Parteneri

O aniversare esenţială trecută cu vederea

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

O aniversare esenţială trecută cu vederea

imaginea utilizatorului Eugenia Bojoga

Mărturisesc că de-a lungul anului trecut am tot aşteptat o comemorare – publicarea unui articol omagial, a unei note bibliografice sau chiar organizarea unui colocviu în perimetrul nostru cultural – prin care să se aducă în actualitate faptul că acum 50 de ani, într-o celebră revistă din Germania1, apărea Rumänische Sprache und Literatur in Bessarabien und Transnistrien. Die sogenannte moldauische Sprache und Literatur – primul studiu cu adevărat relevant despre limba şi literatura română dintre Prut şi Nistru, semnat de Klaus Heitmann. Spre surprinderea mea, însă, nimeni dintre lingviştii şi literaţii noştri nu şi-a amintit de acest eveniment, de faptul că în îndepărtatul an 1965, un profesor de la Universitatea din Heidelberg a avut curiozitatea să sondeze în profunzime problema aşa-zisei limbi şi culturi moldoveneşti şi, cu onestitatea de rigoare, să demonstreze care e adevărul.
Privit diacronic, textul lui K. Heitmann are o semnificaţie istorică dublă. A semnalat, pentru prima dată în Occident, că aşa-zisa limbă moldovenească reprezintă un construct politic, conceput şi elaborat în fosta R.A.S.S.M., iar literatura moldovenească „a fost până în anii ’50 absolut nouă, creată din nimic, la fel ca cea kirghiză, kazahă sau oricare altă literatură naţională din U.R.S.S.”. În același timp, a însemnat începutul unui proiect de amploare din partea autorului: interesul său științific susținut de atunci încolo pentru fenomenele culturale și politice din teritoriul nostru. De aceea a-l readuce în actualitate înseamnă nu doar relectura și evaluarea textului din perspectiva zilei de astăzi, ci și un omagiu simbolic adus profesorului Klaus Heitmann, care a avut o pasiune vie pentru Basarabia timp de 50 de ani.
 
 
Valoarea de ansamblu a studiului lui K. Heitmann
Deşi studiul Limba și literatura română din Basarabia și Transnistria. Așa-zisa limbă și literatură moldovenească2 , inclus ulterior în volum, e cunoscut la noi mai mult sub aspect lingvistic – întrucât la vremea respectivă limba era cea mai ultragiată –, se impune să amintim faptul că autorul oferea o panoramă de ansamblu asupra provinciei dintre Prut și Nistru, prezentând pe scurt istoria sa îndepărtată și recentă, cultura și limba sa. În primul rând, prof. Heitman furniza cheia de lectură / interpretare a condiției vitrege a teritoriului dintre Prut și Nistru, arătând că „Basarabia şi Transnistria au fost sub ţarism un deşert cultural. Ca şi alte minorităţi naţionale din Imperiul Rus, şi populaţia de aici a fost victimă a unei politici crunte de deznaţionalizare şi slavizare (...). Politica respectivă a privat spiritul românesc de orice posibilitate de renaştere. Populaţia românească nu avea nici şcoli, nici presă în limba maternă (...). Astfel, fiind mereu ignoraţi, moldovenii au devenit treptat una dintre cele mai înapoiate şi subdezvoltate părţi a populaţiei din Rusia europeană” (p. 23).
În al doilea rând, autorul explica publicului occidental „tabloul oficial cu caracter forţat-dogmatic al istoriei Moldovei Sovietice”, în conformitate cu care „Rusia a fost din cele mai vechi timpuri factorul decisiv şi progresist pentru zona ei sudică de limba română. Niciun eveniment din istoria Moldovei, cum stă scris în manualele R.S.S.M., nu s-a petrecut fără ajutorul şi fără influenţa benefică ale popoarelor slave în general şi ale «marelui popor rus» în special” (p. 34).
În al treilea rând, cititorii occidentali aflau că şi în R.S.S. Moldovenească se face / se scrie literatură originală. Astfel, la nivelul an. 1965, K. Heitmann afirma că pentru literatura moldovenească, după ce traversase o perioadă anevoioasă, fiind „creată din nimic”, odată cu anii 1956-1957, când „fobia pentru tot ce-i românesc se diminuează”, începe o perioadă de revigorare. În acest context, el făcea o trecere în revistă a principalelor genuri literare de la noi, remarcând că poezia, „în comparaţie cu cea din trecut, a devenit şi ea mai calmă, mai echilibrată şi mai concretă”. „Iubirea-i singura din lume Religie în care cred”, această declaraţie îndrăzneaţă a poetului L. Deleanu din 1957 este simptomatică pentru creaţia neangajată”, „autori promiţători se întrezăresc şi printre tineri, dintre multe nume se remarcă Anatol Gugel, Grigore Vieru ş. a.” (p. 42). Cât despre dramaturgia moldovenească, semnala că se află într-un stadiu incipient: „Dintre toate aceste începuturi chinuitoare se evidenţiază piesa unuia dintre cei mai tineri autori: Casa mare (1960) de Ion Druţă, o operă matură, de maestru, cu care nu se poate compara nici o altă dramă moldovenească” (p. 39).
Cu multă perspicacitate, K. Heitmann observa că cel mai mare avânt în noile condiţii l-a cunoscut însă proza. „Începând cu 1956 au apărut mai multe romane decât în toate deceniile precedente”, multe dintre care au „o însemnătate departe de a fi efemeră”. Având legitimitatea unui critic literar avizat şi documentat, K. H. menționa mai multe titluri – romane și nuvele –, pe care le caracteriza succint. Astfel, despre Codrii de I. C. Ciobanu, afirma că prezintă interes „nu prin tematica trivială a schimbărilor din 1940, ci prin măiestria descrierii mediului înconjurător, prin detaliile etnografice şi folclorice”, „printr-un anume fel de a simţi relaţia dintre oameni şi codru” (p. 40). Despre Oameni şi destine (1958) de Ariadna Şalari scria: deşi tratează conflictul dintre colectiv şi individ în perioada de trecere de la proprietatea privată la cea colhoznică, „o inovaţie frapantă trebuie considerat faptul că scriitoarea, în comparaţie cu cei care au tratat tema mai înainte şi au făcut dreptate colectivului, se situează de partea individului” (p. 41).
Profesorul surprinde faptul că, în pofida regimului opresiv și de control ideologic al procesului literar, în mai multe opere „a fost exprimat protestul față de principiul idealizării realității postbelice”. Opere precum Spre liman de Alexandru Cosmescu, Fata cu harţag de Alexei Marinat, Firicel de iarbă verde de Gheorghe Malarciuc ş.a. au fost criticate pentru că „scriitorii descriau în ele comuniştii decăzuţi moral sau chiar atentau la dogma conform căreia, începând cu 1940, comunismul în Moldova ar fi contribuit la sporirea moralităţii omului” (p. 43).
K. Heitmann încheia prezentarea prozei moldoveneşti cu „descrierea unei creaţii de calitate neobişnuită”: Frunze de dor, apărută în 1957, „a tânărului autor Ion Druţă, deja cunoscut ca dramaturg” (p. 44).
Cât priveşte contextul de ansamblu al literaturii moldoveneşti de atunci, autorul semnala problema majoră referitoare la identitatea sa: „corelaţia dintre istoria literaturii moldoveneşti şi cea a literaturii române”, subliniind că „s-a creat o situaţie ciudată, când unii şi aceiaşi clasici a două literaturi şi a două popoare cu limbi diferite (cum se afirmă şi până în prezent) sunt luaţi în consideraţie în egală măsură. (...) Trebuie să fim de acord că motivele sunt de natură pur politică” (p. 33).
Cu toate acestea, prof. Heitmann ajungea la o concluzie îmbucurătoare pentru vremea respectivă: „reabilitarea clasicilor şi liberalizarea vieţii spirituale în genere au adus în prim-plan în cercurile intelectualilor moldoveni conştiinţa naţională, mult timp înăbuşită” (p. 34).
Nu în ultimul rând, K. Heitmann a intuit cu multă acuitate că „istoria interpretării şi a conservării limbii literare naţionale în Moldova Sovietică, începând cu anii ’20 până în prezent, este o alternanţă interesantă a unor încercări de a se crea diferenţe mai mari sau mai mici faţă de limba română vorbită în România”. Observaţia pertinentă pe care o făcea prof. Heitmann la vremea respectivă şi care venea în dezacord cu teza oficială, cea a „înfloririi limbilor” şi a bilingvismului armonios, era că limba română din Basarabia se află în concurenţă acerbă cu rusa, că sferele ei de utilizare sunt minime, că lexicul este sărac, arhaic și rusificat, că „posibilităţile sale de exprimare sunt reduse simţitor”.
Or, aceste aspecte esenţiale surprinse în mod obiectiv şi comentate nepărtinitor de către K. Heitamnn erau suficiente la vremea respectivă pentru ca el să fie declarat „trubadur al anticomunismului”, „duşman al poporului moldovenesc”, „sovietolog burghez” incurabil.
 
 
Sovietolog burghez” şi „răuvoitor al limbii moldoveneşti”
În istoriografia sovietică numele lui Klaus Heitmann a fost de-a dreptul proscris. Considerat drept „reprezentant al taberei anticomunismului”, critic pus în slujba „maşinii ideologice a capitalismului”, „sovietolog burghez”, „reprezentant al propagandei imperialiste”, „moldovolog german”, „slujbaş la centrele ideologiei anticomuniste din SUA”, „falsificator burghez”, el a fost asociat cu un şir întreg de calificative negative. Paradoxal, distinsul romanist de la Universitatea din Heidelberg a fost blamat în spațiul nostru autohton nu numai în perioada sovietică, ci şi după schimbările magistrale din 1991.
Astfel, primul „atac” de amploare la adresa exegetului de la Universitatea din Heidelberg se produce abia la 9 ani de la publicarea studiului în germană. Într-un text emblematic pentru regimul de atunci, Limba poporului moldovenesc şi critica concepţiilor ostile ale autorilor burgheji3, I. C. Vartician, S. G. Berejan şi A. M. Dârul demascau, în primul rând, poziţiile anticomuniste ale lui K. H. Numindu-l „autor al unor afirmaţii absurde cu privire la limba moldovenească, care nu simte remuşcări nici atunci când denaturează faptele”, ei îl acuzau pentru că „nu-şi dă osteneala să examineze sub toate aspectele esenţa fenomenelor şi faptelor ce se referă la temă, în toată complexitatea sa”. Mai mult ca atât, calificându-l drept instigator, ei afirmau: „K. Heitmann se ţine orbeşte de concepţia sa apriorică şi numeşte în mod categoric limba în care se vorbeşte în Moldova Sovietică, limbă „română” (vezi, de pildă, titlul articolului său). Pentru clarificarea atitudinii lui faţă de realitatea sovietică o mare importanţă are şi faptul că el nu vorbeşte de R.S.S. Moldovenească, ci preferă să opereze cu denumirile de „Basarabia şi Transnistria”, noţiuni ce exprimă esenţa concepţiilor sale” (p. 135).
Dintre criticile care au urmat după aceea se remarcă mai ales cea din 1988 care îi aparţine lui V. Stati. Într-un opus trecut cu vederea de publicul nostru intelectual (întrucât a apărut în plină epocă de efervescenţă naţională, a ”luptei pentru limbă şi alfabet”), conceput ca o răfuială pseudoştiinţifică cu oponenţii ideologici ai regimului sovietic – Limba moldovenească şi răuvoitorii ei. Împotriva falsificatorilor burgheji ai dezvoltării limbii moldoveneşti –, ideologul mankurt al comuniştilor îl critica pe K. Heitmann pentru reaua sa voință de a oculta realitățile din R.S.S.M. În timp ce mass-media din republică abunda la vremea respectivă în articole de susţinere a limbii de stat (să ne amintim că în aprilie 1988 apare şi celebrul eseu al lui V. Mândâcanu Veşmântul fiinţei noastre în revista Nistru, după care au urmat un torent de alte texte care surprindeau alte aspecte ale degradării limbii noastre), în timp ce tinerii se întruneau la şedinţele cenaclului „Alexei Mateevici”, iar elitele intelectuale au pus pentru prima dată problema revenirii la grafia latină, V. Stati se gândea la cu totul altceva: la 23 de ani de la apariţia celebrului studiu despre limba și literatura română din Basarabia și Transnistria el se răfuia cu autorul său, K. Heitmann:
„Adversarii ideologici, sovietologii-moldovologi, se străduiesc din răsputeri să anihileze roadele impresionante ale politicii naţionale leniniste”. „Realitatea obiectivă, confirmând temeinic priorităţile societăţii socialiste, demonstrează inconsistenţa încercărilor din partea adepţilor ideologiei anticomuniste de a ponegri sau de a pune în umbră succesele norodului moldovenesc în marea familie a popoarelor sovietice. Atacurile înverşunate ale falsificatorilor burgheji ai limbii şi culturii poporului moldovenesc nu numai că nu încetează, ci şi se înteţesc pe zi ce trece”. Astfel, „filologul vest-german K. Heitmann afirmă, în lucrarea la care ne-am referit, că „pe parcursul anilor patruzeci limba moldovenească era împinsă în orbita limbii ucrainene şi ruse”.4
Într-un alt opus şi mai plin de savantlâcuri din 2008, acelaşi ideolog al comuniştilor îşi permite o judecată de ansamblu asupra studiului din 1965, identificându-se probabil cu toată comunitatea ştiinţifică de la noi:
„Este un studiu care a făcut mare vogă în Republica Moldova în anii ’70-’80 veacul XX. Deşi pare a fi bine documentat (K. Heit­mann în cele 233 de note face referiri la un uluitor de larg registru de nume de autori care nici ei nu mai ţin minte dacă au scris ceva despre limba moldovenească), studiul de o indiscutabilă ţinută ştiinţifică nu depăşeşte, conceptual, marginile punctului de vedere românesc politico-expansionist asupra Moldovei dintre Prut şi Nistru, asupra naţiunii şi a limbii moldoveneşti”5.
Nu mai are rost să spun că impertinenţa autorului vine în total dezacord cu realitatea științifică de la noi. Ar trebui cel puţin să se documenteze, să mai deschidă computerul din când în când şi cu motorul de căutare Google să mai vadă că între timp s-au publicat zeci de monografii care scot în vileag dedesubturile politicii lingvistice şi culturale din fosta R.A.S.S.M., precum şi faptul că perioada interbelică a însemnat pentru limba română și identitatea românească dintre Prut și Nistru perioada cea mai benefică, fără de care puțin probabil că astăzi la Chișinău s-ar fi vorbit românește.
Iar în ultima sa carte, un compendiu savant pentru cititorul de limba rusă, Молдаване не румыны. Сравнительное историческое и етноязыковое исследование („Moldovenii nu sunt români. Cercetare comparativ-istorică şi etnolingvistică”, Odessa, 2013), V. Stati face referire din nou la K. Heitmann, de data aceasta falsificând fără nicio jenă întreaga concepţie a autorului german şi a liniei sale de demonstraţie. Trunchiind citate din textul publicat în 1965 şi completându-le cu de la sine putere, mizând probabil pe faptul că cititorul de limba rusă nu va avea curiozitatea să meargă la sursă, să verifice citatele, Stati face din autorul german propriul său aliat.
Deşi scrie că „fanteziile şi închipuirile autorilor de peste hotare care, aşa cum a observat moldovologul american Ch. King, confundă Moldova cu Basarabia, pe noi nu ne interesează” (p. 46), el face trimitere din nou la studiul lui K. Heitmann. De data aceasta însă îl falsifică la modul grosolan. Astfel, în vederea explicării publicului rusofon de ce moldovenii nu se consideră români, el îl ia ca punct de sprijin pe K. Heit­­mann, inventând pur și simplu următorul fragment: „pricinile (conştiinţei autonomiste) se află în faptul autonomiei culturale a Moldovei; limba „basarabenilor” se deosebea prin originalitatea sa de cea adoptată în regatul românesc (...). Naţionaliştii basarabeni şi transnistrieni nu se numeau „români”, ci moldoveni, vorbeau peste tot despre un neam moldovenesc şi o limbă moldovenească” (1965)6.
Fără să indice paginile din respectivul studiu al lui K. Heitmann, Stati omite pasaje esenţiale din textul original şi îşi permite să modifice textul, adaptându-l în felul acesta propriilor sale „obiective”: denaturarea voită a realității și falsificarea sa în mod intenţionat.
 
***
Studiul lui K. Heitmann despre limba și literatura română din Basarabia și Transnistria, riguros şi nepărtinitor, a avut un puternic impact în epocă. A fost ca un semn de alarmă, ca un strigăt în pustietatea ignoranţei, a ipocriziei ştiinţifice şi a lipsei de deontologie profesională a filologilor sovietici moldoveni ai vremii. Demersul său a contribuit la instaurarea normalității după 1989. Și pentru această dedicație în numele adevărului K. Heitmann merită să fie omagiat.
_________
1 Cf. K. Heitmann, Rumänische Sprache und Literatur in Bessarabien und Transnistrien. Die sogenannte moldauische Sprache und Literatur, în ”Zeitschrift für Romanische Philologie” 81, 1965, Band 81, Heft ½, p. 102-156
2 Cu titlul Limba și literatura română din Basarabia și Transnistria. Așa-zisa limbă și literatură moldovenească, textul a fost tradus de Grigore Chiper în 1991, reluat apoi în volumul K. Heitmann, „Limbă și politică în Republica Moldova”, Chișinău, ARC, 1998, după care cităm și noi.
3 I. C. Vartician, S. G. Berejan, A. M. Dârul, Limba poporului moldovenesc şi critica concepţiilor ostile ale autorilor burgheji, în volumul „Împotriva falsificatorilor burgheji ai istoriei şi culturii poporului moldovenesc”, Chişinău, Cartea Moldovenească, 1974
4 V. Stati, Limba moldovenească şi răuvoitorii ei. „Împotriva falsificatorilor burgheji ai dezvoltării limbii moldoveneşti”, Chişinău, Lumina, 1988, p. 100
5 Vasile Stati, Pentru limba noastră moldovenească. Studiu istoric sociolingvistic, Chişinău, 2008, p. 214-215
6 V. Stati, Молдаване не румыны. Сравнительное историческое и етноязыковое исследование, Odessa, 2013, p. 231