Misterioase dispariții și apariții (Val Butnaru, Misterioasa dispariţie a lui Teo Neamţu)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Misterioase dispariții și apariții (Val Butnaru, Misterioasa dispariţie a lui Teo Neamţu)

imaginea utilizatorului Mircea V. Ciobanu

Organele de anchetă întârziind să ne prezinte resorturile subacvatice ale evenimentelor din 7 aprilie 2009 (şi nici investigaţiile jurnalistice nu au făcut prea multă lumină asupra structurilor şi a resurselor implicate), mingea e părăsită pe terenul ficţiunilor. Avem filme, avem spectacole teatrale, avem, iată, roman dedicat acestui subiect. Iar pentru a înţelege mai bine evoluţia noastră sincopată în istorie, autorul romanului Misterioasa dispariţie a lui Teo Neamţu pune în relaţie mai multe evenimente cruciale în destinul nostru (1859, 1918, 1991). 
Una Munteanu, personajul central al romanului, primeşte un straniu mesaj telefonic de la prietenul său, Teo Neamţu, cu care urma să se căsătorească, dar care a dispărut misterios după evenimentele de la Chişinău din 7 aprilie 2009. Teo dispunea de materiale ce demonstrau implicarea serviciilor secrete ruseşti în organizarea dezordinii de masă şi a provocărilor. 
Pe un alt palier, un personaj de 118 ani, „Doamna” (căreia nu-i place să i se spună „bătrâna”), a născut o fetiţă. Tatăl, un personaj miraculos, care trăieşte de o veşnicie (a participat la evenimentele de acum sute de ani – un fel de expresie a memoriei şi înţelepciunii neamului), având un nume ciudat: „Proverbele” (cine n-a citit piesa lui Val Butnaru Cum Ecleziastul discuta cu Proverbele, e timpul s-o facă), trebuie să renunţe, printr-un straniu angajament, la copil. Iar „Doamna” poate să-i comunice Unei ceva în legătură cu dispariţia lui Teo.
O altă istorie paralelă e cea a profesorului de filozofie, fanul lui Miguel de Unamuno (şi tatăl Unei), Andrei Munteanu. O poveste, legată de Unamuno, cu încă un personaj de format mitologic (căruia îi creşteau pene pe trup şi care şi-a umplut grădina cu cocori confecţionaţi din hârtie), mută acţiunea într-un sat de lipoveni din Delta Dunării. 
În toate provocările este implicat un dubios „preşedinte al Fundaţiei Filantropice moldo-române”, în realitate un securist, Stanislav Rusu. Acesta o angajează pe Daşa Krasnova, „om de nădejde” (cerinţa FSB), de fapt o persoană de moravuri uşoare, dar loială până la fanatism, pe care Rusu „a cules-o de pe drumuri”, să se stabilească în satul lipovenilor, să se căsătorească cu un localnic (sorţii cad pe Akim, prietenul lui Andrei Munteanu) şi să racoleze adepţi ai „Lumii ruse”.
Să le vorbească turiştilor care vizitează satul despre „discriminările” la care sunt supuse minorităţile, să organizeze proteste care să compromită guvernul român în faţa Europei. Dar câteva călătorii în Ardeal o fac să îndrăgească România
şi să renunţe.
Căile naraţiunii se bifurcă tot mai mult, intră pe rol o poveste despre un drum de fier care trece prin cimitir, apoi se dovedeşte că Stanislav Rusu e nepotul lui William Sollioms, un britanic în serviciul (secret) al Rusiei. Excursul în trecut ne prezintă istoria celor două uniri (1859, 1918) într-o secţiune conspiraţionistă, iar ca o continuare a serialului istoric, urmează unirea ratată – din cauza implicării grosolane a lui Stanislav Rusu, alias a Rusiei – din 1991.
Una Munteanu ajunge la cimitirul din Rădăuţi („prin care trece trenul”), găseşte falsul mormânt al lui Teo Neamţu, unde e ascuns jurnalul său şi documente ce demonstrează implicarea Rusiei în evenimentele din 7 aprilie, precum şi colaboraţionismul politicienilor şi „patrioţilor” moldoveni. Filmul se încheie cu un happy-­end: o reuniune a [familiei] personajelor „pozitive”, refugiate în Ardeal.
Povestea începe foarte intim, foarte domestic. Am fost captivat de la bun început de scriitura limpede, cursivă, fără pretenţii. Mă montasem pe o poveste fluidă, fără evenimente „majore”, de un foto-realism cotidian. O poveste în care drama personajelor ar fi fost intrinsecă, nu determinată de evenimentele din jur. 
Orizontul meu de aşteptare s-a întunecat însă foarte curând, când am priceput că totul se va desfăşura în jurul evenimentelor cruciale, istoriile particulare fiind strâmtorate. Iar când în jurul personajelor au început să se rotească valurile unor fenomene mistice, am rămas derutat de-a binelea: păstrându-şi cursivitatea, fluenţa, expresivitatea detaliilor (surprinse adesea cu ironie, iar asta mă unge la inimă de fiecare dată, pentru că temperează patetismul exagerat), canavaua poveştii înclina spre acelaşi teritoriu mitic şi mistic din romanul de debut al lui Val Butnaru.
Adevărat, toată mitologia se dilua, cum spuneam, cu acizii ironici, cu elemente intertextuale dintre cele mai diferite: de la citate din Rebreanu la secvenţe din presa americană despre dispariţii misterioase ale oamenilor; de la titluri de cântece la autocitate: vezi, d.e., personajul cu numele Proverbele. 
În consecinţă, ajunge să se lupte în mine cititorul, cu un anume orizont de aşteptare (promis de primele pagini, expuse fluid şi familial), şi criticul, care a afirmat de atâtea ori că autorul e zeul suprem, cel ce creează lumea (pe care o cunoaşte cititorul). O creează după regulile numai de el ştiute. Nu îl întrebi pe autor de ce lumea lui nu o reflectă pe cea „reală”, ci numai de ce nu este (când nu este) consecvent cu sine însuşi. 
Cu cât înaintezi în text, cu atât aceşti monştri realist-magici te copleşesc tot mai mult. Li se alătură conspiraţiile serviciilor secrete (FSB, în primul rând), şi chiar dacă „scenariile” acestor securişti neisprăviţi sunt de operetă, deduci că toată năpasta asta istorică & geopolitică nu e o consecinţă a lipsei de inspiraţie a politicienilor moldoveni/români, ci o presiune permanentă din partea agenţilor şi spionilor străini, a unui comandament universal, care conduce destinele lumii. Şi atunci – mă gândesc – noi la ce ar mai trebui să depunem eforturi, dacă sentinţa ne e semnată în altă parte? Dacă există o conjuraţie mondială care ne pune permanent piedici, noi ce vină am avea că suntem outsiderii eterni ai omenirii? Parcă nici nu am mai fi responsabili de starea noastră jalnică de azi.
Până la urmă, se dovedeşte că „misterios dispărutul” Teo Neamţu, de fapt, se ascunde. E curios că serviciile secrete ruseşti pariază pe bădărani, angajează mediocrităţi servile, dar nu investesc în tehnologii (şi astfel nu l-au putut localiza pe Teo, când acesta avea telefonul deschis, făcând – fie şi după doi ani – schimb de mesaje, ironice, „în childuri”, cu Una). Povestea cu „dispariţia” are – pe lângă ipostaza dramatică – şi partea ei anecdotică. Decupând din presă un registru al dispariţiilor misterioase, eroina romanului deduce – fiindcă cele mai multe au loc în SUA – că acestea se explică prin prezenţa Hollywoodului. Sunt o solicitare a artei!
În august 1991, serviciile speciale ale Rusiei, în persoana lui Stanislav Rusu, nepotul lui William Sollioms, se răzbună – în sfârşit! – pentru cele două eşecuri (din 1859 şi 1918) şi împiedică a treia posibilă reunire a Basarabiei cu România, Rusu fiind sfetnicul demonic al preşedintelui României. Istoria asta ar fi putut face obiectul unui roman, or, tocmai aici, în plan strict literar, s-ar fi potrivit un scenariu conspiraţionist (fie şi în maniera lui Dan Brown, dacă s-a dorit neapărat abordarea gravă a subiectului). Explic paranteza: „Teoria conspiraţiei” poate fi, într-un roman, fie asumată serios şi topită artistic în textura enigmatică a naraţiunii (modelul Dan Brown sau Akunin), fie construită persiflant şi ironizată, pe modelul Pendulului lui Foucault sau al Cimitirului din Praga. Amestecul paradigmelor produce însă confuzii. 
Acestora li se adaugă aglomerarea de perspective narative. Pe de o parte, naratorul e omniscient, privind autoritar, de sus, din parapanta sa olimpică, toate evenimentele – oriunde şi oricând s-ar fi produs – şi citind gândurile personajelor. Dar nu e limpede de ce, cunoscând toate faptele, nu ni le mărturiseşte şi nouă (fie şi în final, ca o dezlegare a nodului): ce era cu adevărat important în documentele tăinuite de Teo Neamţu şi de ce noi aflăm doar chestii insignifiante din jurnalul său? Or, în toate cazurile – chiar şi atunci când naratorul istoriseşte ludic şi ironic – personajul sau naratorul nu se „înfioară” la aflarea unor fapte (cum se întâmplă cu Una, citind caietul cu „informaţii periculoase” al lui Teo), ci îi divulgă cititorului aceste informaţii, lăsându-l pe acesta să se înfioare! Romancierul nu reproduce, el produce o realitate. Şi, implicit, un impact. Pe de altă parte, autorul îşi pune uneori personajele să-şi depene singure amintirile sau anumite evenimente sunt povestite de narator, dar sunt spuse din perspectiva unui anume erou, pe metoda discursului liber indirect.
Vânând himera „romanului total”, autorul ne propune un melanj, totuşi, prea eterogen. Avem aici un roman politic (cu incursiuni în istorie); unul al „conspiraţiilor” majore, iar altul al conjuraţiilor „minore”, de tabloid; unul în genul „realismului magic”, cu construirea mitologiilor personale (Proverbele, trenul care trece prin cimitir ş.a.), dar şi a unei mitologii derivate din legendele naţionale şi universale; cu un Flămânzilă (secvenţa în care Proverbele mănâncă e un deliciu aparte, ar merita citată, dacă am avea spaţiu) şi cu un Păsărilă; cu o doamnă de sute de ani, tot ea un fel de Sfânta Duminică, salvatoare şi îndrumătoare; cu tinereţe-fără-bătrâneţe şi cu viaţă-fără-de-moarte; toate placate pe un realism domestic.
Pasajele bune sunt cele ale cotidianului, bine surprins, bine vizualizat, spuneam, din chiar primele pagini. Un deliciu, fie şi intermitent, îl fac ironiile, presărate pe ici-colo, demonstrând că personajele sunt vii şi parcă roagă să nu fie privite prea grav şi patetic (autorul însă nu de fiecare dată le aude dorinţa). Un alt deliciu este muzica. În răspăr cu eroina iubitoare de lirico-sentimentalele songuri ale lui Leonard Cohen, protagoniştii sunt fani ai hard-rockului (Pink Floyd, Led Zeppelin, Rolling Stones, Queen, Bob Marley, George Harrisson ş.a.). Poţi să aduni de un CD cu piesele invocate, le poţi asculta în timp ce parcurgi textul romanului: Another brick in The Wall; We Will Rock You, Three Little Birds; Starway to Heaven, Angie. Pe această „dimensiune interculturală” scriitura lui Val Butnaru aminteşte de Murakami, de altfel, un preferat al autorului nostru (vezi: Kafka pe malul mării, La sud de graniţă, la vest de soare … sau Pădurea norvegiană, naraţiuni sugerate – şi moderate – de muzică).
Paranteza cu alegerea lui Cuza şi conspiraţia pro-Sturza, pe care o ştiam exact în aceşti termeni, detalii şi actori din revista Magazin istoric, e o poveste aparte, dincolo de limitele romanului. Construită într-o succesiune şi consecutivitate istorică în şirul evenimentelor cruciale din 1859 – 1918 – 1991 (cum ar veni: două uniri efectuate şi una eşuată), această povestire ar fi putut să fie subiectul unei cărţi, nu o poveste „de-a gata” – şi tocmai de aceea irelevantă –, „inclusă” în canavaua romanului despre dispariţia lui Teodosie Neamţu.
Citită ca o parabolă, povestea are aceeaşi, veche, morală despre singurătatea noastră: printre vecini avem un singur aliat, Marea Neagră. Or, în conjuraţia antiunionistă sunt angajaţi un mason englez (şi agent rus), un evreu (finanţatorul, desigur), un turco-polonez (ca o răzbunare ironică a vremurilor când noi ne aliam cu turcii ca să-i batem pe polonezi şi cu polonezii ca să-i batem pe turci)…, o conjuraţie mondială! Numai Rusia şi poate Ungaria mai sunt tot atât de singuratice! Să ne mai mire că marii noştri patrioţi de ieri se adulmecă azi cu alde Dughin and Co?
La toate cele spuse mai sus, autorul romanului ar avea o replică la îndemână (s-ar putea să aibă mai multe, dar mă gândesc la ceea ce ţine de enigma „7 aprilie”): „Eu, cel puţin, am încercat”.
_______
Val Butnaru, Misterioasa dispariţie a lui Teo Neamţu. Cartier, 2017, 180 pag.