Parteneri

În debara

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

În debara

Al doilea jurnal al unui evadat din Est
O narațiune poetică. Fragment
 
 
…Când pacea aceea velină
va fi să inunde,-n final, chipul tău,
faţa crispată-a oglinzii ce-n lume ai fost s-a desface uşor, liniştit,
ca o apă în ultim fior de desfăt tremurat,
să se-absoarbă-înapoi în cel vis fără timp care-ai fost…
 
În surâs…
 
* * * 
Ochii ei aveau culoarea mării după furtună.
Erau plini de cadavre-n adânc care nu mai cereau
răzbunare.
Răvăşeau un albastru pierdut, ireal şi o ceaţă lăptoasă,
ca gura unui bolnav de convulsii înfrânt.
– O, Doamne, mi-am zis, nu e ea! Ochii ăştia se-ntorc
din infern!
 
La ţărmuri aveau dune galbene, stinse, şi scoici,
erau în ceva corpul acela, din Marques, de mări
aruncat înapoi.
– Nu! am strigat îngrozită, în chipul ei mutilat
refuzând chipul meu
(ştiam în adânc cele ape prin care-a plutit…).
 
Şi nu mai voia pentru sine nimic.
– Fii tu mai tare ca noi! a rostit. Te implor să fii tu!...
Mărturie să faci.
Şi mai spuse ceva… de copii, sacrificii şi plată.
Tăceam.
 
Când am atins-o apoi, s-a destrămat într-un plâns,
într-un strigăt tăcut, fără milă-înecat în nămolul
acestei lagune.
Era un bocet prelung de aici până-acasă…
 
 
* * *
Acum trupul tău devenise egal, uniform,
ca un ciorap, ca o mănuşă,
pe toate părţile puteai să-l întorci, să-l priveşti…
În orice ungher era deopotrivă de treaz şi-adormit.
 
El era harta completă a stării tale de-acum, barometrul.
Tu nu aveai vârstă, nici gen, nici dorinţe, erai mecanism.
Asta făcea Occidentul din tine, căci el asta era:
me-ca-nism.
 
Şi sufletul tău devenise egal, uniform, ca un ciorap,
ca o mănuşă.
Pe-o parte, pe alta-l priveai şi-l vedeai maladiv, însă
rece şi stoic.
Atât doar că voia mult să doarmă, să plângă şi
vorbea singur.
 
Creierul tău se afla sub o lupă enormă, şi-aici îţi servea
 bisturiul:
vedeai o maşină de gând ce putea să producă orice.
răspundea la-ntrebări virtuale, pe  care nici nu ţi
le-ai pus.
Te flata.
 
 
* * *
…Era în ghenar şi-n Moldova mureau pe şosele poeţii.
Aici tu mureai, pe plantaţii ascunse de ziduri, în Vest.
Coloana-ţi arzândă picta chiar din lava-i miraje
şi oaze de duh salvator dinspre cer pogorând.
 
La Chişinău hălăduieşte moartea,
pe drumuri de ţară, pustii, în ore oarbe, vânând poeţii.
Credeam că eşti moartă.
 
Unul din ei a căzut. Se războia cu pigmeii,
ca Don Quijote, acolo, ca tine, aici,
când moartea alături zâmbeşte, Pigmeul cel Mare.
Credeam că eşti moartă!...
 
– Atât de fragil e hotarul acesta pe Styx!... mi-a spus
Spiritul Unic,
ca un vreasc, ca o frunză uscată se frânge, atât de fragil...
Eu credeam că eşti moartă!
 
Azi-noapte un înger la geam mi-a strigat:
– Mai eşti serv pe pământ?... a-ntrebat.
Tot mai eşti?... Tot mai eşti?!...
 
Eu credeam că eşti mo-o-a-artă!...
 
 
* * *
Spirite-alese, voi, păsări solare,
dălți ascuțite de gând duhul lumii lucrând, –
nici cămașa pe trup mai aproape
din care renaște acum viața mea,
prea plină de rost să mă sting fără rest.
 
Ca aburul cela din visul celest am să urc, –
os topit în văile-adânci ale lumii, din care
cuvinte latine spre cer fără trup se-nălțau,
ca aburu’-acel înspre luna aceasta perfect străvezie,
lipită rotund de un cer violet ce mă face să plâng.
Nu de alții trăită, eu însămi trăind,
armonii peste ape și ierbi semănând.
 
Ave, Maria!
destinule tu ce pe apele lumii mă porți
cu cerul de gând demolând zid după zid,
Ave, Maria!
Ce foame mi-a fost de lumina de saţ a lui întru,
s-o rumeg cu dinţii mei albi de cleștar, reclădiţi.
Ave!
 
 
* * *
Să ai liniştea necesară
să rumegi viaţa,
să-i pătrunzi adâncurile, înţelesurile,
 
ca un salahor să cobori în măruntaiele clipei
cu nervii încinşi, fumegând.
 
Să te zvârcoleşti în febrilitatea germinărilor tale
miezul gândului tău căutând,
să-l zăreşti/intuieşti abia fluturând a lui aripi,
să te prinzi, lunecând, de o margine-a lui
ca de-o himeră.
 
Să ştii că tu eşti pre-cu-vân-tul,
viu, neatins, încifrat ca un sfinx,
ca o mumie veche, ascunsă, – păpădie fragilă de gând
în care suflă continuu, mereu dinspre Nord,
Dumnezeu…
 
Să iubeşti nevinovat viaţa,
delirul finitului tău ce-i mereu la-nceput, –
exod ce te-adună-n cuvinte/revarsă în sensuri,
ca să poţi adormi liniştit ca un prunc,
dezlegat de-acel chin ce se cheamă iubire…
 
Asta cauţi oriunde şi nu poţi să găseşti:
li-niş-tea,-li-ber-ta-tea,
pe pământul acesta grăbit, obosit, violent,
cu biserici multe şi goale, expuse în soare,
pământ ce te face să ţipi de uimire,
ca şi această Veneţie tristă,
continuu murind şi mereu surâzând,
 
                                                ca şi noi…
 
Veneţia,
27 decembrie 2008 – 15 martie 2010