Parteneri

Minciuni de vară

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Minciuni de vară

imaginea utilizatorului Alexandru Tabac

Bernhard Schlink mizează pentru a doua oară pe resorturile prozei scurte. După „Evadări din iubire” (2000), volumul de povestiri Minciuni de vară, recent apărut la Editura Polirom, vine să confirme acest demers. Cartea cuprinde şapte povestiri – Extrasezon, Noaptea din Baden-Baden, Casa din pădure, Străin în noapte, Ultima vară, Johann Sebastian Bach pe insula Rügen, Călătorie spre sud. Sunt titluri elocvente, ce fixează un cadru spaţio-temporal bine definit şi trezesc senzaţia de limită, de sfârşenie, de izolare, de „terminus paradis”.
Personajele lui Bernhard Schlink sunt oameni ajunşi la maturitate şi chiar în etate. Formează o lume selectă, academică, cu preocupări exclusiviste – scriitori, profesori, muzicieni. Călătoresc mult şi ar avea suficiente motive să se declare mulţumiţi. Dezideratul împlinirii profesionale impune un regim de viaţă riguros. Existenţa privată pare periclitată de ambiţiile individuale ale personajelor. Protagoniştii sunt, de cele mai multe ori, derutaţi, blocaţi, depăşiţi de situaţie. Richard (Extrasezon) întruneşte caracteristici ale inadaptatului, o mărturiseşte – („Nu mă descurc, nu reuşesc să împac viaţa mea veche cu cea nouă.” pag. 42). Relaţia tată-fiu, dificilă, uneori conflictuală, e recurentă în proza lui Bernhard Schlink. Fiii moştenesc o parte din vina părinţilor şi astfel apare nevoia de a te elibera de părinţi.
Primul capitol din Extrasezon e o momeală, indică o încălcare a ordinii cronologice şi decelează o eficientă strategie narativă. În povestirile lui Schlink personajele masculine sunt de origine germană, vin cel mai adesea din Frankfurt ori Berlin. Uneori nu le sunt cunoscute numele şi apar cu o titulatură generică – „scriitorul” (Noaptea din Baden-Baden, Casa din pădure). O minciună generează alte minciuni, armonia relaţiei de iubire e astfel profund viciată. „Scriitorul” (Noaptea din Baden-Baden) îşi asumă o faptă pe care n-a comis-o. O va comite după ce aceasta îi va fi atribuită. Ca o fatalitate. Personajul caută filonul propriului comportament în relaţia parentală – („Ar trebui să discut cu psihologul meu despre relaţia dintre mine şi maică-mea?” pag. 67). Povestirile par scurte scenarii cinematografice, „ochiul narator” priveşte detaşat, distant, cu o răceală imperturbabilă.
În Casa din pădure „scriitorul” (personaj) aproape că îşi sechestrează familia. Încercarea sa va eşua: soţia, scriitoare consacrată, evadează împreună cu fiica. Minciuna şi înşelătoria sunt deconspirate. Între modul cum îşi proiectează destinul fiecare personaj şi viaţa reală se deschide o falie. „Scriitorii” lui Schlink îşi rememorează traiectul ontologic, etapă cu etapă, adună gânduri şi reflecţii subiective. Se conving în cele din urmă că duc o existenţă anodină şi că viaţa nu e decât un simulacru. Sunt copleşiţi deseori de un defetism găunos. Aşteaptă imboldul unei forţe exterioare care să le legitimeze opţiunea.
Autorul îşi deleagă personajele, scapă de angoase făcându-le responsabile de cele scrise. Scriitura îşi asumă o funcţie vindicativă. Tentativa lor de a fugi din calea tăvălugului eşuează. Se decid în cele din urmă să recunoască adevărul – („[...] avea să-i scrie şi să-i mărturisească totul [...]” pag. 84) (Noaptea din Baden-Baden). Sau poate nu-i decât o nouă amăgire.
Descrierile cadrului natural vin pe aceeaşi filieră sobră, austeră, constatativă. Bernhard Schlink apelează la locuri comune din literatură fără a aluneca însă într-o redundanţă stilistică. Protagonistul din Casa din pădure trăieşte un dublu exil – („Să rămână în Germania, unde nu s-a simţit niciodată acasă, sau să trăiască în America, unde a rămas un străin. Voia măcar o dată să se simtă bine în pielea lui, ca orice alt om.” pag. 109). Personajul e în căutarea unui sens revelator şi militează în direcţia protejării spaţiului intim. Cu urmări imprevizibile însă.
Nuvela Străin în noapte se scrie sub ochii cititorului – („Povestea mea nu există încă. Mai întâi trebuie să învăţ s-o spun. Şi când aş putea s-o învăţ mai bine dacă nu acum, povestindu-vă dumneavoastră, un om care nu ştie nimic despre mine [...]pag. 130). E o povestire stratificată, cu mai multe sertare, în care poveştile curg una în alta. Jakob Saltin, martor al confesiunii lui Werner Menzel, se lasă contaminat, intră în povestea acestuia şi o continuă. Străin în noapte poartă grefa unui exerciţiu de autenticitate. Un personaj îşi testează povestea în faţa cititorilor.
Thomas Wellmer (Ultima vară), bolnav de cancer în fază terminală, decide să-şi pună capăt zilelor. O „rezoluţie” pe care o va amâna şi la care renunţă atunci când întreaga familie îl părăseşte. Asemenea lui „Ivan Ilici” tinde să-nţeleagă ce n-a funcţionat, unde a greşit. Dezabuzat, invadat de tristeţe şi platitudine, Thomas rezistă şi optează în favoarea firescului, evacuând prin supape lăuntrice, incandescente, marota sinuciderii. Sentimentul de surplus existenţial se diminuează treptat pe parcursul vieţii, încât „eroul” are impresia că ceva semnificativ, esenţial i-a scăpat – („Uneori se întreba dacă nu cumva viaţa se petrecea în altă parte, dar refuza să se gândească la răspuns.” pag. 175).
Ecuaţia fiu-tată (Johann Sebastian Bach pe insula Rügen) se înscrie în aceeaşi curgere confuză, incompletă. Fiul caută să-şi înţeleagă tatăl, să şi-l apropie. Vor pleca pe insulă, comunicarea le va fi frugală, cuvintele se dovedesc neputincioase, chiar inutile. Şi totuşi muzica lui Bach îi uneşte, coboară peste ei ca o aură împăciuitoare, într-o simbioză afectivă, generatoare de speranţă.
Călătorie spre sud – unica povestire în care protagonistul e o femeie. Cedând insistenţelor nepoatei, „bunica” (iarăşi nume generic) va avea o revelaţie, înţelege (şi acceptă) că s-a minţit continuu, toată viaţa, pasând vina şi responsabilitatea iubitului din tinereţe.
Proza lui Schlink tratează teme particulare – dezrădăcinarea, singurătatea, relaţia tată-fiu (prezent-trecut), vina ereditară (oare vina e singurul lucru care ne leagă de părinţi?). În a doua şi în ultima povestire sunt invocate figurile dictatorilor Hitler şi Stalin. Sub forma unor observaţii, nimic mai mult. Cinematografic vorbind, dacă aceste „secvenţe literare” nu au căzut la montaj, înseamnă că au o motivaţie. Ar fi riscant să „accesăm” literatura scriitorului prin prisma biografismului, dar, cu certitudine, experienţa de viaţă şi faptul de a fi german (vinovat) particularizează semnificaţiile. Titlurile celor şapte povestiri anunţă o mişcare spre solitudine, în afara centrului, într-un spaţiu marginal şi nevralgic. Personajele lui Bernhard Schlink sunt trădate de viziuni onirice, în vis devin fericite, în vis îşi împlinesc visurile. Minciuni de vară e un titlu lejer, estival, mimează o aparentă stare de permisivitate, de parcă minciunile spuse în acest anotimp ar fi mai puţin vinovate şi ar rezista în faţa unor justificări. Nimic mai fals. Volumul ascunde, de fapt, aceleaşi „evadări din iubire”, cu care formează un „potpuriu literar” de excepţie.
________
Bernhard Schlink, Minciuni de vară, Editura Polirom, 2011, 288 pag.