Parteneri

Neliniştea spiritului etic

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Neliniştea spiritului etic

imaginea utilizatorului Vitalie Ciobanu
articol: 

Tamara Cărăuş este unul dintre reprezentanţii de clasă ai eseisticii române. Scrupuloasă, doctă, aplicată, cu bibliografia la zi în domeniul său de interes (că e vorba de naratologie postmodernă sau de naţionalisme în Europa postbelică), cu un doctorat în litere susţinut la Universitatea Bucureşti, autoarea noastră, originară din Basarabia, a devenit în ultimii ani un fel de „olandez zburător” al studiilor academice: a fost bursieră a Colegiului Noua Europă din Bucureşti şi a avut proiecte de cercetare la instituţii prestigioase din Marea Britanie, Suedia, Olanda, Republica Cehă, Austria (şi este doar ceea ce ne-a lăsat să aflăm cu parcimonie!).
Dincolo de austeritatea pe care o etalează în apariţiile publice – o înfăţişare accentuată şi de alura oarecum scolastică a discursului său –, Tamara Cărăuş ascunde o sensibilitate acută, un suflet vulnerabil, o conştiinţă problematizantă, neliniştită, care răbufneşte din când în când într-un mod descumpănitor chiar şi pentru cei mai apropiaţi comilitoni şi prieteni. Să zicem însă că asemenea contraste afective s-au mai văzut la oamenii de litere, dedicaţi cu înverşunare meseriei lor. Noutatea în cazul Tamarei Cărăuş este că ea îşi drenează emoţiile pe făgaşul căutărilor intelectuale, chestionându-şi neîncetat justificarea morală a studiilor pe care le face. A început-o cu volumul său de debut, tzara mea (ARC, 2000) – o cronică a revelaţiilor şi deziluziilor construirii de sine pe fundalul regăsirii valorilor româneşti după 1989 în Basarabia. Efectul Menard (Paralela 45, 2003), a doua carte, deşi viza morfologia unor opere literare, are drept subtitlu: „Rescrierea postmodernă: perspective etice”, adică un fel de revoltă paradigmatică împotriva „imperialismului cultural”, care a marcat istoria civilizaţiei occidentale, chestionată azi din perspectiva dreptului la diferenţă, pe care şi-l revendică până şi nişte personaje de ficţiune.
 
„Canonul” pe care şi-l asumă autoarea (canon în sensul de „penitenţă”, „destin”, „povară”, şi nu îndreptar sau listă de criterii, inevitabil opresoare) în cel mai recent volum al său, Capcanele identităţii, apărut la Editura Cartier, începe de la imaginea grafică a cărţii, de un minimalism epatant: coperte albe, lipsite de orice ornamentaţie şi fără a expune poza autorului (dar, din fericire, cu un scurt şi explicit comentariu pe coperta a IV-a). În pofida titlului, volumul nu ne propune o incursiune istorică sau psihosocială într-un subiect care frământă atât de mult lumea contemporană, supusă tentaţiilor şi presiunilor globalizării, ci este o carte despre cum a studiat autoarea identitatea naţională – nuanţă pe care Tamara Cărăuş ţine să o clarifice de la bun început în prefaţă. Capcanele identităţii se vrea, aşadar, un jurnal de drum, o odisee a tribulaţiilor unui cercetător marcat de greutăţile (şi perfidiile) proiectului său. O carte întemeiată, din nou, pe un imbold eminamente etic, o confesiune şi un avertisment adresat celor care se vor mai lansa, imprudent, în hăţişurile unei materii prea delicate şi primejdioase.
Premisa de la care şi-a pornit Tamara Cărăuş aventura cunoaşterii a fost una cât se poate de nobilă: eseista voia să clarifice deruta identitară în care lâncezeau atâţia basarabeni, să le livreze o soluţie de emancipare, scriind o carte „pe înţelesul tuturor” despre specificul identităţii şi despre mecanismele identificării naţionale în Republica Moldova. Finalul acestui parcurs sinuos o găseşte la polul opus, împărtăşind valori mai degrabă individualiste şi cosmopolite. După doi ani de cercetări academice la Colegiul Noua Europă din Bucureşti şi la Colegiul Nuffield al Universităţii din Oxford, Tamara Cărăuş se declară profund sceptică faţă de o ideologie care pretinde oamenilor sacrificii în numele unei solidarităţi din oficiu, fără a le oferi, drept recompensă, echilibru şi libertate interioară.
Iniţierea autoarei s-a făcut sub auspiciile lui Ernest Gellner, Benedict Anderson, Elie Kedourie, Anthony Smith, John Hutchinson ş. a. Sunt lecturi utile, indiferent de felul în care le foloseşti, şi Tamara Cărăuş schiţează în primele capitole ale cărţii sale tezele generale ale disciplinei. Naţionalismul, conştiinţa naţională nu avea cum să apară în comunităţile agrare, autarhice. E nevoie de un proces de omogenizare culturală care să conducă la coagularea indivizilor în jurul unor sensuri plasate dincolo de ţarcul patriarhal. Naţiunea se va contura odată cu industrializarea, când populaţia va trebui alfabetizată, instruită, pentru a fi capabilă să mânuiască maşinile. Cultura încetează a mai fi un bun doar pentru „aleşi” şi contribuie la răspândirea unor idei şi concepte unificatoare printre oameni care nu s-au văzut neapărat şi nici nu se vor cunoaşte, majoritatea dintre ei, în chip nemijlocit. Fără a întruchipa trezirea unor forţe latente, atemporale, la care fac apel „primordialiştii”, naţiunea reprezintă rodul unui nou mod de organizare socială. „O naţiune e o comunitate imaginată nu numai a celor prezenţi, a contemporanilor, ci şi a ne-contemporanilor, pentru că naţiunea încearcă să facă legătura dintre morţi, vii şi cei încă nenăscuţi. (...) Naţionalismul, ca şi religia, ia moartea în serios.” (...) „Limba tipărită creează comunitatea care va asigura posterioritatea prin relectură, memorie şi neuitare, adică în imaginaţie.” (pp. 21-22) Nu naţiunile au impus graniţele, ci graniţele au creat naţiunile. Desenul lor actual reproduce, în realitate, bunul plac al unor regi care au purtat războaie de cucerire sau care au fost nevoiţi să se replieze sub presiunea unor inamici/invadatori mai puternici.
Cazul Republicii Moldova, susţine Tamara Cărăuş, răspunde mai degrabă teoriilor moderniste despre naţiune, în care nu legăturile de sânge şi „glasul strămoşilor” au livrat repere identitare, ci educaţia standard, instrumentată de stat, în cea de-a doua jumătate a secolului XX, cea care a generat omul (nou) pe care îl avem. De la întrebările specifice Basarabiei, de felul: cum se întâmplă că locuind în acelaşi teritoriu, vorbind aceeaşi limbă, unii se consideră moldoveni şi alţii români, şi ce fel de „renaştere naţională” am avut în anii ’90, dacă nu am scăpat nici până azi de confuzii teleghidate politic, autoarea noastră va ridica, provocator, ştacheta interogaţiilor spre un nivel superior de generalizare: este identitatea naţională indispensabilă individului?, poate fi identitatea naţională o opţiune?, statul se poate lipsi de identitate naţională?, societatea democratică şi identitatea naţională sunt noţiuni reciproc dependente? etc.
Tamara Cărăuş ne povesteşte cum s-a avântat să deconstruiască subiectul, operând cu achiziţiile foarte la modă pe atunci ale multiculturalismului (între timp doctrina s-a mai „dezumflat”...). S-a străduit mereu să adopte în comunicările ei, susţinute la Bucureşti, Iaşi, Chişinău şi-n alte oraşe, o atitudine neutră şi imparţială, dar i s-a reproşat tocmai parţialitatea: ba că susţine românismul, ba că justifică moldovenismul, că nu se bazează pe date sociologice culese de pe teren, că aplică teorii marxiste, că „a greşit”, că „a deviat”, că a lunecat pe panta unor invenţii propagandistice şi le-a legitimat, acordându-le demnitate teoretică. Unii au compătimit-o, spunându-i că s-a „smintit” de prea multe cărţi citite printre străini, alţii i-au recomandat smerenia, rugăciunea şi postul... (Ce superbe reţete pentru cuminţirea semenilor noştri „scăpaţi” din serie!)
Nici în Occident nu a găsit mai multă înţelegere. Încercările eseistei de a explica paradoxurile RM-ului, de a le găsi analogii mai uşor de asimilat pentru nişte englezi (apelând, de exemplu, la cazul Irlandei de Nord) s-au soldat cu eşec. Dacă invoci libertatea individului de a se autoidentifica – un principiu cât se poate de democratic, nu-i aşa? – vei ajunge, involuntar, să dai apă la moara moldovenismului impus de sovietici şi cultivat de guvernanţii de după ’89, care au schimbat, viclean, kalaşnikovul cu doctrina drepturilor omului. Cum să impui o „corectă” înţelegere a fenomenului, se întreabă Tamara Cărăuş, cuprinsă de angoasă, când te îndoieşti de propria-ţi chemare de-a o face. „Dacă în plin secol al opţiunilor şi al libertăţii eu am „ales” ceva ce era clădit dintr-o materie impură, precum e orice fenomen naţional, dacă „sinele” meu, care a avut ocazia să fie plămădit din mai multe ingrediente, nu a făcut altceva decât să cadă în capcana studierii identităţii naţionale, de ce aş avea o certitudine că acum câteva decenii nu aş fi „ales” doctrina susţinută de ei (de moldovenişti – nota mea,
Vit. C.), nu aş fi construit o identitate şi o naţiune din nimic, nu aş fi inventat-o şi eu prin birouri? Nu am nici o certitudine că nu aş fi fost în locul lor.” (p. 147)
Exasperarea, teribilul disconfort şi, mai ales, ruşinea, asupra căreia insistă obsesiv Tamara Cărăuş în cartea ei, o asaltează în momentele în care polemizează cu neostaliniştii de la Chişinău, cărora în van încearcă să le demonstreze că identitatea moldovenească reduce şansele de dezvoltare şi evoluţie culturală a persoanelor. „Acest lucru îmi pare de necrezut acum: contribuiam la fortificarea aparatului ideologic de stat, intrasem în maşinăria de injectare a certitudinilor!... Statul RM avea la momentul scrierii (unui comentariu al Tamarei Cărăuş pe marginea unui sondaj sociologic – nota mea, Vit. C.) o puternică coloratură neocomunistă căreia riscam să îi ofer legitimări şi mecanisme teoretice şi ideologice de reproducere. Exista riscul ca din întreaga mea ofertă de cunoştinţe şi explicaţii să fie selectate doar unele, care ar fi convenit mai mult, sau, puse în combinaţie cu altele, să conducă la crearea unui aparat ideologic represiv, la care nu aş fi vrut niciodată să contribui.” (p. 150) Şi la fel de vulnerabilă, de „pseudosavantă” (cum a fost gratulată de presa comunistă) se simte Tamara Cărăuş atunci când i se solicită să pună umărul la redactarea unor tehnici pozitive, democratice, de modelare a conştiinţelor. „Experta” (ghilimelele îi aparţin), pentru a cărei instruire s-au cheltuit bani publici, nu e deloc încântată de încrederea oferită: „Procedura numită politici publice nu e blamabilă în sine. Devenea blamabil gestul meu de a le face, căci era lipsit de onestitate. Trebuie să faci recomandări de politici publice când ai certitudini, dar nu şi atunci când niciun răspuns nu pare definitiv, când fiecare concluzie este doar temporară.” (p. 152)
La ce serveşte cunoaşterea? Ce facem cu ea? Cum plătim pentru ea? Unde ajungi înlocuindu-ţi incertitudinile prin comandamente de stat, care proclamă  binele public, aplicând nişte tipare prefabricate? Ce mai rămâne din demnitatea ta de intelectual, după ce te transformi într-o „rotiţă”, într-o funcţie a sistemului, într-o unealtă a puterii?... Splendide întrebări, care se sprijină pe o milenară tradiţie a reflecţiei filozofice occidentale, inaugurată de greci. Tamara Cărăuş a vrut să utilizeze pluralitatea de perspective, a tins spre neutralitatea absolută şi universalismul situării în raport cu obiectul său de cercetare şi s-a văzut copleşită de ruşine şi... nihilism. Această suferinţă, care derivă dintr-un categoric refuz al înregimentării ideologice, poate fi înţeleasă şi aplaudată, însă problema e că nu poţi rămâne într-o perpetuă stare dubitativă, atunci când judeci prezentul şi viitorul unei colectivităţi. Drama unei conştiinţe care îşi chestionează cu asprime, până la paroxism chiar, orice decizie şi opţiune e să constate că lumea în care trăim nu-ţi permite luxul neimplicării. Obiectivitatea pură este o utopie. Până la urmă, cum se spune cu o vorbă cam directă şi strivitoare de nuanţe, în Basarabia eşti sau cu românii, sau cu ruşii. Tertium non datur.
Cauzele „debusolării” epistemologice a autoarei Capcanelor identităţii nu sunt neapărat de ordin metodologic, pentru că aceeaşi criză a apartenenţei care sfâşie Moldova dintre Prut şi Nistru, observă ea cu multă perspicacitate, se explică în mare parte prin diferenţa de interese a indivizilor. Este expresia moldovenească, parodică şi grotescă, a lui rational choice – o teorie de care erau impregnate laboratoarele umaniste ale Colegiului Nuffield de la Oxford, în anii 2002-2003, când ajunsese pe acolo eseista basarabeancă. Pasiunea, neliniştea Tamarei Cărăuş, cum spuneam mai devreme, are o întemeiere etică. Un vânt al gândirii independente, eliberate de clişee şi prejudecăţi, răsfiră filele acestei cărţi remarcabile şi unitare prin „păcatul cunoaşterii” şi „imposibilitatea mântuirii” pe care le expune: interogaţiile eseistei sunt infinit mai ample, mai provocatoare, decât răspunsurile posibile. De aceea să nu căutăm în cartea Tamarei Cărăuş netezimi de cristal translucide, să-i acceptăm zgrunţurile de piatră vulcanică.
Alte câteva exemple: autoarea supune unei judecăţi razante dreptul intelectualului de a-şi manipula concetăţenii prin apelul la „strămoşi” şi „valori perene”, când de fapt nu-şi doreşte decât privilegii şi un loc în panteon sau în manual. Tamara Cărăuş se ridică împotriva culturii de parohie, pentru că în economia formării noastre intelectuale, spune ea, fermenţii „alogeni” ai spiritului sunt la fel de importanţi; cum să îngrădeşti spontana aspiraţie la universalitate a individului prin obligaţia de a frecventa anumite opere de artă, anumiţi autori, doar pentru că sunt „autohtone”/autohtoni? Sau demontează „destinul prin sacrificiu” al soldatului, care îşi umple viaţa de sens murind în „războaie drepte” pentru ţară sau (mai nou) pentru exportul de democraţie. Cine decide asupra „caracterului just” al unui măcel? De ce un om poate deveni o „ţintă legitimă” într-o acţiune militară, odată ce dreptul la viaţă, dreptul de a nu fi atacat e promis tuturor fiinţelor umane? De ce ar începe cineva un război, respectând legislaţia şi convenţiile (de la Geneva)? Nu ar fi mai bine să iniţieze nişte negocieri, dacă tot e dispus să respecte ceva? Este războiul împotriva terorismului o cauză dreaptă?...
Nu vă impacientaţi: întrebările Tamarei Cărăuş sunt adresate deopotrivă şi celor „buni” şi celor „răi”, indiferent de criteriile pe care le folosim la definirea acestora, şi vizează fundamentul filozofic al faptelor umane, raţiunea lor ultimă. Ceea ce face demersul său cu adevărat important şi valoros, dincolo de insatisfacţiile (nevindecate) ale autoarei.
_______________
Tamara Cărăuş, Capcanele identităţii, Editura Cartier, 2011