Parteneri

„Nunţile necesare”

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

„Nunţile necesare”

imaginea utilizatorului Grigore Chiper

E toamnă târzie. Drumurile însă nu sunt desfundate, aşa cum le ştiam din copilărie, când făceam cozi imense în faţa unei gropi special amenajate la şcoală pentru a ne spăla noroiul lipicios de pe cizme.
Îmi iau, pentru orice eventualitate, lanterna. E mâzgă uşoară, pe undeva drumul e cu hopuri, pe altundeva lunecos. E şi o beznă accentuată de lipsa iluminaţiei stradale, de casele pustii, fantomatice, deja fără garduri.
Mergem la o nuntă la ţară, la nişte rude îndepărtate. Reţin că am fost la o nuntă în acest sat acum exact zece ani. Prin anii ’90, nunţile se făceau acasă, căci localurile publice erau devastate sau ruinate. Acum nunta are loc în unul din aceste localuri recondiţionate, fostul magazin de mărfuri de larg consum. E ameliorat în interior, nu foarte mult, atât cât să-l facă pasabil pentru o ceremonie. Câţiva piloni imenşi ce ţin tavanul înalt separă sala în două părţi autonome. Podeaua din beton amestecat cu pietricele de granit şlefuit mai poate răscoli unele nostalgii. Pereţii sunt acoperiţi cu hârtie şi cu pânză, între dungile cărora mai pot fi întrevăzute urmele dezastrului.
Remarc îndată că obiceiurile nupţiale s-au schimbat aproape radical. Nuntaşii stau cuminţi într-un lung rând pentru a le strânge mirelui şi miresei mâna, a le ura un cuvânt de salut, de încurajare şi la mulţi ani şi pentru a le înmâna „darea”, o sumă de bani pusă discret într-un plic. Nu mai e ca acum zece ani, când lumea aştepta chinuitor şi cu îngrijorare momentul dării. Suma era anunţată în public de către o „portavoce”, deseori cu inflexiuni ironice sau de-a dreptul sarcastice faţă de cei care coborau sub ştachetă. Deci nunţile s-au democratizat (şi) la sat. Asist la o ceremonie – cu unele trăsături totuşi autohtone – desprinsă din filmele de la Hollywood.  Această americanizare s-a produs, probabil, şi prin filieră rusă, căci ne aflăm într‑o localitate din preajma Nistrului, dintr-o zonă limitrofă Transnistriei.
În continuare, nunta e o alternare între mese, cu mai multe bucate, etajate, ca la moldoveni, şi discotecă dansantă. Discoteca e întreţinută în fond de tinerii care dansează de zor. Aproape că nu zăresc persoane trecute de 50 de ani. Cei mai mulţi au plecat imediat după urările de căsnicie lungă şi fericită.
La masă stăm cu rude, cu care schimbăm vorbe la nimereală. Nu toate rudele şi-au putut permite o nuntă chiar şi în aceste condiţii atât de generoase şi avantajoase.
În rest, nu s-a modificat nimic. Rânduri de mese aranjate în formă de patrulater incomplet sau, cum se spune, de „p” rusesc. Laviţe în loc de scaune pe care şedem ca la priveghi. Varul scorojit de sub hârtia bulbucată. Nu lipsesc nici baloanele şi ghirlandele. Nunta e o încercare aproape desperată de a păcăli sărăcia, care nu poate fi decât urâtă.
Întâmplarea face ca în aceeaşi perioadă să asist la o altă nuntă la sud, la Prut. Aici e un alt fel de serbare, cu obiceiurile pe care le ştiu conservate cu sfinţenie. Ritualul este săvârşit fără grabă, cu încetinitorul. Principalele evenimente nupţiale au loc undeva într-un centru improvizat, unde sunt îndreptate şi privirile invitaţilor. Fie­care gest este savurat sau, dimpotrivă, amendat cu diferite grade de intensitate. Există conştiinţa unei comunităţi, păstrătoare de tradiţie. Nu e ceea ce am observat în extremitatea estică a RM, când eşti pe cont propriu. Nimeni dintre organizatorii nunţii nu încearcă niciun fel de socializare. Chiar şi persoanele angajate pentru a umple paharele, îndemnându-i pe meseni să le golească, nu erau prea insistente. Basarabia e traversată nu numai de câteva zone climaterice contrastante între ele, ci şi de spaţii culturale deosebite. La Prut, procesiunea nunţii se desfăşoară lent, în conformitate cu volumul I al Moromeţilor lui Preda, când „timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare”; la Nistru, evenimentele sunt precipitate, în conformitate cu volumul II al Moromeţilor, când „timpul nu mai avea răbdare”.