Parteneri

O viaţă consacrată scrisului – Hans Magnus Enzensberger

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

O viaţă consacrată scrisului – Hans Magnus Enzensberger

articol: 

Hans Magnus Enzensberger s-a născut în 1929 într-un orăşel din Suabia şi este astăzi, după o lungă şi prodigioasă carieră literară de poet, prozator, eseist şi traducător, unul dintre patriarhii literaturii germane contemporane, alături de Günter Grass (1927) şi Martin Walzer (1927). Debutul său ca poet, în 1957, cu volumul de versuri Apărarea lupilor („Verteidigung der Wölfe”), a avut, aşa cum scriau criticii, „efectul unui trăsnet” în peisajul poeziei germane postbelice. La doar treizeci de ani, Enzensberger a primit Premiul „Georg Büchner”, cel mai important premiu literar în Germania. Au urmat şi alte premii – „Heinrich Böll” (1985), „Erich-Maria Remarque” (1993), „Heinrich Heine” (1998), dar şi o serie de distincţii pe plan internaţional: Premiul Prinţului de Asturias (2002), Premiul Griffin (pentru întreaga carieră) – 2009, Premiul Sonning (2009) – pentru contribuţie deosebită în cultura europeană, juriul apreciind în mod special „curajul lui Enzensberger ca intelectual şi ca poet, capacitatea sa de a spune „Nu” cu umor, ironie şi o căldură ascunsă”.
Din numărul impresionant de cărţi publicate până acum de Hans Magnus Enzensberger, fără a mai contabiliza traducerile – foarte apreciate – pe care le-a făcut din diverse literaturi, menţionăm: poezie – Mausoleum. 37 Balladen aus der Geschichte des Fortschritts (Mauzoleu. 37 de balade despre istoria progresului), 1975; Zukunftsmusik (Lucruri dintr-un viitor îndepărtat), 1991; Leichter als Luft: Moralische Gedichte (Mai uşor decât aerul. Poeme morale), 1999; Gedichte (Poeme) 1950-2005, 2006; proză – Das Verhör von Habana (Interogatoriu la Havana), 1970; Der kurze Sommer der Anarchie. Buenaventura Durrutis Leben und Tod (O scurtă vară anarhică. Viaţă şi moarte la Buenaventura Durrutis), 1972; Ach, Europa! Wahrnehmungen aus sieben Ländern (Ah, Europa! Fotograme din şapte ţări), 1987; Der Zahlenteufel (Numărul diavolului), roman, 1997; Wo warst du, Robert? (Unde ai fost, Robert?), roman, 1998; eseuri – Politik und Verbrechen (Politică şi crimă), 1964; Palaver. Politische Überlegungen (Baliverne. Consideraţii politice), 1974; Mittelmass und Wahn (Iluzii mediocre), 1989; Die Große Wanderung (Marea migraţiune), 1992; Einzelheiten I & II (Detalii, vol. I şi II), 2006; Im Irrgarten der Intelligenz/Ein Idiotenführer (În labirintul intelectului. Ghid pentru idioţi), 2007.
Prezentăm pentru cititorul revistei noastre scurte fragmente dintr-un interviu acordat de Hans Magnus Enzensberger publicaţiei moscovite Inostrannaya literatura.
 
- În Rusia (şi în România – nota. trad.) s-a tradus destul de puţin din opera dvs. Cum v-aţi recomanda în faţa eventualilor cititori?
- Aş începe prin a spune că îmi place să experimentez. Pe lângă cărţile pe care le-am scris, mi-a fost interesant să dezvolt unele idei ale mele în teatru. În tinereţe am făcut şi film, am tradus mult din diverse literaturi. Există un anume tip de scriitor pe care eu îl numesc „scriitorul-cârtiţă” – oameni întru totul dedicaţi unui singur lucru. Kafka, în viziunea mea, ilustrează perfect un asemenea tip de scriitor. De fapt, el a şi scris despre cârtiţe. „Cârtiţa” nu va abandona lucrul său, chiar dacă veţi încerca s-o sustrageţi. Dar mai există şi cocorul, în cazul nostru „scriitorul-cocor”, care peregrinează, nu rămâne mult timp într-un loc, şi oriunde ajunge găseşte câte ceva pentru sine. De fapt, ca să revenim, fără prea multe alegorii, la scriitori, cred că diferenţa în lumea noastră, a scriitorilor, este făcută de temperamentul fiecăruia. Eu sunt construit în aşa fel că nu-mi place deloc monotonia, mă plictisesc să mă ocup mult timp de unul şi acelaşi lucru.
 
- Din această cauză, probabil, abordaţi mai multe genuri literare?
- Da. Am perioade când mă interesează poezia, proza, eseul, chiar cercetarea ştiinţifică… – şi mă ocup, cu pasiune, de aceste lucruri. Altfel spus, există în lumea noastră literară alergători de curse lungi – maratoniştii. „Război şi pace”, de exemplu, e un maraton…, iar poezia e ca un sprint.
 
- S-a întâmplat ca tema, subiectul pe care îl abordaţi să vă dicteze şi genul literar în care să scrieţi?
- Nu, deloc. Cunoaşteţi probabil că există o specializare strictă şi în cadrul poeziei: avem poeţi virtuoşi care profesează poezia politică, alţii slujesc cu fidelitate lirica de dragoste, peisagistica şi altele… Eu, dimpotrivă, cred că poezia e deschisă pentru tot ce ne înconjoară: matematica, sexul, politica…, chiar şi o plantă cât de mică merită atenţia poetului. Pentru mine în poezie încape tot, mai ales tot ce-l poate interesa pe om.
 
- Credeţi că proza are o capacitate de „cuprindere” mai mică decât poezia?
- Pentru mine eseul este un gen literar foarte ofertant, generos, de aceea îl şi abordez mai des. Eu nu scriu eseuri academice, de exemplu, în care să anunţ la început nişte teze, pe care mai apoi să le argumentez în restul textului. Dacă ceva îmi trezeşte curiozitatea, încerc mai întâi să formulez ce cred eu despre acest lucru. E ca o încercare, un test, o experienţă de viaţă, ca la Montaigne. Şi din punct de vedere al formei acest gen are mai multe avantaje. Într-un eseu poţi să povesteşti ceva, poţi să citezi, să te sprijini pe propriile impresii, poţi să foloseşti şi elemente de reportaj, să exploatezi propria biografie. Eseul e un gen liber, nu te obligă să respecţi nişte reguli stricte. De aceea, cred că genul acesta literar îmi reuşeşte destul de bine. N-aş îndrăzni să afirm că sunt un nuvelist sau un romancier puternic, deşi am scris şi proză în lunga mea carieră literară.
 
- Nu prea vă place să construiţi subiecte, să imaginaţi lumi?
- Probabil că e şi asta, dar mai există ceva: romancierul are nevoie de o viziune largă. De exemplu, Nabokov: ce memorie colosală asupra detaliilor, ce caleidoscop al nuanţelor, ce largheţe epică şi câtă răbdare! Eu nu am destulă răbdare. 
 
- Nu aveţi destulă răbdare să adunaţi toate detaliile în ceva întreg?
- Nu numai acest lucru. Păi, să ne amintim cum scria Thomas Mann? La ora nouă, după micul dejun, se aşeza la masă şi scria neîntrerupt până la ora unu, ca un funcţionar obişnuit. Şi aşa în fiecare zi. Eu nu pot lucra astfel, nu am răbdare pentru un asemenea „regim al creaţiei”. Şi un alt exemplu, Robert Musil: treizeci de ani a migălit asupra unei scrieri, acea cărămidă numită Omul fără însuşiri. Eu n-aş fi în stare să fac una ca asta, dar nici nu-mi doresc.
 
 - Preferaţi să încheiaţi mai repede lucrul asupra cărţilor, pentru a începe una nouă?
- E aşa şi nu tocmai. Se întâmplă că până începi să scrii la o carte, te gândeşti la ea vreo douăzeci de ani, dezvolţi diverse idei, pe urmă o laşi deoparte şi faci altceva. Însă ideile bune nu se uită şi numaidecât te vor mai vizita o dată. Nu demult, am publicat o carte, un fel de biografie, o cronică de familie, istoria familiei Hammerstein. Ştiţi când mi-a venit ideea acestei cărţi? Cu vreo cincizeci de ani în urmă. Însă din diverse motive această idee nu s-a transformat atunci într-o carte. Unul dintre motive este că nu aveam acces la diverse arhive, nici în Germania, nici în Rusia. Vă puteţi imagina ca în 1955 să mă duc la Moscova şi să cer din arhiva KGB-ului diverse dosare pentru a lucra la carte? Aş fi fost considerat nebun. De aceea, mi-am notat acea idee (istorie) şi, când s-a ivit momentul potrivit, tocmai peste cincizeci de ani, am reactualizat-o şi am început să lucrez serios la carte.
 
 - Experimentând în diverse genuri literare, probabil că aţi folosit şi anumite „reţete” pentru diverse scrieri?
- Într-un fel, cam aşa a fost. Şi fiecare scriere oferă o altă perspectivă.  De exemplu, romanul meu pentru adolescenţi, Unde ai fost, Robert?, propune o „scanare” a lumii dintr-o altă perspectivă, puţin neobişnuită. Am vrut ca lumea să fie privită prin ochii acelui adolescent de doisprezece ani: în ce situaţii nimereşte, cum se descurcă. Or, nuvela Josefina şi eu – în care ofer o altă perspectivă, o altă temă, ce vizează lumea creatorilor, a artiştilor. Oamenii din această sferă, cum uşor se poate observa, suferă de ceea ce francezii numesc dеformation professionelle, sunt narcisişti, au un orgoliu bolnăvicios, se consideră infailibili. Fiecare artist e cu ciudăţeniile sale. M-au interesat îndeosebi asemenea cazuri: avem un poet excepţional, compozitor, artist, dar tot el e un om cu un comportament respingător. Pentru că nu e adevărat că oamenii de creaţie sunt superiori celorlalţi şi în ceea ce ţine de calităţile umane. Nu e deloc aşa, nu sunt superiori celorlalţi din punct de vedere moral. Am avut destui Hamsuni în breasla noastră, destui dintre aceia care s-au aliat răului, au trădat. În acelaşi timp, trebuie să delimităm bine lucrurile: dacă Hamsun a avut simpatii pentru Hitler, asta nu înseamnă deloc că e prost şi ca scriitor.
 
- Viaţa şi creaţia sunt lucruri diferite?
- Da. Nu toţi artiştii sunt în mod obligatoriu şi persoane simpatice, confortabile într-un dialog. Eu m-am ferit cu încăpăţânare să-l întâlnesc pe Bertolt Brecht. N-am vrut să-l întâlnesc, deşi am avut destule ocazii. Am preferat
să-l admir de la distanţă, şi asta pentru că am aflat că e un „exploatator” deloc ceremonios, care se comportă urât cu cei apropiaţi. De ce să risc întâlnindu-mă cu el, mai bine îi admir versurile.
 
- Din câte limbi traduceţi?
- Traduc în special din limbile vecinilor noştri, vecinii Germaniei. E drept că poloneza n-o cunosc atât de bine, dar mă descurc onorabil în limbile scandinave: suedeza, norvegiana şi daneza. Traduc, evident, din engleză şi franceză, apoi din spaniolă şi italiană. Cunosc slab latina, iar greaca am uitat-o aproape complet. Şi mă mai descurc binişor în portugheză…
 
- Ce gen literar se potriveşte mai mult cu temperamentul dvs.? Vă consideraţi în primul rând poet?
- A fi poet… – nu e o profesie în sensul consacrat pe care îl atribuim acestui termen. Doar nu vă puteţi obliga ca, să zicem, mâine, de dimineaţă, începând cu ora zece, să vă aşezaţi la masă şi să compuneţi versuri până la cinci seara. Lucrurile nu se întâmplă în felul acesta, doar dacă scrierea versurilor a devenit o rutină. Există, recunosc, în breasla poeţilor diverşi „specialişti”, care compun în transă, multiplicând practic aceleaşi lucruri, publicând carte după carte, pe care nu reuşeşte să le citească mai nimeni. Se ajunge la o adevărată inflaţie, cu consecinţe destul de neplăcute pentru „creator”. Poezia adevărată nu se scrie la comandă, aşa cel puţin e în cazul meu. Eseuri, da, aş putea scrie în orice moment. Însă pentru a pregăti o carte de versuri am nevoie de trei-patru ani. Acesta e ritmul meu ca poet. Sigur, există romancieri care publică în fiecare an câte un roman, dar eu nu mă văd în postura aceasta. Un an abia mi-ar ajunge să mă documentez, să fac fişe pentru o nouă carte, pentru că fiecare apariţie editorială trebuie să aducă ceva inedit, ceva care să surprindă cititorii. Ca scrii­tor eu nu pot merge pe căi bătătorite şi nu pot pedala în acelaşi ritm. O nouă carte înseamnă cu adevărat o aventură pentru mine. 
 
- Ce epocă din istoria literaturii vă este mai apropiată? Aveţi şi dvs., aşa cum mărturisea Brodski, tovarăşi de idei care să fi trăit în alte epoci?
- Pentru mine există epoci în care mă orientez foarte bine, dar există şi altele în care nu mă simt prea confortabil. Ador, de exemplu, secolul XVIII, iar Diderot este pentru mine ca un înger păzitor, ne potrivim foarte bine ca temperament creator. Diderot a fost un maestru neîntrecut al dialogului oral şi scris. Dialogurile imaginare ale eroilor din cartea mea despre familia Hammerstein n-ar fi existat fără Diderot, chiar tonalitatea acelor dialoguri am preluat-o de la el.
 
 - De cine altcineva vă simţiţi la fel de apropiat. Poate Goethe?
- Omul are, de obicei, mai mulţi învăţători şi îndrumători. Cu Diderot am o relaţie specială. Mi-l pot imagina că stă aici, în camera mea, şi simt că vom putea găsi foarte uşor o limbă comună. Pe de altă parte, există oameni pe care îi stimezi, îi admiri, de la care înveţi multe, e vorba de acelaşi Brecht, pomenit de mine anterior, dar cu care n-ai vrea să stai la aceeaşi masă. Relaţiile cu învăţătorii, cu îndrumătorii sunt diferite… De cine altcineva m-aş simţi apropiat? Poate de Rilke, apoi, coborând în jos, în adâncul epocilor, de Catullus şi Ovidius… Depinde cât poţi să înveţi şi cât poţi să „furi” de la predecesori. Nu e drept, e chiar dăunător să ai doar un singur îndrumător. Trebuie să ai, pentru binele tău, mai mulţi învăţători.
 
Traducere şi adaptare de Vasile Gârneţ