Arta românească interbelică a produs şi lăsat în istorie un număr mare de „Oscarsmizi”1, după abstrusa, dar atât de reuşita zicere a lui Tudor Octavian, denumind prin acest termen o lungă listă de artişti cu nume de alogeni, dar a căror creaţie s-a făcut remarcată în chipuri diferite şi polimorfe în mediul cultural de la noi. Lista celor la care face autorul referire este lungă, iar redescoperirea operei acestora este de dată recentă, oarecum simultană cu maturizarea pieţei de artă, împreună cu profesionalizarea ei.
În mod special – cel puţin pentru mine – atrage atenţia un artist cu un nume parcă italienesc-franţuzesc, Henry Visconte2, pictor prin excelenţă urban, cu vedute şi perspective de oraş, cu precădere nocturne. Dar şi solare. Are studii şi eboşe făcute în centrul Bucureştiului (pe Calea Victoriei, şi străzile limitrofe, mai ales), la Balcic şi Paris. Cu toate astea, practic nu există date biografice despre el, deşi a participat la Salonul Oficial încă din 1926, remarcat în chip susţinut de presa culturală, din care aflăm că a avut câteva expoziţii personale în Bucureşti. Practic, numele lui3, deopotrivă cu opera, dispar din conştiinţa publică postbelică, iar picturile sale ajung să fie zăvorâte în câteva colecţii private.
Un ultim articol care-i atestă prezenţa în spaţiul cultural local este semnat de criticul Marin Nicolau, în anul 19404. Am remarcat din titlurile articolelor în care-i apare numele că majoritatea semnatarilor îi indică doar iniţiala prenumelui, „H.”, şi doar Petru Comarnescu îl numeşte cu numele său complet, Henri Visconte5. Este chiar misterios acest fapt, să nu se fi păstrat chiar deloc indicii biografice, mai ales că cel care devenea într-un viitor apropiat un important istoric de artă îi consemna cu regularitate expoziţiile şi prezenţele publice. El îi dedică articole în anii 1929 şi 1933. Iar cronicari astuţioşi şi fini, precum H. Blazian6, V. Bilciurescu7, Tache Soroceanu8, Leon Theverin9, scriu de-a lungul vremii, constant, despre pictura lui Visconte10. Devine clar că mărturiile creaţiei sale erau o prezenţă vie şi sistematică în presă. Ultima participare expoziţională, atestabilă la acest stadiu al cercetării, este prezenţa la Salonul Oficial din anul 194711, înainte ca acest for să fie desfiinţat de autorităţile comuniste, recent instalate la putere. Se aşterne, apoi, tăcerea peste numele său, pentru o lungă perioadă de vreme. Peste o jumătate de veac tablourile lui Henry Visconte erau ca şi inexistente în arta noastră, în istoria ei risipitoare şi deloc exhaustivă.
Piaţa de artă îl redescoperă prin jurul lui 200012, dar lucrările sale nu prea atrag atenţia potenţialilor colecţionari şi specialişti încă de-a lungul a câţiva ani. În 2004 apare o lucrare care înfăţişează un „Peisaj din Bucureşti (Capşa)”, care era atribuită atunci lui Visconte, fără a fi însă semnată de acest artist. Într-adevăr, atmosfera şi felul în care e construit punctul de fugă către interiorul compoziţiei pot fi subsumate tipului de sensibilitate urbană, specifică unui artist ca Visconte. Post-factum, văzând mai multe lucrări aparţinând fără tăgadă penelului acestui artist, ne dăm seama că această atribuire capătă sens şi confirmare. Face sens.
Visconte a lucrat într-un mod aparte în ce priveşte reprezentarea spaţiului. Iar în apoteotica lucrare „Pe scenă” (1936) vedem un grup de actori, care stau cu spatele către privitor, având în faţă sala căreia i se adresează. Acest procedeu al „tabloului în tablou” este prezent în general în micile sale compoziţii sau scene de gen. Maniera lui picturală este liberă, impresionistă. Pictura lui e una de stare, evanescentă, fără stridenţe cromatice sau formale. Ochiul nostru caută detaliile, precizia, concreteţea, dar pretenţia asta este refuzată de suprafeţele cam mereu „ceţoase” şi „tenebroase” din lucrările lui Visconte. De regulă, îşi semnează şi datează conştiincios opera, fie „H. Visconte”, fie „Henry Visconte”, şi chiar „Henri Viscont” (într-un soi de caligrafie recognoscibilă), iar această meticulozitate suplineşte cumva, asumat cu vârf de măsură, frugalitatea cu care tratează pictorul freamătul multiplu al amănuntelor. Le domoleşte prin sugestie şi precaritate (uneori deranjantă) coloristică. Are însă şi lucrări de o luminozitate debordantă13. Artistul pare atras de perspective, de pierderea în spaţiu a ochiului, a simţurilor. Mari bulevarde, unghiuri acuzate de arhitecturi, personaje multe, surprinse în mişcare, maşini încolonate, siluete şi lumini vagi – iată inventarul rapid al acestor mici bijuterii picturale. În mod vădit artistului îi plăcea să reprezinte noaptea, cu umbrele şi incertitudinile ei, iar la un anumit nivel al discuţiei îl sesizăm pe Visconte în preajma unui Constable sau Monet, neavând aproape niciodată încărcăturile păstoase şi suprapunerile de culoare din pânzele celuia din urmă. Ca atmosferă şi prin gustul rafinat pentru surprinderea fugară şi piezişă a evanescentului, a aproape-inexprimabilului, cei trei se înrudesc, chiar dacă amploarea şi vizibilitatea operei lui Visconte păleşte considerabil (şi probabil definitiv) în faţa celorlalţi doi. Rămâne o chestiune de poziţionare şi interpretare, până la urmă. Analiza intrinsecă a operei lui Visconte s-ar putea să dea în vileag un artist cu un suflu mult mai larg decât pare şi poate fi perceput la prima vedere sau în acest stadiu al redescoperirii sale, dar pentru asta trebuie văzute mult mai multe lucrări, trebuie cercetate arhivele, memoriile contemporanilor.
Valorificarea critică a operei  s-ar putea realiza pe măsură ce noi piese şi-ar face treptat-tiptil apariţia în spaţiul public sau ar deveni accesibile pe diverse alte căi (prin accesul la colecţiile private, bunăoară), spre a fi văzute, încadrate teoretic şi percepute prin comparaţii şi corelări cu arta din epocă, şi cu contextul care le-a generat şi inspirat. Desigur, avem de-a face cu un pictor relativ minor, dar pentru istoria mare a artei nimeni nu e mic, nici neimportant – toţi trebuie recuperaţi, deopotrivă analizaţi şi puşi în circuit. 
___________
1. „Pictorilor ale căror nume au miez, sunet sau aplomb european şi nimic care să-mi spună c-au fost, totuşi, cetăţeni români ori au avut o relaţie semnificativă cu viaţa artistică din România din prima jumătate a secolului al XX-lea, le zic „Oscarsmizi” – cf. Oscar Schmidt, în: „ZF/ Ziarul de Duminică”, 11 octombrie 2002.
2. Nu exclud posibilitatea ca acest nume să fie, de fapt, un pseudonim, o mască care a camuflat sub faldurile ei adevărata identitate a artistului.
3. În  Memoriile pictorului şi scenografului Vasile Velisaratu (1895-1978) găsim următoarea relatare: „cei tineri, din generaţia mea, erau furnizorii lui Iscovici – tatăl pictorului Viscont de mai târziu – şi ai lui Abramson, care aveau câte un magazin cu expoziţie permanentă de pictură, strânsă cu câte zece-douăzeci de lei bucata şi pe care o vindeau mai cu mult după ce o înrămau”, cf. Destine de artişti în secolul XX, Institutul Naţional pentru studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2007, pag. 257.
4. Pictorul H. Visconte şi „Nocturnele” sale, în: „Curentul”, 8 februarie 1940.
5. Expoziţiile Henri Visconte şi Tempeanu, în: „Rampa”, 14 ianuarie 1927.
6. Plastica, în: „Adevărul Literar”, 15 ianuarie 1933.
7. Visconte, în: „Universul”, 24 ianuarie 1940.
8. Cronică plastică, în: „Jurnalul”, 3 februarie 1940.
9. Expositions de peinture..., în: „La Roumanie nouvelle”, februarie 1937.
10. Am întîlnit lucrări de-ale sale semnate şi Henry Viscont, probabil că practica ambele semnături, lucru remarcat şi de alţii, vezi nota 3, supra.
11. Recent, am descoperit într-o licitaţie bucureşteană o lucrare, cu un peisaj nocturn, datată pe verso: 25.11.1951, ceea ce atestă clar faptul că la acea dată era încă activ, şi probabil încă în România.
12. În licitaţia „Catherine Charbonneaux”, de la Paris, din 12 martie 2000, a figurat lucrarea lui Visconte „Élégante à la Belle Époque” [Lot 101], tributară stilistic începutului de secol.
13. Piesele: „Peisaj la Balcic” (23 / 29, 5, u.c.), vândută în anul 2005 de casa de licitaţie Monavissa, „Marină” (32 / 48, 5 cm., u.c.) şi „Golf” (21 / 26 cm., u.c.) – ambele licitate de casa Artmark, în 2010 – sunt exemplare pentru acest gen de saturaţie cromatică şi de virtuozitate a pensulaţiilor.