Categorii

Parteneri

Îngrijire

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Îngrijire

imaginea utilizatorului Lidija Dimkovska

Spăl polonicul cum aş spăla capul unui prunc,

cu mare înţelegere îl îngrijesc,

mi-am dorit  şi-un uscător de păr ce stârpeşte păduchii

sau ceva similar care elimină gărgăunii din cap,

dar lumea-i lentă când e vorba de umanitate

şi rapidă atunci când neclintită stau la răscruce,

privind oameni şi-ntâmplări nici de pe lumea asta,

                                                nici de pe cealaltă.

Strămoşi pe care-i ştiam de mult morţi

i-am întâlnit azi în faţa uşii noastre,

apoi au dispărut prin culorile gardului viu

şi nu ştiu dacă şi-au continuat viaţa sau moartea,

dar înăuntru m-ai întâmpinat tu cu o sticluţă verde

în mână:

„Ce bine că musafirii şi-au uitat şamponul!”

O lună întreagă ne tot spălăm părul cu extract de măsline

filtrate şi rafinate undeva într-un beci,

şi uneori ne-ngrozim de egoismul nostru

şi atunci ne şamponăm moderat entităţile semi-moarte:

eu îi spăl capul îngerului de porţelan (cu sigla fabricii)

care se zvârcoleşte-ntre degetele mele: clipă captivă;

tu freci coama calului de lemn (de pe bufet),

iar el îţi sare-n mână: măscărici la balul curţii.

Ne-a răsfăţat şamponul uitat de musafiri,

nici măcar nu ştim dacă-i brevetat pentru îngrijire

ori pentru a îndepărta

deochiul, gândurile străine sau mătreaţa din lumile

paralele.

Există un wellness mai bun decât moartea?

Steiner a venit să ne spună că va muri.

Am tăiat brânză şi salam,

am turnat trei pahare de ţuică,

îngroziţi copiii au întrebat „Înainte sau după Crăciun?”,

a scos din buzunare inele, lănţişoare de aur

şi ceasuri elveţiene moştenite de la bunica,

cadouri pentru atâtea viitoare sărbători de Crăciun.

„Să nu vă mire moartea mea”, a spus,

iar copiii împodobiţi cu aur şi ceasuri

au dat din cap a înţelegere.

„Ieşind din piscina termală am alunecat,

la 37° C fiecare os îşi găseşte locul,

şi mi-am lăsat şoldul în bazinul de clor de la intrare

împreună cu cheiţa dulapului,

m-au întins în Ambulanţă numai în chiloţi de baie

plămânii îmi tresăltau între coastele aparatului

de aer condiţionat,

infirmierii jucau cărţi pe şoldul meu valid,

la curbe chiloţii mi se umflau ca un balon,

la spital medicul a izbucnit în plâns, neştiind ce-i mai

important –

şoldul sau plămânii. Cum de m-aţi găsit pe mine, se văita,

un Geamăn cu ascendent în Balanţă, tocmai eu să

hotărăsc

care moarte e mai bună?

Aşa că am zăcut trei zile şi trei nopţi

pe holul dintre saloane,

iar doctorul îşi smulgea părul şi sprâncenele,

îşi pierdea cunoştinţa, a slăbit, neputând să decidă

care suferinţă e mai binecuvântată,

cea de plămâni sau cea provocată de fractură,

de Ziua Băncilor i-am pus capăt suferinţei,

întins pe burtă am cerut un bilet

numai dus pentru Ambulanţă

direct până la piscina termală,

aparatul de aer condiţionat mi-a spulberat plămânii

ca pe nişte fulgi,

infirmierii exersau salturi mortale peste şoldul meu valid,

la curbe chiloţii mi se lipeau de piele,

bazinul de clor din faţa piscinei secat,

dulapul din garderobă spart,

piscina goală ca un muzeu în zi de luni,

mi-am scos organele sănătoase din trup

şi le-am rânduit printre colacii de salvare.

Venise timpul celulelor cenuşii să se relaxeze,

ce alt centru de welness mai bun pentru minte şi trup

decât moartea,

decât acel mesaj testamentar al bunicii mele cum că,

acolo sus,

se va odihni, va dormi şi se va relaxa pe veci.

Pluteam extaziat şi plutind am venit să vă spun

că voi muri, să nu ziceţi pe urmă că Steiner s-a dus

pe neaşteptate,

nu mai tăiaţi brânză şi salam,

nu mai aduceţi ţuică, la porţile cerului

îţi măsoară colesterolul din suflet şi prin testul de

alcoolemie află

cine e beat de viaţă, şi-acela cu picioarele în jos să se

înece,

iar cine înoată, fără povară nici amintire,

cu picioarele în sus s-ajungă-n cer la Dumnezeu.”

Copiii au profitat de situaţie

umplându-şi gura cu brânză şi salam,

şi în timp ce noi îl conduceam pe Steiner pe lumea

cealaltă

au lins şi paharele de ţuică,

am vizionat înmormântarea de câteva ori pe Internet,

mormântul lui Steiner n-a fost niciodată găsit,

am dat aurul pe cele mai noi jocuri electronice

şi pe pachete de relaxare la centre welness.

Cine n-are mormânt e fericit şi sănătos şi pe lumea

cealaltă,

iar noi, cu pantofi antiderapanţi,

nu alunecăm în piscină, nu ne fracturăm şoldul

şi nici nu facem pneumonie,

numai că atunci când ne uităm la ceasurile elveţiene

moştenite de Steiner de la bunica lui,

vedem timpul cum curge febril înapoi,

tot mai mici anii se apropie de clipa în care ne-am născut,

în trei zile, pe rând, copiii noştri au dispărut,

nu-s de găsit în nici un registru de născuţi ori de morţi,

iar noi suntem tot mai mici,

uitând că existăm,

dăm din picioare neputincioşi, apoi ne lăsăm în voia

jeturilor

de masaj din pântec, ne-nvârtejim sub cascadele

care ne trag spre gura uterului, năuciţi de extaz

învineţim testul de sarcină şi dispărem,

şi deşi această non-existenţă e atât de uşoară şi frumoasă,

iar Steiner s-a înşelat, nu moartea, ci non-existenţa

este cel mai bun program de welness.

 

Concurs cu premii

La întrebarea concursului din „Macedonian Times”

„Ce faceţi când vă apucă gânduri de sinucidere?”,

având ca premii o vacanţă de şapte zile pentru două

persoane la Ohrid,

un weekend pentru două persoane în Disneyland la Paris

şi alte 50 de premii de consolare,

am primit 2 479 de scrisori şi cărţi poştale,

iar cele două premii principale

le-am acordat celor cu următoarele răspunsuri:

„Când mă apucă gânduri de sinucidere

îmi vâr capul în inhalator

şi inspir adânc pe gură

până când nasul mi se umple cu echinaceea,

iar secreţiile îşi încearcă propria dialectică,

pe urmă beau până la fund amestecul răcit de-acum

şi-mi continui viaţa fără membrane mucoase,

dar cu un gând frumos.”

(Kuzman Markoski, satul Budim, lângă Prilep)

 

şi

 

„Când mă apucă gânduri de sinucidere,

de obicei pisica e încuiată, iar cartofii înfloriţi,

o zeiţă cu măsurile 90-60-90 mă sileşte să-mi vâr

mâna în buzunar

în garajul ambulanţei,

în timp ce soţia mea ţipă de nebună din bucătărie:

„Auzi! Vreau să fiu un cauciuc vulcanizat,

să-mi facă reclamă la bursa-auto!” Pe moment sunt

orbit de furie,

dar o clipă mai târziu totul se luminează.

Dau drumul pisicii, din lăstarii de cartofi fac un buchet,

dar soţia mea zace de trei zile pe podeaua bucătăriei

şi nu se clinteşte

nici când îi spun c-o s-o duc la Paris la baba Iaga.”

(Kiril Stojkovski, Pehcevo)

 

Noi, ceilalţi, care am obţinut premiile de consolare

(tricouri XXL cu inscripţia Viaţa e frumoasă

şi brelocuri cu numărul de telefon pentru apeluri de

urgenţă),

am făcut o Asociaţie a cetăţenilor păgubiţi

şi l-am bătut pe redactorul lui „Macedonian Times”.

De atunci nu l-a mai apucat

nici un gând de sinucidere sau de omucidere.

„Niciodată nu mai fac concurs cu premii, şi-a spus,

cu ăştia doar cuvintele încrucişate sunt sigure.”

 

În româneşte de Gabriela şi Constantin Abăluţă