Categorii

Parteneri

McDonald’s în Philadelphia

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

McDonald’s în Philadelphia

S-a decis unanim (părerea mea nu se pune) că în drum spre New York facem o escală de vreo două ore la Philadelphia. Philadelphia e fosta capitală, de alte argumente nu mai e nevoie. Gara se află pe malul râului. Oraşul vechi e pe celălalt mal. Jos, cam la vreo zece metri, pe cheiul de granit, oameni de toate vârstele fac jogging, îşi plimbă câinii, citesc, pălăvrăgesc, stând pe bănci. Râul e curat şi întunecat, prea multe lespezi de piatră şi beton. Vegetaţie puţină. Mă întreb dacă râul e unul adevărat. Dacă eu sunt eu sau poate altcineva. Dacă nu ar fi atât de gigantice toate, poate că aş reuşi să le văd contururile, să înţeleg semnificaţiile. Apoi mă gândesc că o iau razna. Din cauza soarelui, să zicem aşa. Tac. Îmi zic că trebuie să iau lucrurile ca atare. Traversăm podul şi mergem tot înainte. Decidem că nu vom întreba pe nimeni cum să ajungem în centru, în partea veche a oraşului, sau spre alte destinaţii. Ne aventurăm să-l descoperim pe cont propriu. 
Intrăm într-un market. Cumpărăm o apă, nimic mai mult. Preţurile ne surprind. Strada pe care înaintăm pare să ducă în afara oraşului, dar ceva mai departe înţelegem că e un cartier de periferie, unul nu foarte vechi. Pe stânga un bloc pare abandonat – geamuri lipsă, mormane de gunoi în curte. Văd rufe înşirate la uscat. Şi multă culoare în graffiti-urile de vizavi. Pe dreapta, un teren sportiv pentru baschet împrejmuit de o plasă metalică înaltă. Copii de culoare, sprinteni ca nişte gazele, bat mingea. Câţiva, care stau pe margine şi ascultă rap, ne zâmbesc. Le răspund şi simt cum mă luminez pe dinăuntru. Mă minunez de efectul acestor zâmbete politicoase, pe care le criticam mai devreme. 
Înaintăm şi ne oprim tot mai des în faţa caselor, destul de ramolite, dar fascinante prin laconismul arhitectural. Ceva mai încolo observăm şi alte blocuri care par nelocuite. În găurile ferestrelor fără geamuri observăm câteva figuri. O femeie s-a oprit şi ne urmăreşte. De câte ori întorc capul, e tot acolo, ochii ei rămân fixaţi pe noi. Trecem pe lângă un 7 Eleven şi îndată vedem în depărtare indicatoarele McDonald’s. Exclamăm. Doar conotaţiile exclamaţiilor noastre diferă. Unul dintre noi trebuie urgent să mănânce. Înaintăm spre o parcare cu multe etaje, la capătul căreia e o piaţă şi un havuz pe centru. Ceva mai încolo văd o statuie. Venim mai aproape şi descoperim monumentul – tiparniţa lui Guttenberg. Goticul caracterelor contrastează cu lumina amiezii. Fascinaţia nu lasă loc pentru a observa şi alte contraste. La celălalt capăt, pe o altă latură a pieţei – intrarea în McDonald’s. Mergem într-acolo. 
Nu-i observăm. Le-am simţit privirile – oamenii de culoare de pe băncile de vizavi. Ne urmăresc cu atenţie. Oamenii fără casă. 
Merg direct la baie. Mirosul de urină îmi taie ochii. E o mizerie cum nu am mai văzut până acum în State. Poate doar în unele staţii de metrou din New York. Mă aşez la una dintre mesele mai îndepărtate, la colţ. Aşa văd uşa de la intrare şi ghişeul unde lumea se îmbulzeşte. Mă simt aproape în siguranţă în acest loc. Doar în biserica rusească din Fairfax, când recunoşteam cântecele bisericeşti, de acasă, m-am mai simţit aşa. Aproape. În spatele meu e peretele şi ieşirea care dă într-o stradă lăturalnică. Foarte puţini oameni folosesc acea uşă. Un punct de observaţie ideal. Îl văd pe Andrei când iese din budă. Se apropie de ghişeu. Are o faţă... Probabil a vomitat. A sosit comanda, mă apropii să-mi iau ceaiul şi îi ajut pe băieţi. Andrei pufneşte nemulţumit la glumele greţoase ale celuilalt. Bărbaţii deosebit de sensibili la mirosuri mă fac să zâmbesc.
Văd o femeie de culoare, iese din WC. Are faţa şi mâinile ude. Se îndreaptă spre ghişeu. Păşeşte foarte încet. Abia de-şi duce corpul deosebit de voluminos sau poate tristeţea din privire. E îmbrăcată neglijent, dar asta nu poate să mai surprindă.
Toţi clienţii sunt de culoare. Noi suntem excepţia. Majoritatea din ei sunt cumva destul de şifonaţi şi mâhniţi, de parcă n-ar mai fi dormit de multă vreme. Îmi zic că s-ar putea să fie vorba de o proiecţie. În comparaţie sau poate ca o completare la fericirea mea uşor isterică, forţată şi un pic obligatorie. O privesc pe femeia care muşcă din hamburger. Îi zâmbesc. E pentru prima oară în SUA când nu mi se răspunde cu un zâmbet. Sunt contrariată. Ai crede că înghite pietre. Nu se mai uită în direcţia mea decât o singură dată. E de o tristeţe uluitoare. Nici urmă de aroganţă. Doar oboseală nesfârşită.
Tiparniţa lui Gutenberg luceşte în soare. Mirosul nesuferit de cremă de corp, pe care îl simţeam peste tot în ţara asta, acum s-a evaporat undeva. Printre boschetarii de lângă havuz o recunosc pe femeia din McDonald’s. Înjurături rostite cu jumătate de gură, ochi care se uită pieziş. Un fel de Bronx în miniatură. O luăm la dreapta. Ne prefacem că totul e în regulă în toate sensurile şi pentru toată lumea. Inclusiv pentru noi trei. Oare nu-i aşa? Sunt încă multe de văzut în vechea capitală.