Dacă cobori la vale, pe Bulevardul Grigore Vieru, dai de râul Bâc, despre care am mai vorbit în poveştile noastre. Este un pod deloc futurist peste râu, un semn al unui trecut industrial de acum cincizeci de ani. Traversezi podul şi la prima staţie, în partea stângă, vezi o clădire a cărei grandoare aminteşte de femeile care au fost cândva frumoase. Scările deteriorate îţi dau impresia că mergi spre Colosseum. Buruienile din jurul clădirii şi gunoaiele te readuc din lumea antichităţii şi te plasează în mizeria prezentului.
Cu un an înainte de a mă naşte eu, în 1981, la Chişinău, era lansat un grandios proiect cultural şi arhitectural – Circul din Chişinău (cu doi ani mai mare ca Cirque du Soleil, care, spre deosebire de circurile sovietice, reformata arta spectacolelor de arenă). Desigur, al nostru venea în siajul promovării circului sovietic ca instituţie, ca vitrină a unei ţări puternice, în care poporul cerea, ca toate popoarele din toate imperiile, panem et circenses. 
La momentul construcţiei lui, era cel mai frumos şi mai spaţios circ din URSS, aşa încât arhitecții S. Șoihet și A. Kirilenko, inginerii T. Goriunova și M. Șein, brigadierul A. Parsin, electrosudorul-montor M. Postolache, muncitorul-marmurist N. Startev au fost distinşi cu Premiul de Stat al RSSM. Un proiect ambiţios cu o sală de spectacole în formă de amfiteatru cu o capacitate de aproape 2000 de locuri (Circus Maximus la Roma avea 380 de mii de locuri!) şi cu o arenă ce are un diametru de 13 metri (conform standardelor moderne). Or, este vorba de un edificiu al culturii creat după principiul big is beautiful (principiu aplicat construirii tuturor circurilor din lagărul socialist, a se vedea şi Circul de Stat din Bucureşti), în spiritul arhitecturii moderne, dar şi cu vădite amprente ale socialismului înfloritor din minţile oamenilor acelor timpuri. Arhitectul  Şoihet este un nume al arhitecturii socialiste moldoveneşti: a proiectat mai multe clădiri în republica socialistă, inclusiv clădirea Liceului „Gheorghe Asachi” şi cea a Băncii Naţionale. Este autorul proiectării monumentului Deţinuţilor ghetoului din Chişinău, proiect realizat după căderea landului sovietic. 
Din 2004 circul a fost închis. Ca un monument apus al unei lumi trecute, al unui regim dispărut. Acum doi ani a fost redeschis, mai bine zis o parte din măreţul edificiu de cândva, sala mică, care are o capacitate de 300 de locuri şi un diametru de 9, 51 metri. Se intră pe o uşă laterală, de parcă în capodopera arhitecturii sovietice târzii nu mai există intrare centrală. Adică ea există, dar aminteşte simptomatic de un fel de ruine care induc privitorului un soi de tristeţe, un soi de melancolie, chiar spleen, pe care îl simţi când priveşti plutind la vale buşteni mari de arbori. Circul din Chişinău reprezintă un tablou dezolant, este ca un ciob dintr-o oglindă veche. Mă întreb dacă revenirea circului chişinăuian este posibilă, astăzi, în plină concurenţă cu divertismentul TV şi cel online?! 
Circulă o legendă urbană, cică în subsolurile clădirii se aude plânsetul unui copil. Oamenii explică acest fapt prin aceea că circul este construit pe locul unde cândva a fost un cimitir al oraşului. O practică sovietică des întâlnită – construirea edificiilor pe oase, de altfel, întregul imperiu, de la Prut la Kamceatka, a fost ridicat pe oase, în sensul direct şi figurat al cuvântului. 
Îmi amintesc de mine în sala circului, aveam vreo unsprezece ani, îmi amintesc fascinaţia care mă cuprinse, mult mai târziu am înţeles-o, mi-a explicat-o întemeietorul circului american, Phineas Taylor Barnum, care menţiona în memoriile sale că oamenii vor să fie convinşi să creadă pentru o clipă în ceea ce ştiu foarte bine că nu este adevărat. Îmi amintesc de acrobatul care zbura în jos şi noi, copiii, am rămas cu răsuflarea întretăiată de acel salto mortale, ca să vedem în ultimul moment că era legat de o funie, care îl oprise locului la câţiva centimetri de duşumeaua arenei... 
Astăzi vom merge cu Mihu la circ. Este ca o excursie la muzeu. În ultimul timp copilul nostru de şase ani mă tot întreabă despre Moldova, deja ştie despre URSS, despre anexări şi războaie transnistrene. O curiozitate ciudată, dar pe care i-o satisfacem. Astăzi mergem în una din bisericile trecutului nostru socialist. Dar o vom face fără resentiment. Nu poţi avea resentimente faţă de istorie. Căci istoria pare să zică: noli tangere circulos meos! Istoria e circulară?!