De citit cu sufletul la gură, de recitit, cu creionul în mână, de păstrat la loc de cinste în bibliotecă.
______________
Milan Kundera, O întâlnire, traducere din franceză de Vlad Russo, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009