E duminică. La 12 și un sfert, microbuzul de pe ruta Fundurii Vechi-Chișinău intră în Izvoare. În întâmpinare, vin creștini ieșiți de la utrenie. Când Transporter-ul trece pe lângă casa din cărămidă roșie, cu două nivele, cu ograda umbrită de viță-de-vie, cu gard din cărămidă albă și cu o remorcă de tractor la poartă, cu roțile dezumflate, inima lui Sorin Mătăsaru zvâcnește. 
E casa fostei iubite, Violina Ceban. O cunoscuse încă din clasa a zecea de liceu, dar a îndrăznit să se apropie de ea abia acum un an. S-au despărțit luna trecută, de la un fleac, zice el. Deși a așteptat-o câteva seri la rând, rezemat de remorcă, telefonul ei dădea toată vremea ocupat. Iar când a văzut-o cum coboară din mașina lui Virgil Plăcintă și cum trece pe alături, plină de sine, și-a dat seama că totul s-a terminat cu adevărat. Noroc că are prieteni de nădejde, altfel cine știe ce putea să se întâmple cu el.
În fața alimentarei „Carolina Lux” urcă o domnișoară cu rochie vaporoasă. Se uită atent și vine să se așeze pe singurul loc liber. Îl întreabă dacă se poate. Sorin ia în brațe rucsacul, fata se așază fără grabă. Are picioare lungi, degete albe, cu unghii frumoase și emană un parfum fin. Tulburat, Sorin revine la jocurile din telefon. Ea își pune căștile. 
Microbuzul iese din sat și intră pe șoseaua Lipcani-Chișinău. Șoferul pune muzică de petrecere și apasă pe accelerator. Femeia din spate roagă să deschidă cineva chepengul. Ceilalți pasageri protestează. 
Apoi șoseaua intră în pădure și polemica se domolește. Șoferul observă un tânăr care așteaptă pe margine și frânează brusc. De pe scaunul lor, cade sticla de cola, pe care  fata o așezase între ei. Sorin o ridică și i-o întinde. Domnișoara își scoate căștile, din care răsună „Hello”, al lui Adele, și-i mulțumește.
- Îți place Adele?
- Da, foarte tare!
- Și eu sunt nebun după track-urile ei!
- Îmi place muzica bună. Când eram în liceu, am luat lecții de chitară.
- Și eu am făcut școala muzicală raională, la clasa acordeon. Foarte plăcut! Eu mă numesc Sorin.
- Nicoleta. 
Fata zâmbește delicat, oprește muzica și pune telefonul în geantă. 
- Și acum ești studentă la Arte, desigur?
- Studentă, dar la Arhitectură. Am vrut să dau la Arte, dar tata a fost categoric. Un verișor de-al lui, stabilit la București, este arhitect și face bani grei.
- Și eu am vrut să merg la Arte, chiar am depus actele, dar n-am prins un loc la buget și am aplicat la Ecologie. 
- Și nu regreți?
- Cum să nu-mi pară rău? Dar, din păcate, în viață nu întotdeauna putem face ceea ce ne place. Oricum, muzica rămâne o pasiune a mea. 
- Și eu mai cânt, cu diferite ocazii... 
- Stai la cămin?
- Nu, locuiesc la o mătușă.
- Eu închiriez cu un coleg o garsonieră pe lângă Valea Morilor. 
În jur, ceilalți pasageri își povesteau istorii de familie, criticau dur guvernarea și comentau prețurile tot mai mari la carburanți și alimente. Iar ei vorbeau despre prieteni, distracții, preferințe și filme noi. 
Sorin descoperea cu uimire crescândă că mai sunt și fete de treabă în Izvoare. Căldura de afară își spunea cuvântul și, când până la Chișinău mai rămăsese vreo oră de drum, oamenii din microbuz au început să ațipească, unul câte unul. Iar când băiatul terminase de povestit cum l-a cunoscut pe Valy Boghean, fata și-a cerut scuze:
- Aseară, am privit până târziu un film și nu mi-am împlinit somnul. 
Avea senzația că pleacă de lângă el. A început să privească peisajul de peste geam, basarabean prin excelență: o turmă înșirată pe muchia unui deal, o căruță trecând pe un pod, o combină într-un lan, câteva femei întorcând lucerna cosită. A simțit în nări mirosul de fân din podul șopronului în care-i plăcea să doarmă vara. Și-a amintit și de roua curată și răcoarea rurală a dimineții. 
Căpșorul fetei îi atinge ușor umărul. Inima băiatului tresaltă ca la 16 ani. Îi oferă umărul cu grijă, ca să n-o trezească. Are senzația că parfumul ei îi pătrunde prin pori. Simte cum iese din el, ca transpirația, decepțiile, ura față de Violina și de ceilalți izvoreni. 
La Stăuceni, microbuzul a tras pe dreapta. Șoferul a strecurat între acte câteva bancnote și a ieșit să discute cu inspectorii de patrulare despre exigențele Codului Circulației Rutiere. Fata s-a trezit ca după un vis frumos:
- De ce ne-am oprit?
- Pare-mi-se, cei de la patrulare îi măsoară șoferului tensiunea arterială. 
- Am adormit atât de strâns. Nu te-am deranjat?
- Mi-a făcut plăcere.
- Tot nu mă pot dezvăța să privesc seriale după miezul nopții. Și mătușa mă ceartă pentru asta.
- Ce zici dacă coborâm la Studenților, să bem o cafea? O să-ți facă bine!  
- Știu eu… Se poate, dar nu pentru mult timp. Trebuie să merg la o zi de naștere, la 17:00.
Au coborât doar ei doi, sub privirile celorlalți. Șoferul i-a întrebat aiurea dacă au ceva de luat din portbagaj. Și-au luat gențile și au intrat în cafeneaua „Promenade”. 
Găsesc cu greu o măsuță liberă, aproape de baie. 
- E bună cafeaua aici, cred c-o să-ți placă.
- Vii des pe la ei?
- Ori de câte ori am ocazia. Venisem în ospeție la un prieten care stă prin zonă și am intrat să bem o bere. Tot atunci am descoperit că prepară cea mai bună cafea din Chișinău, părerea mea.
- Trebuie să mergem noi să facem comanda sau vine chelnerul? 
- Se apropie el acuși.
Fata se uită la ceas, el caută cu privirea chelnerul, apoi o întreabă dacă mai dorește ceva și se îndreaptă spre barman. 
După un timp, li se aduce cafea și apă plată. 
Sorin începe o istorie lungă despre stranietățile profesorului său de Logică: „Îți imaginezi? a vizitat toate mănăstirile din Moldova, iar nouă la curs ne spune că Darwin are dreptate…” Fata zâmbește. „Asta încă nu e nimic, odată profu’…” 
Nicoleta se uită cu atenție la ceasul de pe mână și Sorin cere în glas nota de plată.
Băiatul a vrut să comande un taxi, dar în stație s-a oprit microbuzul de pe ruta 127, care le convenea de minune. A urcat primul, a pus gențile sub un scaun liber și a achitat șoferului taxa de călătorie pentru două persoane. 
Nicoleta avea să coboare după vreo 20 de minute. Sorin se gândește febril cum să procedeze. O întreabă dacă nu vrea să iasă mâine la o plimbare. 
- Știu eu?... Ne sunăm după-masă. 
- Atunci, dacă nu te superi, îmi dai numărul tău de telefon?
- 078235299.
- Mulțumesc! Cred că nu-i nimic dacă-ți dau un beep acum, ca să ai și tu numărul meu. 
Nicoleta începe să-i povestească cum s-a rătăcit ea, când venise pentru prima dată în Chișinău: „Era prin clasa a cincea și mă luase mama să-mi cumpere haine. În Piața Centrală, am rămas undeva în urma ei. Doamne, ce frică am mai tras amândouă!…”
Microbuzul lasă în urmă sectorul Râșcani, trece podul de la Circ, intră pe bulevardul Grigore Vieru, trece apoi pe lângă Grădina Publică „Ștefan cel Mare” și urcă spre Universitatea de Stat, lăsând pasageri pe la intersecții sau culegându-i, de pe unde erau. 
„Când am ajuns la mătușa, am plâns toate trei, de ce putea să ni se întâmple. Mai erau în vogă atunci poveștile cu țigani care fură copii…” Sorin ar fi vrut ca ea să-i povestească toate istoriile din lume. 
Șoferul a cotit pe Mateevici, pe lângă blocurile Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice. Îi sună telefonul, răspunde, apoi începe să înjure, laolaltă, primăria, primarul și administratorul de rută. Ignoră indicatorul de lângă Ambasada Statelor Unite, în fața căreia autoritățile au instalat recent limitatoare artificiale de viteză. Uitase cu desăvârșire de ele. 
Microbuzul a trosnit din toate încheieturile, de sub scaunul unde erau gențile lor s-a auzit un zgomot de sticlă spartă. Un miros puternic a invadat salonul, iar de sub picioarele lor au pornit șiroaie de lichid galben-verzui. Sorin s-a trezit imediat din reverie. 
I-a pus maică-sa un borcan de brânză de oi. Îi place din copilărie și o pune în toate bucatele pe care știe să le prepare − ouă prăjite, macaroane, pireu de cartofi și alte câteva. Consternat, nu mai știa pe cine să dea vina, pe șofer, pe primărie, pe destin. Într-o singură clipă se năruise totul. 
Pasagerii coborau grăbiți, aruncându-le priviri reprobatoare. Șoferul își plângea soarta, că trebuie să care zi de zi tot felul de căscați și gențile lor. 
Mirosul devenise tot mai puternic, încât parfumul Nicoletei nu se simțea aproape deloc. 
Sorin lăsase capul în jos, iar domnișoara privea neclintită pe geam. 
Când au ajuns la stația unde trebuia să coboare dânsa, lui Sorin i se păru că fata răsuflase cu ușurare. A ajutat-o să scoată geanta de sub scaun, ea îi mulțumi sec. N-a avut curajul să se uite la fata care rămânea în stație. La intersecție, au ieșit și ceilalți doi pasageri. Sorin mai avea de mers doar două stații. Șoferul l-a întrebat cu ciudă de ce n-a pus murătura de varză într-un vas de plastic: „Știi cât costă acum să speli salonul?”
Sorin a coborât din microbuz ca de pe eșafod. S-a bucurat că Marcel, colegul său, nu era acasă. 
A dus geanta în baie și începu să scoată pungile, legate bine de mâinile mamei. 
O durere ascuțită îi străbătu mâna dreaptă. 
Îl sună cineva. 
Cu sângele șiroindu-i pe braț, scoate telefonul din buzunar și răspunde. 
E vocea Nicoletei…