anotimp
 
vine toamna,
aceeași, palidă
aceeași, rece
cer senin cu un soare strălucitor
nicio urmă
nicio amprentă
că i-ai fi trecut pragul
că i-ai fi călcat covorul de frunze în picioare
că n-ai vrut să te desparți de ea niciodată
ai vrut să pleci cu toamna în brațe
parcă ai fi putut să ieși cu ea din lume prin geam
neobservat
ți-a scăpat toamna
subțire
ca un văl printre degete
ușoară
ca un fum
iată-o galbenă ca ceara
aceeași
nou-nouță
strălucitoare
rece
pe alocuri învăluită
în petice de ceață
fără urme de spargeri
fără nicio zgârietură
mi se bagă în suflet
 
numai nu ea, nu
 
cea care ți-a scăpat din îmbrățișare
 
în urma ei ai alergat
pe dealuri
prin păduri
pe după stele
pătrunde în roi de frunze, în fire de iarbă
caută spre noi prin geam
de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat
 
 
marea liniștii
 
în liniște
Maria când vorbește cu Dumnezeu
în jurul ei se înalță fluturii liniștii
momiți de glasul ei melodios
străpungând văzduhul înserării
în astfel de momente
cerul
e ca un zid în spatele căruia se ascunde cineva drag
greu de înduplecat
să deschidă
 
Maria îi cere
cum ai cere unui copil
să facă ordine
să înnoade firele rupte care asigură legătura între ființe și cel de dincolo
să plouă din înalt peste pământul stors de secetă
în astfel de momente
Maria e ca un transmițător de mesaje
spre un centru, cu un panou de comandă
de unde lucrurile pot fi reparate
cel de dincolo
să afle
aici s-a format o fisură
dincolo – o rană, pe alocuri de aici până dincolo
materia riscă să se destrame
 
după o noapte de frământări în vise
în zori
Mariei
i se așterne o zi nou-nouță, strălucitoare
 
o cercetează
cât e ziua de mare
la capătul ei să aibă despre ce vorbi
ce transmite acolo sus
 
în lumină e cald
pereții lumii pe alocuri se scaldă în culori neobișnuit de intense
materia respiră
azi – miercuri, 12 iunie
pe aici nu s-a produs
nici o ciocnire, nici un scurtcircuit…
 
serile dinlăuntru răsună glasul înfundat al Mariei
sub cer
din noaptea de vară
ca scufundată într-o apă
greu de crezut că în astfel de momente nu e nimeni acolo sus să o audă să o vadă
 
că doar nu e trimisă în zadar pe pământ
cu o inimă
plină de încredere
să facă bine
 
 
tanti Lena
 
a ridicat trei copii
frumoși
în viață
 
zilnic a spălat, a cusut, a înnodat
a intensificat culorile în jurul lor
viața să lucească
să le fie confortabil
lipsiți de griji
sub cer
învățați
să strige doamne
în momente grele
auziți, ajutați
 
i-a învățat să iubească
să mângâie
întinderea nemărginită
tandră, protectoare, vie
să nu rupă, să nu zgârie
să nu frângă
 
i-a învățat
să ocolească capcanele lumii
 
iarba verde, mătăsoasă
ce mult ar da să mai calce prin ea
a ridicat trei copii
frumoși
în viață
un loc luminos, tot mai depărtat
 
când au pornit pe drumul lor
singură
încă un timp a cusut, a mângâiat
 
viața a strălucit în jurul ei
 
până într-o zi când lucrurile s-au amestecat, culorile au pălit
s-a făcut mai mică? s-a subțiat?
Dumnezeu o aude?
e neputincioasă
familiare ploile parcă au devenit mai reci, șfichiuitoare
ninsorile
de parcă ar fi vrut s-o prăpădească
verdele nu mai e verde
nici albastrul albastru
 
în ultima zi
a căutat neliniștită spre ea
neîncrezătoare
aceeași, caldă, strălucitoare
vie
ultima?...
o atinge o mângâie
 
a îmbrăcat un rând de haine noi
înainte să iasă din casă
spre marginea lumii avea să o ducă o ambulanță
medicii aveau să lupte încă un timp pentru inima ei obosită
 
printre stele
s-a oprit
a ascultat
în liniște ca un tors de pisică, rumoarea vieții
înăuntrul căreia a înălțat trei copii –
nimic nu amenință
întinderea-i strălucitoare
 
 
„tinerețe grea”
 
furam dragostea
una alteia
după ce ne-am pierdut bărbații la război
și s-au întors numai vreo doi
și aceia pierduți în sine ori dacă vorbeau spuneau ceva fără să înțelegem prea bine ce spun ori de ce strigă
frânți
un mecanism cu arcuri rupte din interior
mângâiam
lipeam cu vorba
stricam și mai tare
refăceam
când te priveau nu știai dacă te văd
când le vorbeai
nu știai dacă te aud
nici dacă te simt
așa iubeam
dragoste furată
ceea cu ce ne-am ales
și aveam grijă de ei ca de niște copii
ochi albaștri
păr negru
chip șters
cum dacă nu s-ar fi citit niciodată pe el bucuria
ori tristețea
amărâți de moarte, de viață mult timp nu s-au atins de frică să trăiască iar
azi o vorbă bună
mângâietoare
mâine – alta
așa îi ademeneam de partea luminii
sub înaltul senin
în ploi
și ninsori
pe drumuri șerpuitoare
mai aproape de voi, spre miezul vieții
spre un trai mai bun
dinspre ființarea frântă –
ca o pădure atinsă de îngheț
în destrămare