Parteneri

Note la poezia Marianei Codruţ

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Note la poezia Marianei Codruţ

imaginea utilizatorului Vasile Gârneţ
articol: 

Mariana Codruţ, ca orice poet adevărat, şi-a găsit un stil propriu, o voce poetică inconfundabilă încă de la debutul editorial cu Măceşul din magazia de lemne (1982). Volumele de versuri pe care le-a publicat ulterior, cinci la număr – Schiţă de autoportret (1986); Tabieturile nopţii de vară (1989); Existenţă acută (1994); Blanc (2000); Ultima patrie (2007) –, au consacrat un nume în peisajul poeziei române contemporane. Cărţile poetei, în care e vizibilă o preocupare constantă pentru expresie, o pledoarie pentru acurateţea şi rafinamentul limbajului ce o singularizează printre colegii săi de generaţie, sunt legate între ele prin cele câteva teme majore care îi traversează creaţia, teme completate şi nuanţate de la o carte la alta, ca o mereu reînnoită radiografie a eului: singurătatea, dragostea neîmplinită, deznădejdea, răul şi hidoşenia lumii, frica de moarte… Astfel că antologia Marianei Codruţ, Areal, publicată în acest an la Editura Paralela 45, deşi însumează poeme scrise într-o perioadă de 25 de ani, se citeşte ca un volum unitar, ca un imens poem atent la sensul moral al existenţei, o existenţă dramatică, chinuitoare…
 
Felul de a scrie al Marianei Codruţ este cuceritor. Ea reuşeşte, în puţine şi bine alese cuvinte, să te atragă în lumea ei, o lume pe care o simţi de parcă ar fi şi a ta. Sentimentele şi obsesiile poetei pe care le transcrie în pagină, pentru a şi le explica sau înţelege mai bine, reverberează şi în forul tău interior, îţi „luminează” nişte camere de care n-ai ştiut sau în care n-ai avut destul curaj să intri. Numesc aceasta energia unei poezii care comunică şi stimulează.
 
După 1989, când a dispărut cenzura ideologică, Mariana Codruţ a publicat în cărţile sale câteva dintre poemele  cenzurate. Republicate acum în antologie în ordine cronologică  (ordinea scrierii şi... nepublicării lor),  cu remarci în subsolul paginilor, aceste poeme, multe, însumează o carte. Dar ele oferă şi o imagine a cenzurii comuniste, un fenomen pe care tinerii de azi (inclusiv tinerii scriitori) nu-l cunosc şi nu-l înţeleg.
Deşi nu sunt manifeste politice, nici proteste lirice codate, „cu  cheie”, unele poeme din primele cărţi ale autoarei au fost cenzurate pe motiv că… erau triste sau conţineau fiecare o notă de pesimism şi îngrijorare, ca în acest univers fără halou III din volumul de debut: „cale de mijloc năpădită/ de mărăcini, urmele de pe ea/ se umplu încet-încet de praful/ lui iulie. ea nu duce nicăieri/ (probabil că înseşi cetăţile/ cu ziduri transparente/ unduitoare de la capătul ei/ se scufundă în praf). odată,/ în zori, o cosea un ţăran. norul/ de lăcuste abătutu-s-a-n grabă:/ n-a mai rămas din ţăran/ decât pălăria, pusă apoi/ pe capul unei sperietori.” Cenzorul s-a alertat pentru că e descrisă o cale care „nu duce nicăieri” şi, în general, întreg peisajul nu e deloc optimist, iar ţăranul din poem semăna cu cel din realitate. Uneori cenzura făcea „operaţii cosmetice”: un titlu de poem, „cine pândeşte pe cine?”, este înlocuit (de redactorul cărţii –„un civil” cu care mai aveai şansa să discuţi…) cu nevinovatul „adolescenţă”, iar un poem fără titlu s-a numit iniţial „contramanifest”. Cu totul alt­fel arată poemele cenzurate din volumul Tabieturile nopţii de vară (1989), în care protestul şi nemulţumirea sunt exprimate deschis. E o revoltă a autoarei care o înrudeşte cu poezia Marianei Marin, aceeaşi intransigenţă morală, aceeaşi pledoarie pentru normalitate şi bun-simţ. Poemul intitulat ritual: „în fiecare dimineaţă/ rup cordonul visului/ şi intru în realitate/ cu inima grea de teamă,/ de ruşine,/ de gânduri stătute.// mă învârt printre voi/ – animal stupid care/ oprindu-se în răstimpuri/ priveşte în jur suspicios/ şi ţipă fără pricină.// în fiecare dimineaţă/ pornesc în căutarea/ unei lumi vii/ cu inima grea/ de teamă/ de silă/ de gânduri stătute”. Şi un fragment din acest admirabil poem requiem pentru o duminică pierdută, în care îşi reproşează şieşi, dar şi întregii generaţii, tăcerea laşă şi ruşinoasă: „…întuneric e-n urmă, vraişte prin uşile/ deschise. Don Quijote cu o tichie albastră/ doarme sub scări încălzit de pisici.// fără cântece exaltate, fără spasmele marilor/ vise, fără „adevăruri fundamentale” (dar/vă întreb: unde sunt ele, glorioasele caravane/ ale verii, anunţate de gorniştii călări?)/ s-a îmbarcat generaţia mea, lălăind ca recruţii.// toţi am văzut, dar nimeni n-a protestat sau hulit./ (singura noastră sfinţenie: amintirea clopotului/ vestind în şoaptă aruncarea în râu a unor noi/ victime calde.) nimeni nu şi-a dat foc,/ să lumineze cotloanele, să împrumute/ măreţie plecării. nimeni n-a vrut să pună capăt/ glumei monstruoase şi absurde: Don Quijote/ în gara de est, cerşind şi ciupind cerşetoarele./ fără speranţă, fără gustul vântului dinspre ocean/ pe buze, ne-am prăbuşit în ziua de luni:/ hai, liberare! am răcnit. hai, liberare!” Sau alt poem cenzurat, în care protestul e exprimat subtil, metaforizat: „dragostea e permisă,/ dar să rodească/ şi să nu fie prea mare/ (cade în misticism).// se îngăduie şi retragerea/  în sine/ dacă se execută în spaţii corespunzătoare/ şi după program.// chiar moartea  e permisă./ numai să vină în linişte/ şi să nu treacă/ prin faţa primăriei.” (dragostea e permisă) Desigur că aceste pagini de „dosar literar” nu sunt publicate acum de autoare în intenţia de a-şi întocmi un dosar de disidentă. Sunt mai curând o probă de autenticitate, de atitudine morală şi de deschidere către realitate. Remarc acest lucru şi mărturisesc că înţeleg mai bine de ce revoltele etice şi moralismul de astăzi ale Marianei Codruţ sunt fireşti, credibile, nu sună deloc fals şi supărător.
 
Poemele de dragoste ale Marianei Codruţ stau sub semnul unei bucurii fragile, ameninţate. Play: „în unele seri/ rămânem singuri în lume/ şi pentru că ne e silă/ în egală măsură/ de aceleaşi cuvinte/ neîncăpătoare şi confuze,/ ne mărturisim unul altuia/ printr-o întrebare: / „ţi-e frică de moarte?”/ şi dacă răspunsul vine:/ „acum nu!”, fiecare ştie/ că aceasta-i deplina/ confirmare a dragostei.” (în unele seri)
 
Mai multe definiţii ale poeziei: „poezia e spaima/ care-ţi izbeşte violent/ sângele în artere/ când/ brusc trezit în miez/ de noapte ai impresia/ că te priveşte cineva/ prin ferestre” (poezia), sau: „poezia/ ca şi dragostea/ zboară/ la mare înălţime.// ca pe un spectacol/ privesc/ viaţa mea/ de la înălţime.// acolo, plină e bucuria,/ suferinţa rotundă/ nu seamănă cu nimic:/ nu, nu cu teama măruntă,/ cu hăţişul îndepărtat.// dar când mă uit/ la păsările/ ciugulind în zăpadă,/ mi se face inima/ cât o sămânţă de mac.” (poezia, ca şi dragostea)
 
Poemele de mici dimensiuni, din câteva versuri, intitulate criză, sunt adevărate bijuterii risipite în paginile antologiei: „dacă în unele momente/ n-aş avea credinţa/ că sunt un arbore/ mi-aş tăia toate ramurile” şi: „nu am trăit mai nimic/ orizontul e tot mai aproape –/ pasărea tinereţii a zburat spre cer/ păpădia trece din galben în moarte” sau: „în largul nopţii/ îngheţ din nou printre cuvinte –/ moartea trece prin sângele meu/ ca o luntre”. Aceste flash-uri lirice, publicate de-a lungul anilor, sunt ca o foaie de observaţie a stărilor interioare ale poetei.
 
Moartea e o temă des frecventată în poezia Marianei Codruţ, o temă alimentată de greutăţile vieţii şi de neîmplinirile care se adună. Moartea e ca o obsesie, ca un refren monoton care se insinuează în corpul poemelor, chiar şi în acele poeme care debutează cu un elogiu adus vieţii: „o, cum te iubesc, viaţă,/ cu groază, cu ardoare!/ dar tu nu ştii că eu,/ asemenea unei fete/ citind/ un roman de iubire/ între pagini şcolare ascuns,/ învăţ pe furiş/ alfabetul morţii.” (creangă înflorită) Poeta aude galopul morţii: „sunt unele nopţi înguste cât o lamă de cuţit/ viaţa din jur s-a retras în pântec/ iar inima – limbă de clopot,/ răstoarnă valuri de spaimă// vântul se prăvăleşte pe-acoperiş,/ moartea surâde şi-şi sporeşte galopul.” (galopul) Un alt poem se intitulează călare pe moarte: „mă apropii de o limită/ a speranţei de viaţă în România.// senină, în cămaşă de noapte,/ îmi trec mâna peste venele de la gât,/ aşteptând să cânte.// nu ştiu să-ncalec un cal,/ dar cu moartea nu poate fi altcumva.” Iar într-un poem în proză chiar face elogiul morţii: „vie şi caldă în inima mea e numai moartea. ea umple cu sânge celulele mele; ea pune culori în obrajii speranţei; ea îmi dăruie, generoasă, extazul; ea mă împinge în zi ca într-o mare caldă: o isterie de nămoluri de aur. numai ea mă iluminează, numai ochiul ei îndrăgostit, ţintit mereu înspre mine, mă dezghioacă din cuminţenie: sunt o pradă a dimineţilor sarcastice şi a nopţilor moi. ah, visele de carne şi sânge, de coşmar şi zăpadă, golindu-mă de sentimente, obositoarele, stupidele mele sentimente fireşti.//inefabil şi sugrumate. fecundat de vise, de văzul enorm, spiritul meu se eternizează.//ave, moarte!” (vie şi caldă)
 
Poeta care mărturiseşte că „scriu poezie împotriva lumii din mine” are puţine versuri senine, dar şi în ele respiră o bucurie şi un optimism obosite. Play:
„…în aburul unei dimineţi crude când, cu greu/ smulgându-mă din tentaculele nopţii,/ murmur neauzită:/ „e dimineaţă, e vineri şi sunt vie”,/ fii tu farul în ceaţă. fii tu steaua călăuzitoare/ cu pământul tău în care-am semănat/ cu multă artă lanurile urii de sine.” (când toate cele văzute şi auzite)
Poemul care încheie această antologie este intitulat şi totuşi, strecurând o speranţă măcar până la o nouă dezamăgire: „ca ogarii amuşină zarea/ sânii fetelor lău­tarului/ dezgoliţi în tufişuri.// dintr-un salcâm o frunză de aur/ lent se desprinde, punând/ în gradina cât palma/ temelia morţii lui viitoare.// iar eu beau la fereastră laptele/ dulce-nspumat al serii de vară târzie/ şi lumea îmi pare/ o femeie înarmată până în dinţi/ cu armele frumuseţii sale.”
 
Mariana Codruț ne oferă în Areal dovada unei conștiințe lirice profunde și responsabile ce vibrează la sensul existenței umane, repudiind falsul și artificiile gratuității. Paleta sa estetică se pliază pe o hartă sufletească în care ne regăsim propriile întrebări și angoase nevindecate. Pe acest drum marcat de incertitudini, poeta – una dintre cele mai bune pe care le are literatura română contemporană – ne stă alături, cu devotamentul sobru al unei călăuze.