Nicolae Spătaru traversează, în calitate de prozator, un traseu cumva clasic: după două volume de proză scurtă, debutează cu un roman, Măștile lui Brejnev, titlu mai mult decât sugestiv în contextul pandemiei de azi. Anticipând puțin, trebuie spus că romanul tratează tema războiului rece așa cum se profilase ea imediat după moartea liderului sovietic. Adevărul e că, în perioada de conducere a lui Brejnev la postul de Secretar General al PCUS, în fosta URSS tema păcii și a luptei antirăzboinice a fost vehiculată extrem de intens, căpătând proporții inimaginabile, exagerate, grotești. Tema pătrunsese, din presă și literatură, în școală și în mentalitatea oamenilor. Mai mult, pacea care se instaurase în Europa, după două războaie mondiale devastatoare, era pusă în legătură directă cu eforturile depuse de liderul suprem de partid. De aceea, după decesul acestuia, se crease un suspans, cultivat de mașina propagandistică de partid. Oamenii trăiau un déjà-vu: așa cum după dispariția lui Stalin se întrebau ce va fi cu ei, tot așa se întrebau și acum: cine va mai menține pacea în continuare? Această psihoză colectivă, întreținută și de faptul că nu exista un lider clar care să preia inițiativa și să îi pună pe cetățenii sovietici la adăpost de un eventual război, a avut trăsături asemănătoare cu pandemiile. Axat pe acea perioadă de învălmășeală și depresie socială, romanul prinde azi o neașteptată actualitate.
Specificul prozatorului Nicolae Spătaru este relevat de acum în primul său volum de nuvele, Îngerașul purta fustă mini (2015): (i) propensiunea pentru elementul fantastic și (ii) descrierea/alegerea unor secvențe de viață care se pretează abordării umoristic-satirice. Cele două laturi ale prozei sale apar separate, dar și împreunate, ca în nuvela Și era lună plină din volumul său de debut. Scriitorul reia povestirea și o dezvoltă până la forma și conținutul de roman. Nuvela și romanul surprind societatea sovietică exact în momentul când se anunță moartea conducătorului de partid și în societate se instalează o panică generală și o derută. Nicolae Spătaru a considerat, pe bună dreptate, că perioada este fastă pentru a aminti și a râde împreună cu cititorul său despre o epocă sociopolitică gri, ale cărei consecințe sunt inepuizabile. Acestea ar fi, pe scurt, istoricul și motivele genezei romanului.
La baza romanului se află, așadar, hiperrealitatea sovietică, țesută din deciziile forului de partid, care urmau să fie traduse în fapt pe verticală, „de la vlădică la opincă”, decizii având deseori caracter cel puțin controversat, și viața unor oameni obișnuiți, deveniți cu toții piese ale sistemului. Romanul lui Nicolae Spătaru descrie tocmai punctul în care aceste hotărâri partinice se intersectează, în mod diabolic, cu oamenii simpli, dar îndeosebi cu cei care dețineau funcții de stat sau administrative. În consecință, avem în față un creuzet pendulând la marginea neverosimilului. Pe de o parte, acțiunile extraordinare și precipitate imprimă romanului particularități de basm popular. Protagonistul Marcu Filipescu este secretarul sovietului sătesc, omul din sistem. După ce comandă pentru localitatea sa Sinihău măști antigaz în deplină campanie de isterie apărută după moartea lui Brejnev, când lumea se aștepta la un atac chimic sau atomic din partea capitaliștilor blamați, se dovedește că vreo câteva sute de măști rămân nedistribuite (în roman este descris de ce). Secretarul decide să ia aceste măști acasă la el, dar măștile încep să îi joace festa în câteva scene à la Gogol: „Când s-a făcut lumină, pe ușa din fundul coridorului, cea care dădea în cămăruță, intrau buluc patru măști. Patru! Două duceau un baton de salam «Odessa», iar celelalte două – un picior de porc și o pâine” (p. 25). Într-o altă scenă, Filipescu este surprins de un consătean că vorbește singur noaptea în stradă, pomenind de draci și Scaraoțchi. Ceasul bate bineînțeles ora douăsprezece. Pe de altă parte, scriitorul dorește să infuzeze credibilitate poveștilor sale incredibile și plasează narațiunea în mediul rural, depozitar pentru diferite credințe și superstiții, adică un spațiu în care se poate întâmpla orice.
Epoca trecutului este reflectată de la distanță, dar mai ales cu detașare. Ca gen proxim, romanul se referă la un tip de realism magic. Există și aici un topos deosebit, accentuat, în jurul căruia se concentrează narațiunea. Lirismul extins al scriitorilor latinoamericani este însă cvasiabsent, limitat la unele mici pasaje. Scriitorul nostru este mai mult atras de dezavuarea unui trecut politizat și ideologizat în exces, a cărui influență se resimte până în prezent, decât de redescoperirea frumuseților dispărute.
Romanul are un subiect liniar, care cuprinde o perioadă de timp încadrată între moartea lui Brejnev și alegerea lui Gorbaciov în funcția de Secretar general al PCUS. Pe durata acestor trei ani, este ilustrat destinul unui om, Marcu Filipescu. Conținutul romanului este revelat de mai mulți naratori, Filipescu fiind unul dintre principalii. Chiar dacă autorul dezvăluie unele aspecte din viața familiei Filipescu (relația cu soția sa Irina, cu socrii și cu unii consăteni, tribulațiile interioare ale personajului, analiza relației cu superiorul său ș.a.), romanul conține o componentă ideologică definitorie – întreaga materie romanescă este subsumată acestei sarcini globale. În primul rând, Marcu Filipescu are funcția de secretar al primăriei/sovietului sătesc, funcție care consună cu cea a lui Brejnev și a succesorilor săi. Spre deosebire de șeful său, care ia lucrurile mai ușor, Filipescu se implică afectiv în proiectul de consolidare a statului sovietic. Atunci când se discută în soviet ce e de făcut cu măștile antigaz rămase, el este cel care propune să ia măștile acasă, ca nu cumva să dispară vreuna, dacă vor fi lăsate în altă parte. Până la urmă, măștile se răzbună tot pe el. În cele ce urmează, vom asista la scene în care măștile se animă, cotropesc și își subordonează tot spațiul din jur. Marcu Filipescu va cădea victimă acestei metamorfoze de tip kafkian. Romanul capătă, din acest moment, o alură tipic fantastică, iar măștile seamănă cu acele opere – literare sau cinematografice –, în care sunt create ființe artificiale în laborator, scăpate apoi de sub control și devenite o amenințare la adresa unei comunități sau a întregului glob pământesc. Autorul introduce câteva scene memorabile în care oameni ca Mădălina Fercul sau Haralambie Pinghireac sunt acuzați de vrăjitorie, dar adevărata vrăjitorie este cea de care se ocupă statul sovietic: „Acum cazul vrăjitoarei Mădălina Fercul mi se părea floare la ureche”, constată protagonistul, încercând să descopere misterul măștilor deocheate. Datorită tentei ideologice pronunțate, romanul se încarcă și cu o dimensiune parabolică, iar dezbaterea aspectelor etice vor imprima lucrării și o nuanță fabulistică, întrucât impune o morală finală. Astfel, romanul încearcă să ofere răspuns la întrebarea: de ce societatea sovietică nu a meritat eforturile unei persoane ca Marcu Filipescu, nelipsit de trăsături atractive. În acest sens, simpaticul în fond Marcu Filipescu devine tipul unui antierou. El nu este un tip odios, ci numai ridicol. Problema lui capitală constă în modelele și reperele pe care și le-a fixat într-o societate de-a-ndoaselea.
Romanul se distinge prin paginile sale de umor de situație, parodie, grotesc. Un loc important îl ocupă simulacrele cu care operează scriitorul pentru a reconstrui societatea socialismului dezvoltat. Bunăoară, mai multe pagini sunt consacrate unei anchete. Este vorba de aceeași Mădălina Fercul, care s-a încâlcit în funia cu care era legată vaca. Aceasta s-a speriat și a târât-o până când a lăsat-o pe stăpână fără suflare. Investigația este desfășurată de secretar, care, conștiincios cum era, se apucă să dezlege mai multe taine legate de caz. În cursul desfășurării anchetei, sunt evidențiate unele lucruri reale, cum ar fi relațiile deloc amicale între săteni ș.a. Etapele anchetei sunt descrise cu lux de amănunte. Pe lângă faptul că iese la iveală o serie de subtilități din sat, ancheta pune în contrast întâmplarea „de la coada vacii” cu amplitudinea metodelor efectuate de secretar, transformat în detectiv. Totul pus în slujba aflării adevărului. Mersul anchetei reprezintă o mostră de parodie: „Am cercetat tot traseul, metru cu metru, groapă cu groapă. N-am văzut la poarta Avădanei nimic ieșit din comun. Să fi greșit cumva Joiana?” (p. 76), fiind pregătit terenul pentru o explozie finală, cu efect de răsturnare tragicomică: „(Șeful – n.n.) – Deci cazu-i închis. Mădălina Fercul a murit. Vaca a murit. Laptele a fost și a dispărut. Gropile din drum au fost, dar s-au astupat singure. Cheltuieli – zero. Venituri – zero. Tragem linie și scriem: cazu-i clasat. (Filipescu – n.n.) – Așa este, dar ce facem cu păgubiții? – Ce să facem? Nimic. Joiana le-a rezolvat cazul.” (p. 80)
De departe, aceste pasaje amintesc de romanul lui Vasilache.
Romanul lui Nicolae Spătaru mai poate fi interpretat și ca operă textualistă. Pe lângă naratorii multipli, care prezintă expunerea din diferite perspective, sunt inserate rapoartele milițianului Aurel Zmeură. Acesta este absolvent al filologiei și rapoartele sale sunt, de fapt, pasaje de literatură involuntară. Din câte mi-am dat seama, funcția lor este mai mult de variere stilistică.
Mai trebuie notată forma circulară a romanului. Primul capitol se numește Aplauze. La final, autorul explică, în maniera sa, că regimul comunist a picat deoarece au dispărut brusc aplauzele.
Numărul personajelor secundare și episodice este impresionant, încât este nevoie de multă perspicacitate pentru a urmări rolul fiecăruia.
În fond, romanul lui Nicolae Spătaru se înscrie în paradigma literaturii antiutopice. Referința la romanul lui Iulian Ciocan, Înainte să moară Brejnev, este una asumată. Noutatea scriitorului comentat aici constă în faptul că evenimentele și acțiunile absolut reale, decupate din illo tempore, sunt aranjate în forma unui puzzle distopic și turnate într-o grilă fantastic-umoristică, cu toată recuzita de rigoare.
_______
Nicolae Spătaru, Măștile lui Brejnev. Editura Paralela 45, Pitești, 2020