Parteneri

Nimic nu mai este ce pare a fi

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Nimic nu mai este ce pare a fi

imaginea utilizatorului Mariana Codruţ

De ani şi ani, parcă nimic nu mai este ce pare a fi. Cel mai rău e că eu nu privesc nici acum, vai mie!, cu „înţelepciune” asemenea divorţuri dintre esenţă şi aparenţă. Mă revoltă un ins care, deşi cu bun renume de persoană democrată, civilizată, „europeană”, atunci cînd vreau să discut deschis ceva cu el, mă pune la punct răspicat: „cînd vorbeşti cu mine, tu să taci!” Sînt deziluzionată dacă, sub cele două-trei coroane pe care le poartă un alt ins pe-a lui frunte, e descoperită o ditamai... colonie de păduchi (nu pot înţelege şi pace cum de un „mare om” poate avea un caracter mic). Mă dezgustă că altul, care stă cu onor în vîrful unui partid şi vorbeşte cu dedicaţie despre binele patriei, face ce face şi e prins două zile mai tîrziu cu raţa în gură. Mă amărăşte dacă, de sub simţul dreptăţii şi cel al măsurii dintr-un prieten iese la lumină, atunci cînd la orizont apare o posibilitate de cîştig pentru el, un mic păianjen hrăpăreţ. Mă întristează să întrezăresc, în ochii umezi de amor ai cuiva, fixitatea privirii unui mărunt diavol manipulator, care vrea să obţină cît mai mult de la cel iubit, fără a-i dărui nici o iotă din ce are. Apoi: cumpăr o carte „de analiză” şi, să vezi şi să nu crezi!, înăuntru e un pamflet; deschid o gazetă „serioasă” şi descopăr în ea dame cu ciorapi plasă şi toate cele la vedere; cred că mănînc somon şi, cînd colo, e crap vopsit cu roşu de ouă; beau un suc de coacăze, dar, dacă mă uit mai atent, e apă cu „aromă identic naturală de coacăze”. Etcetera. Eh, veţi spune, n-ai ce să faci, asta e natura umană! Doar ştii vorba, devenită celebră, a unui VIP din lumea filmului: „cu cît îi cunosc mai bine pe oameni, cu atît iubesc mai mult animalele!”...
 
Bine, bine, o să le răspund eu acelora, neconsolată că iartă aşa de uşor natura umană. Dar iată că nici natura lui Dumnezeu nu mai e ce-a fost! Ca să încep cu ceva de bine: pe aici, din fericire, de vreo douăzeci de ani plopul continuă să facă pere, iar răchita micşunele (comunismul va cădea „cînd o face plopul pere şi răchita micşunele”, a zis cîndva Ceauşescu). Însă: într-o zi, simţi că e musai să-ţi mai pui un cojocel pe tine în casă şi, dacă te uiţi la calendar, vezi că se întîmplă să fie... „luna lui cuptor”. În altă zi descoperi că trandafirii pirpirii şi naivi din faţa blocului zoresc să înflorească şi, cînd numeri pe degete să afli în ce lună eşti, nu-ţi vine să crezi că e februarie. Apoi, să te sminteşti, nu alta: graurul cîntă ca o privighetoare, gaiţa ca o cioară, mierla ca o... ambulanţă (dacă nu credeţi, ascultaţi aici: http://bit.ly/qXgfxS).
De mulţi ani, o mierlă din crîngurile care înconjoară blocul în care locuiesc îmi umple inima de bucurie cu cîntecul ei foarte matinal. De la un timp, am început să mă întreb cu teamă: şi dacă pasărea aceea e, de fapt, o drujbă?

pmkdlx

wvxljm pmkdlx