Categorii

Parteneri

Naveta

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Naveta

imaginea utilizatorului Leo Butnaru

Încolonaţi, flancaţi de santinele – blânde, dar totuşi santinele, – eram mânaţi (poate că doar însoţiţi, însă gravitatea situaţiei ca finalitate mă făcea să mă gândesc că eram mânaţi) spre iad. Ştiam acest lucru. Făceam drumul primilor izgoniţi din rai şi noi, de asemenea izgoniţi din paradis. Numai că din alte motive decât cele care le-au fost imputate pionierilor excomunicării de la sânul Domnului. Mai bine zis, din alte cauze, dar, în cazul unora dintre noi, deloc exclus că anume din acelaşi motiv primar al căderii în păcat.
Adevărul crud era că noi, poeţii, încolonaţi, flancaţi de îngerii-santinele, eram mânaţi sau, poate, doar însoţiţi dinspre rai spre iad. Motivul pornind, sigur, de la poezie. De la poezia pe care o compuneam, o scriam, ne-o citeam înde noi la cenacluri întrunite ad hoc, la umbra pomului vieţii, sub coada răsfirată a păsării raiului. Însă autorităţile paradisului au găsit că, de la o vreme încoace (şi încolo), versurile noastre se abăteau de la etica general acceptată în acest loc sacru. Metaforele noastre vorbeau de dragoste, de îmbrăţişări, de sărutări, iar în cazul unora, precum am lăsat să se înţeleagă deja, şi despre căderea în păcatul adam-evic sau ev-mediu/ mediatic, cu sau (încă) fără restricţii, inchiziţii, execuţii... Şi atâtea altele, care nu conveneau Codului Civil al Paradisului.
Astfel că, încolonaţi, flancaţi de îngerii cu lăncile de-a gata, cu săgeţile puse pe coarda arcurilor, de parcă, eventual, am fi fost cu toţii sau cel puţin unii dintre noi potenţialul Sfânt Sebastian cel din picturile Renaşterii, eram însoţiţi până la un anumit punct din apropierea iadului, de unde ne vor prelua autorităţile acestuia, aşa, cum suntem, încolonaţi, flancaţi, deja de santinele tuciurii, încornorate. Adică, făceam calea de la sandale îngereşti la copite diavoleşti...
Iată, colo, înainte, în coloana noastră, am impresia că merg alături Marina Ţvetaeva şi Boris Pasternak, iar ceva mai în spatele lor, la două-trei perechi de escortaţi, de (de)căzuţi în dizgraţie, după ce s-au prăbuşit în păcatul poeziei („necorespunzătoare codului...”), – înalt, blond, frumos, într-adevăr ca un înger căzut, e Nichita Stănescu alături de Anghel Dumbrăveanu, se pare... Cu oarece cuvinte ruseşti stâlcite de impecabila-i pronunţie românească, Nichita (Hristea) îi spune ceva, peste umăr – colegului dinaintea sa. Probabil, îi spune cum a scris el Ordinea cuvintelor şi dezordinea tăcerii. Înaintaşul întoarce capul, din care dă aprobator: îl recunosc, e Velimir Hlebnikov... Da, exact: e chiar Hlebnikov, cel care, împreună cu un alt verbocreator celebru, Aleksei Krucionâh, au scris zvâcnitorul poem „Joc în iad şi muncă-n rai”... Mda, cum se spune acolo, în poem?
 
,,Dar ei aleg o altă soartă:/Cea a răscoalei prin detunet, A tablei legilor – sfărâmată/Şi-a zborului în stranii vise!”
 
Unde o fi Krucionâh, mă întrebaţi?... Păi, din câte ştiu eu, în momentul de faţă el ar trebui să se afle în iad... Aveţi puţintică răbdare şi, la momentul potrivit, veţi înţelege ce şi cum...
Bănăţeanul Ştefan Foarţă îi spune ceva – ba în sârbeşte, ba în româneşte – lui Vasko Popa... Şi atâtea alte dialoguri între atâtea alte feţe cunoscute de poeţi încadraţi de santinele, pentru că au scris poeme ce frizau sau doar, abia-abia, atingeau păcatul... Un gen anume de păcat... Ca o dezavuare de pact cu autorităţile raiului... „Dezavuare unilaterală şi cinică”, precum era subliniat în sentinţa generală a poeţilor (con)damnaţi.
Însă, dimpreună cu ceilalţi, nici eu nu-s încercat de disperarea că, iată, la hurtă, sunt escortat spre Infern. Pentru că ştim noi ce ştim, am mai trecut şi altă dată prin astfel de experienţe şi – exact – pe acelaşi drum pe care îl avem acum sub tălpi. Iar la scurt timp şi spaţiu (ca traiect parcurs), şi de data aceasta ni se vor adeveri motivele pentru a fi liniştiţi şi nu mai este, parcă, necesar ca Mihai Ursachi să ne reamintească deja a mia oară că: „Magiştrilor, în Biblie, de 365 de ori apare avertismentul: Nu vă fie frică. Sintagma e valabilă şi pe acest macadam al nostru... Remarcaţi, de 365 de ori, câte zile într-un an...” Eu reţin noţiunea „macadam” şi vreau să mă joc niţel, între rai şi iad, verbocreând: mac de la Adam, mac-macul răţoiului Adam...
Prietenul Ioanid Romanescu, cu tabla de şah la o subsuoară, cu trompeta – la cealaltă subsuoară, vine şi el întru fortificarea speranţei, zicând: „Sursum corde!”..., iar Venedikt Erofeev îl întreabă pe Emil Iordache cum ar fi asta în ruseşte, traducătorul ieşean parafrazând adecvat: „Ne padat’ duhom!”, pentru că ruşii nu obişnuiesc să folosească o expresie echivalentă cu: „Sus inimile!”, ci doar una afină: „Nu vă pierdeţi cu firea!”.
Oricum, spuneam că, în baza experienţelor anterioare, nimeni dintre noi nu îşi pierde speranţa, mai ales că deja la orizont se arată, se ridică un nouraş de praf, iar curând prinde a se vedea tot mai desluşit şi o pată neagră, apoi, din aproape în aproape înaintând, ne convingem că e anume ceea ce presupuneam: în întâmpinare ne vin alţi colegi, confraţi, poeţi, – însă dânşii sunt neîncolonaţi, neflancaţi de santinele – fac drum invers, dinspre iad spre rai. Ca şi cum, în dezordinea libertăţii, ei ar fi şuvoiul, puhoiul, iar noi, „ordonaţii”, flancaţii, – convoiul...
Adevărat, aşa e: acum un timp (greu de aproximat cam cât, în eternitatea aceasta otova, unde nu există nici clepsidre, nici ceasornice, ornice, orologii...), făcuseră şi ei drumul în sensul în care mergem noi acum, dinspre paradis spre infern. De asemenea încolonaţi, flancaţi de îngerii santinele, mânaţi sau poate doar însoţiţi spre iad (oricum, altă ieşire din situaţie nu există)... Iar faptul că acum – iată-i, tot mai aproape de noi – fac drumul invers, dinspre iad spre rai, constituie dovada că dânşii au păcătuit şi de data aceasta, mergând parcă în răspărul Codului Civil al Iadului. Adică, poeţii, colegii şi prietenii noştri, au prins a scrie frumos despre dragostea nemărginită, despre lumina cerească, despre umanism, despre fericirea de a iubi şi de a dărui, despre îngerii fără sex, despre cât de bine şi de minunat (le) era (este!) în rai, despre flori albastre şi albine harnice, despre... Gata, până aici! – mai departe în iad nu se poate! Afară cu poeţii-demenţii care scriu poeme despre aşa ceva – morală, onestitate, fraternitate, echitate umană sau îngerească! Afară cu cei care le scriu celor rămaşi în rai despre dragostea prin care ei, muritorii, vor deveni vecinici şi prin care vor păstra pentru totdeauna roadele îmbelşugate ale plantei etern înflorite: iubirea. Afară cu poeţii, să nu ne pângărească iadul! [Aici este necesară o paranteză: unii dintre cei care au nimerit (şi) în iad nu scriu aşa ceva şi rămân în continuare lângă cazanele cu smoală, semn că le place priveliştea, le prieşte atmosfera îmbâcsită cu pucioasă şi clăbuci de tabac, le convin scenariile diabolice. Precum, de asemenea, adevărat e că unii poeţi ajunşi în rai nu se abat de la cerinţele Codului Civil al locului, acolo/ aici şi rămânând, în paradis, de vis şi de poezie-minunăţie...]
Şi iată-i pe unii confraţi de-ai noştri întorcându-se, ca să se reaclimatizeze în rai. Noi – în locul lor, ca într-un schimb de la santinele în sandale – la tuciurii... copitaţi!
Printre cei care se reîntorc la precedentul loc de reşedinţă este, bineînţeles, şi prietenul apropiat al lui Hlebnikov – Aleksei Krucionâh; ei în doi, vă spuneam, au scris celebrul poem „Joc în iad şi muncă-n rai”, dar, iată, pe o vreme, căile li s-au răzleţit. Peste un timp, ar putea să se re-împreuneze şi – cine ştie? – poate mai dau şi alte poeme la două stilouri, la două computere...
Prin urmare, dânşii se întorc, iar noi, pe o durată anume de eternitate, le vom lua locul. În iad. Acolo unde nu se strigă: Vade retro, Satana! Ci, din contra, se urlă jubilator: Avante, Satana! Unde, bineînţeles, pe o habă (pe o... haraba! pe o... halbă!) de vreme ne vom modifica ideile, viziunea, sentimentele, vom scrie altfel de poezie-erezie, vom...
Asta-i regula jocului. Şi locului. Mai bine zis, locurilor, ca rai şi iad, iad şi rai, în alternanţă de destin şi de creaţie, aceast­a-i naveta pe drumul care, iată, ne întâlnim noi, confraţii, cei alungaţi, eliberaţi din iad – cu cei încolonaţi, flancaţi de santinele, mânaţi sau doar însoţiţi spre nesuferitul, dar ispititorul iad, unde, bineînţeles, nu avem de gând să ne reţinem prea mult, pentru că nu suntem tâmpiţi, etcetera.

oxdemep

oeuansux oxdemep