Scriitor eurofon trăind călătoriile sale culturale şi livreşti între Istanbul şi Paris, Nedim Gürsel crede că intrarea Turciei în Uniunea Europeană ar fi un adevărat atu. Autor al aproximativ 20 de romane, eseuri şi cărţi de istorie literară (printre care La Turquie, une idée neuve en Europe, Les sept derviches, Le Roman du conquérant, Paysage littéraire de la Turquie contemporaine, Un long été à Istanbul, La première femme, Le Mouvement perpétuel d’Aragon - De la révolte dadaïste au monde réel, Retour dans les Balkans, etc., traduse cam peste tot în lume), este laureatul mai multor premii literare obţinute în Franţa. Astăzi predă literatura turcă la Sorbona şi la Institutul Naţional de Limbi şi Culturi Orientale (Paris), şi este membru fondator al Institut du Bosphore. Prima traducere a lui Gürsel în limba română, romanul Les filles d’Allah (Fetele lui Alah), carte interzisă şi considerată blasfematorie în Turcia, este în curs de apariţie la Editura Nemira, Bucureşti. (I.B.G.)
 
- Domnule Nedim Gürsel, ce vă lipseşte cel mai mult, din Turcia, atunci când sunteţi la Paris, unde locuiţi în majoritatea timpului?
- Limba vorbită în stradă, în pieţe sau în tavernele din Istanbul. Nu pentru că scriu în această limbă, căci limba mea este cu mult mai academică; deşi locuiesc la Paris de foarte mult timp, continui să scriu în turcă. Şi îmi lipseşte apoi atmosfera din Istanbul, despre care am vorbit mult în cărţile mele. Oraşul imperial cu patrimoniul său istoric, dar şi Istanbulul de astăzi, oraş efervescent, unde am mulţi prieteni.
 
- Când sunteţi acolo, ce vă lipseşte din Paris?
- Trebuie să recunosc că merg des la Istanbul, dar pentru perioade scurte. Acolo am scris câteva dintre cărţi, de exemplu Le roman du conquerant (Romanul cuceritorului). În faţa casei familiei mele, pe malul asiatic al Bosforului, se află fortăreaţa Rumelia, construită de Mehmet al II-lea. Văd în fiecare dimineaţă acest monument, şi acest gest mecanic mă antrenează oarecum în istoria construcţiei sale, a asediului oraşului de către otomani, în secolul XIV, şi acesta este şi cadrul romanului de care v-am vorbit. Este locul cel mai strâmt din Bosfor, pe unde trec zilnic vapoare imense, iar în geografia mea afectivă această strâmtoare îşi are importanţa ei. Însă când sunt aici, în Franţa, găsesc că Parisul, care este foarte diferit de Istanbul, şi care a devenit „portul” meu de bază, mă îndeamnă să-l iubesc întocmai prin perversitatea lui. Cel mai mult îmi lipsesc din Paris, când sunt departe de el, terasele cafenelelor. Să cumpăr ziarul Le Monde într-un chioşc, să mă aşez la o terasă cu o ţigară şi o cafea... Este un gest foarte parizian. Ca şi plimbarea pe bulevardul Arago... cu castanii săi.
 
- Cafeaua este strâns legată de tradiţia turcească a cititului în zaţul de cafea. V-a prezis cineva, vreodată, în Turcia, că vă veţi petrece restul vieţii în Franţa?
- Nu duc lipsă de imaginaţie, dar eu, spre deosebire de alţi turci, nu ştiu să „citesc” foarte bine în cafea. Venirea mea în Franţa este o poveste lungă şi complicată. Eram un foarte bun elev al Liceului Galatasaray, iar guvernul francez, când eram în ultima clasă de liceu, îmi oferise o bursă pentru terminarea studiilor la Paris. Am refuzat-o, iniţial, pentru a face mica mea revoluţie acasă. Era prin anii 1970-1971 şi tocmai avusese loc lovitura de stat din 11 martie 1971, iar în acea epocă scriam din când în când la o revistă care se numea Prietenii poporului. Pe la 20 de ani, din cauza unui articol despre Lenin şi Gorki, am avut primul meu proces. Am cerut deci cu întârziere această bursă pe care o refuzasem iniţial şi am venit în Franţa mai degrabă constrâns de împrejurări, decât din credinţă. Mi-am făcut studiile la Poitiers şi m-am întors în Turcia în 1979. Între timp, scrisesem două cărţi, Un long été à Istanbul şi La première femme (O lungă vară la Istanbul şi Prima femeie).
A urmat lovitura de stat din 12 septembrie 1980 şi cărţile mi-au fost interzise: prima, pentru ofensă adusă Frontului Siguranţei Naţionale, a doua pentru ofensă adusă moralei publice. M-am reîntors în Franţa, definitiv. Ar fi putut oare cineva citi în cafea toate acestea? Erau evenimente previzibile, dintr-un anumit punct de vedere, căci am avut, practic, trei lovituri de stat în istoria noastră recentă: 1960, 1971, 1980. Pot spune că aventura mea pariziană este legată de aceste lovituri de stat.
 
- Acum însă sunteţi un fervent susţinător al aderării Turciei la Uniunea Europeană...
- În cartea mea La Turquie, une idée neuve en Europe (Turcia, o nouă idee în Europa), care este o pledoarie personală, apăr cauza Turciei, criticând în acelaşi timp poziţia Franţei, şi mai ales pe cea a lui Nicolas Sarkozy. Franţa nu ar trebui să respingă Turcia, căci ea este o ţară a spiritelor deschise. Privirea mea este critică, dar este privirea unui scriitor. De la negocierile de adeziune, din octombrie 2005, relaţiile franco-turce nu sunt întocmai bune. Între timp, ele chiar s-au deteriorat. Deci nu mai sunt atât de optimist ca pe vremuri. Cred acum că nici Turcia nu mai este pregătită. Iar majoritatea clasei politice franceze exclude complet o integrare, pentru ea nici Europa nu este pregătită pentru intrarea Turciei. Ţara mea este într-adevăr complicată, dar ea a evoluat mult mai ales în domeniul democraţiei. Are deja un acord frontalier cu Europa, deci din acest punct de vedere se poate spune că este într-un fel integrată, deşi acordul este mai avantajos Uniunii Europene decât ţării mele. Turcia are încă probleme privind drepturile omului, libertatea de expresie, toate aceste valori pe care se construieşte de fapt Europa. Este drept că nici România şi nici Bulgaria nu erau pregătite, dar Europei i-a fost mult mai uşor să le absoarbă, pe când populaţia Turciei este de 72 de milioane de oameni.
Eu continui să cred că Turcia rămâne un atu pentru Europa şi că nu va accepta niciodată doar un parteneriat privilegiat. În cazul în care negocierile se vor opri sau vor fi suspendate în anii viitori, Turcia se va orienta spre altceva, spre alte alianţe.
 
- Citind ultima dvs. carte apărută în Franţa, Les sept derviches (Cei şapte dervişi), observ că, aşa cum o descrieţi, filosofia alevi pare a fi foarte apropiată de filosofia protestantă...
- Cartea mea demonstrează că sunismul, islamul ortodox, nu este singura formă de islam practicată în Turcia. Alevismul este o versiune cu mult mai deschisă, mai tolerantă a islamului, putem spune că este un fel de sincretism. Filosofia sa constă în elemente venite din Asia Centrală, din religiile vechilor turci, din elemente creştine, cum este, de exemplu, Trinitatea. Trinitatea pe care o regăsim la alevi, cu Allah, Mohamed şi Ali, este, după părerea mea, creată asemeni credinţei creştine, iar statutul femeii în practica religioasă este cu mult mai pozitiv. Atitudinea alevilor faţă de alcool este diferită de cea a suniţilor: ei îl permit, în timp ce ceilalţi îl interzic. Alevii nu merg la moschei, pentru că au propriile lor case de rugăciuni, „gemelele”. Există, în mod evident, nenumărate puncte comune între alevi şi protestanţi. Acum, Turcia este o republică laică, pe când în ultimii ani am constatat din partea statului o preferinţă pentru latura sunită a islamului. Graţie perspectivei europene s-au făcut, în schimb, mai multe deschideri spre kurzi, ca şi spre alevi, spre anumite minorităţi şi practici religioase. Fără perspectiva integrării în Europa nu ar exista aceste progrese. Deci, pentru mine, chiar dacă Turcia nu va adera niciodată la Europa, această nouă perspectivă va contribui la democratizarea ţării. Şi acesta este un lucru foarte bun.
Deşi, revin, lucrurile nu pot rămâne aşa. Turcia este oficial candidată din 1963. Câte ţări, care nu erau candidate atunci, au aderat între timp? Toate. Turcia nu poate rămâne o eternă candidată.
 
Interviu realizat de Iulia Badea Guéritée