articol: 

Între 25-28 martie 2016 a avut loc Festivalul „Zilele Matei Vişniec la Chişinău”, dedicat poetului, prozatorului şi dramaturgului Matei Vişniec, aflat în Republica Moldova cu această ocazie. Matei Vişniec este unul dintre scriitorii români cei mai cunoscuţi, cei mai traduşi în lume, cu piese jucate pe toate continentele, un autor de teatru foarte îndrăgit şi în Moldova, unde i-au fost puse în scenă de-a lungul anilor de către diverşi regizori mai multe spectacole care s-au bucurat de un mare succes.
Festivalul, care a avut genericul „De la Cehov la Vişniec”, a fost organizat şi finanţat de Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” din Chişinău, Uniunea Teatrală din Moldova şi Teatrul Naţional Satiricus „I. L. Caragiale” din Chişinău. Şi-au mai dat concursul, în calitate de parteneri, Uniunea Scriitorilor din Moldova, Editura Cartier, Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, Teatrul „Eugene Ionesco”, Teatrul „Alexe Mateevici” ş.a. Programul a cuprins spectacole de teatru, lansări de carte, lecturi după piese mai vechi şi mai noi ale dramaturgului, ateliere de artă actoricească, întâlniri cu intelectualii, cu oamenii de creaţie, cu elevii de la Liceul „Spiru Haret” şi cu studenţii de la Facultatea de Jurnalism a Universităţii de Stat din Moldova. Seria de evenimente prilejuite de aflarea lui Matei Vişniec la Chişinău a culminat cu Gala Premiilor UNITEM, în cadrul căreia dramaturgului român de la Paris i-a fost acordat Marele Premiu... Vă propunem în cele ce urmează o primă parte din dialogul lui Matei Vişniec cu scriitorii, dramaturgii şi oamenii de teatru de la Chişinău, întâlnire găzduită de Teatrul Naţional Satiricus „I. L. Caragiale” din capitală. Partea a doua a acestei discuţii va fi publicată în nr. 5-6 al Contrafortului. 
 
Vitalie Stelea
 
Arcadie Suceveanu: Vreau să-l salut aici, la Chişinău, pe Matei Vişniec, prietenul şi colegul nostru, care de fiecare dată când vine la Chişinău aduce ceva nou, o transfigurare, o împrospătare a vieţii noastre culturale și literare. Venirea sa se transformă de fiecare dată într-un adevărat eveniment. Aici, la Chişinău, are mulţi prieteni şi se bucură de o receptare deosebită a operei sale dramatice, a poeziei, a întregii sale creaţii. „Rădăcinile” chişinăuiene ale lui Matei Vişniec sunt mai vechi, datează de când a venit pentru prima dată aici, era în 1985, sunt 31 de ani de atunci. Norocul face să fi descoperit în arhiva mea o fotografie care ni-i înfăţişează pe Grigore Vieru, pe Matei Vişniec şi pe subsemnatul la 1985. Matei Vişniec venise incognito, el având şi nişte rude în Cernăuţi, venise să vadă Chişinăul, după care a plecat spre Leningrad. Ilie Zegrea, prietenul meu de la Cernăuţi, mi-a transmis prin telefon un mesaj foarte codificat, ca să nu înţeleagă cei care stăteau cu urechea la telefon: „Vezi că vine un scriitor de dincolo, un poet, îl ştii tu, Matei… Matei… cel cu oraşul cu un singur locuitor”... Şi atunci mi-am dat seama că e vorba de poetul Matei Vişniec, care publicase deja trei cărţi, pe cea de a treia o adusese atunci, Înţeleptul la ora de ceai. Prima carte fiind La noapte va ninge şi cea de a doua Oraşul cu un singur locuitor, pe care o procurasem din librăria de la Cernăuți. A venit Matei şi s-a întrerupt lumina la un moment dat. Sigur că am descifrat mesajul care ni se transmitea în acest fel: „băieţii” ştiau cine a sosit la Chişinău, unde ne aflam noi şi ce făceam. A apărut lumina a doua zi, când a şi plecat Matei Vişniec. A plecat a doua zi după ce i-am arătat, într-o trecere foarte rapidă, centrul oraşului şi m-a bucurat impresia pe care şi-a făcut-o Matei Vișniec despre oraş: „Să ştii că are aer de metropolă, Chişinăul!”
De atunci, Matei Vişniec tot vine la Chişinău. A rămas unul dintre prietenii noştri adevăraţi şi drept dovadă teatrele basarabene îi montează piesele cu regularitate. La Editura Cartier s-au editat într-o superbă colecţie, „Poesis”, două volume de versuri într-o casetă foarte frumoasă… Mă bucur că Matei Vişniec şi-a dat acordul să facă parte din colegiul de redacţie al Revistei literare, o nouă publicaţie a Uniunii Scriitorilor. Este o bucurie şi o sărbătoare să-l avem şi astăzi printre noi. Nu avem un scenariu pentru această întâlnire, cred că cel mai potrivit ar fi să facem un dialog, să discutăm temele care ne interesează.
 
„În mine coabitează două meserii, jurnalistul și scriitorul, şi ceea ce nu pot eu să duc până la capăt ca jurnalist preia scriitorul şi mai scrie câte o piesă şi se eliberează”
Matei Vişniec: Mai întâi aş vrea să vă arăt o fotografie din seria mea de amintiri, o fotografie care vine de departe: eu împreună cu Serafim Saka, în grădina sa, în 2001. Venisem atunci la Chişinău, tot la un festival, şi Serafim îmi zice: vino să-ţi arăt casa mea de la ţară. Am fost foarte încântat să stau un timp cu el la ţară și aici suntem în grădină, bucurându-ne de puțin soare…
Ca să vă provoc la discuţie, vreau să spun câte un cuvânt despre piesele pe care le puteţi vedea în cadrul acestui Festival. Fiindcă, brusc, îmi dau seama că unele sunt scrise acum foarte mulţi ani. Când eşti pasionat nici nu-ţi dai seama cum trece timpul și cred că sunt vreo 45 de ani de când tot scriu. Acum am împlinit 60. Una dintre piesele care va avea o lectură la Chișinău se numește Artur, osânditul. Am scris-o pe la 19-20 de ani, când eram încă student. Este a treia sau a patra mea piesă şi am considerat că merită să fie distribuită. Mă gândesc la cât de importantă este proba timpului în viaţa unui scriitor. M-am întrebat deseori: când îţi dai seama că o piesă, un text, un roman trece de bariera timpului şi se instalează în durată? În ce mă priveşte, pot numi cel puţin trei criterii: 1. Când o piesă de teatru trece de bariera generației tale și interesează şi generaţia tânără. Faptul că acum tineri actori, de 18, 20, 25 de ani, se interesează de o piesă  a mea scrisă în urmă cu 40 de ani îmi dă speranța că poate am captat ceva în ea, ceva ce va fi capabil să treacă bariera timpului şi mai departe. Bariera generaţională, în orice caz, a fost depășită. 2. Al doilea criteriu e când un text trece frontiera limbii şi câştigă inima altor culturi, altor popoare, și așa îmi spun că poate am prins un miez de universalitate și rămâne. 3. Şi, în fine, când cel puţin o piesă e montată şi remontată, atunci înseamnă că intră într-un circuit şi se instalează. Pentru că deseori, cel puțin în lumea în care trăiesc eu zi de zi în Franţa, am văzut mii şi mii de cazuri de piese de teatru care sunt scrise, sunt montate o dată, sunt publicate, și montarea şi publicarea devin cavoul piesei, după care dispare definitiv. Succesul unei piese de teatru nu este atunci când e montată sau când e jucată, ci când e remontată şi rejucată. Au francezii o vorbă foarte frumoasă: „La Paris nu vii să te naști, la Paris vii să re-naşti”. Și pentru mine a fost cu adevărat important, când am ajuns la Paris, să renasc, într-un fel, pentru că eram născut în altă parte. 
O altă piesă pe care o puteți vedea, Angajare de clovni, este ultima pe care am scris-o înainte de plecarea din țară, în 1986. Sunt 30 de ani de atunci. Îmi amintesc că scrisesem atâtea piese în perioada aceea – trebuia să lupţi cu prostia, cu dictatorul, cu absurditatea sistemului – încât obosisem. Și la un moment dat mi-am zis: hai să scriu o piesă pentru mine, pentru sufletul meu. 
În Angajare de clovni îmi imaginam, pe urmele lui Fellini, o poveste cu trei clovni bătrâni care caută de lucru, am scris-o ca să-mi fac plăcere. Nu mai era vreo dimensiune politică, vreo „șopârlă” în textul acela, era pur și simplu o poveste despre oameni care îmbătrânesc… Și s-a întâmplat că această piesă a fost una dintre lucrările mele cele mai montate din lume. Iarăşi spun: dacă această piesă e jucată și rejucată de 30 de ani, probabil că am captat ceva în ea.
Un alt text pe care îl veţi putea vedea este Frumoasa călătorie a urşilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt… Și această piesă este scrisă acum vreo 20 de ani, în Franţa, în limba franceză şi face parte din epoca în care încercam tocmai cu puţine cuvinte să spun mai multe lucruri. Pentru că situaţia este foarte simplă: un artist se trezeşte dimineaţa cu o femeie necunoscută în patul lui și după aceea se mai întâlnesc de nouă ori… Și această piesă pentru mine e foarte importantă, pentru că s-a jucat în diverse ţări şi revine, şi o iubesc tinerii, ba, uneori, o folosesc şi ca material didactic în şcolile de teatru. Pentru că am acolo o secvenţă care, tocmai pentru că mă luptam atunci cu limba franceză, am simplificat la maximum un dialog. Femeia se trezeşte într-o dimineaţă şi-i spune bărbatului: spune a ca şi cum ai spune că mă iubeşti. Spune a ca şi cum ai spune că nu vrei să mă mai vezi niciodată, spune a ca şi cum ai spune că mă aşteptai de multă vreme şi că nu mai aveai răbdare. Și de vreo 30 de ori bărbatul trebuie să spună a în faţa unei întrebări care este de fiecare dată diferită. Sărăcia sau lupta mea cu limba franceză m-a obligat să stilizez la maximum. Este o piesă care contează pentru mine.
Mai avem o lectură în cadrul acestui festival, un text care se numeşte Omul din care a fost extras răul – o piesă mai recentă pe care am scris-o, inspirată de fapt din experienţa mea nu tocmai fericită de jurnalist. De ce spun nu tocmai fericită? Când eşti jurnalist 5 ani, mai merge, când eşti jurnalist 10 ani, e OK, 15 ani – e o carieră, 20 de ani… începi să oboseşti în faţa ororilor lumii. După 25 de ani de jurnalism, îţi spui că lumea asta este chiar puţin nebună şi că ai în faţă nişte bolnavi mintal, că nimic nu se repară niciodată, că oamenii inventează noi crize care revin ca nişte comete, că de fapt lumea este intoxicată şi accelerează spre un zid de care se va izbi. Cu timpul, jurnalistul din mine a devenit, într-un fel, foarte pesimist. Adică îmi dau seama că materia cu care lucrez în fiecare zi este oroarea lumii. Și atunci tot vorbind despre oroare și prezentând-o şi încercând să explici și altora cum e cu crimele şi cu asasinatele, cu actele teroriste și cu diversele crize, economice, morale, instituţionale, cum e cu construcţia europeană şi cu alte probleme ale umanităţii care nu se mai termină, atunci, treptat, jurnalistul din mine îşi spune că e fără sens, că omul este o maşină care a deraiat… Noroc că doar o jumătate din mine este ocupată de jurnalist, cealaltă jumătate este ocupată de scriitor, care zice: stai puţin, că poate mai există o speranţă: omul este şi mai profund, și mai sofisticat, omul e și cel care creează poezii, omul e și cel care visează, este plin de contradicţii, dar are şi multă frumuseţe interioară. Poate că nu e totul pierdut. Sunt şi atâţia oameni absolut sublimi, merită să lupţi până la capăt. Trebuie să acţionezi ca şi cum progresul nu ar exista, cum spunea Nietzsche. Noroc că scriitorul din mine preia de la jurnalist povara, dacă jurnalistul simte că este neputincios, scriitorul zice: lasă că le mai rezolvăm noi. Trebuie să avem, până la urmă, încredere în om, că altfel ne sinucidem.
Aşa coabitează în mine cele două meserii, şi atunci ceea ce nu pot eu să duc până la capăt ca jurnalist, preia scriitorul şi mai scrie câte o piesă şi se mai eliberează… În această piesă, Omul din care a fost extras răul, vorbesc între altele despre delirul mediilor de informare şi modul în care peisajul mediatic a devenit un fel de spectacol continuu care ne furnizează mai degrabă adrenalină decât informație, vorbesc despre modul în care mari imperii mediatice încearcă să ne prindă în plasa lor, să ne țină în faţa ecranului, încercând să ne ofere totul dacă se poate: şi sport, și muzică, şi filme, şi știri, doar să fim conectați la un anumit canal de televiziune. Toate aceste fenomene sunt analizate, ironizate, denunţate, captate în piesa Omul din care a fost extras răul…
Ultima mea piesă, pe care am scris-o în franceză şi o voi traduce în română – se anunță deja și câteva montări după ea –, am scris-o tot din urgenţa de a înţelege. Este o piesă despre imigranţi, despre această enormă masă de oameni, nenorociţi de fapt în proporţie de 99,9%, care vin spre Europa, traversează Mediterana cu riscuri mari, cu preţul vieţii, sperând să afle aici un teren de pace, un loc în care vor putea renaşte. E o dramă extraordinară care se întâmplă, iar Europa nu înţelege, e uluită. Europa vrea să renunţe să-i mai primească. Occidentul se întreabă câți dinte ei sunt şi terorişti, iar ei vor continua să vină. Sunt alte milioane pe drum, nu s-a terminat. Toate aceste lucruri m-au impresionat foarte tare, le-am citit, le-am prezentat și la Radio France Internationale, unde sunt jurnalist, le-am aflat și din călătoriile mele în Iran, Tunisia, Maroc, Grecia, chiar şi în Anglia, chiar şi la Calais, unde patru mii de imigranţi așteptau să traverseze Canalul Mânecii spre Marea Britanie. La un moment dat, a venit o comandă. Deseori am scris piese la comandă, pentru că am întâlnit oameni care mi-au cerut asta, şi am scris-o pentru o trupă din Italia, de la Torino. Un regizor mi-a spus: nu poţi să scrii o piesă despre imigranţi? Da, i-am zis, sunt îmbibat cu acest subiect, vorbesc zilnic despre el, pot să scriu. Este, din nou, un fel de dialog între jurnalistul care nu mai înţelege, pentru că lucrează în regim de precipitare, de grabă, şi scriitorul care zice: eu sunt capabil să înţeleg. Aceasta este ultima piesă, pe care tocmai o traduc în română, în speranţa că voi avea o lectură undeva… 
Aș dori să-mi spuneţi ce doriţi Dvs. fie să aflați, fie să aflu eu, şi să conversăm ca nişte confraţi ce suntem.
 
„În Occident, din cauza unei forme de autocenzură, multă lume nu îndrăzneşte să spună ce crede”
Vitalie Ciobanu: Vorbeați de încercările teribile pe care le trăieşte azi Europa. Trăim chiar un capăt de epocă, Europa se va transforma, nu va mai fi ce a fost? Va trebui să ne luăm adio de la marile ei mituri fondatoare, vom deveni altceva sau din contra: va trebui să cimentăm o rezistenţă în faţa acestei maree devastatoare, care este imigraţia amestecată cu teroriştii? Ce zice jurnalistul şi ce-ar spune scriitorul?
 
Matei Vişniec: De multe ori în Franța încep să mă simt ca în România pe vremea comunismului, înainte de a pleca. Din cauza unei forme de autocenzură, multă lume nu îndrăzneşte să spună ce crede. Există o formă de dictatură în Occident, care se numeşte dictatura gândirii politic corecte. Aceasta formă de dictatură a luat o amploare extraordinar de mare şi foarte mulţi editorialişti, foarte mulţi oameni inteligenţi se tem să spună sau să vadă pur şi simplu care sunt pericolele şi unde sunt greşelile. Să vă dau câteva exemple: dictatura gândirii politic corecte, știți bine, se manifestă în primul rând la nivelul limbajului. Nu mai spunem „a trecut un negru”, ci „a trecut un cetăţean de culoare”; nu mai spunem „femeia de serviciu”, acum i se spune „agent de întreţinere a suprafeţelor”… Toată această curăţenie a limbajului vine din universităţile americane, din anii ’70, când, brusc, pe fondul minorităţilor care își cereau și ele drepturile în mod justificat, s-a născut această idee că de fapt toate culturile sunt echivalente, toţi suntem egali, deci şi culturile sunt egale. 
Foarte multă lume se teme să identifice locul de unde vin deseori asasinii, de unde vin teroriștii, pentru că se tem să fie taxaţi de „islamofobi”, ceea ce este o confuzie. Pentru că, de pildă, un filozof francez, Michel Onfray, spune în ultima sa carte, Penser l’islam (A gândi islamul): m-am săturat de dictatura gândirii politic corecte, care a fost impusă de stânga franceză după 1968. M-am săturat să fiu tratat drept islamofob imediat ce încerc să spun că în Franţa s-au creat nişte ghetouri musulmane de unde statul francez cu valorile sale a fost evacuat şi au apărut imamii, predicatorii radicali şi alte persoane suspecte care controlează populaţia şi-i impun o anumită ideologie. Iar a fi islamofob de fapt, spune el, nu înseamnă că detest comunitatea musulmană, că detest islamul, ci că mă tem de islam. Islamofobia înseamnă că mi-e frică de ceva… de pildă, mi-e frică de ascensor, mi-e frică să urc cu ascensorul. Sunt islamofob înseamnă că mi-e teamă că de acolo s-ar putea să vină ceva care n-o să-mi aducă foarte mult bine. Și mai notează Michel Onfray în cartea sa despre islam: islamul în acest moment, faţă de creştinism, față de religia creştină, se află în secolul al XV-lea, adică nu şi-a trăit revoluţia de analiză critică. Lumea arabă, musulmană, nu și-a trăit revoluția de separare a puterilor în stat. 
 
„Țările occidentale s-au dezarmat treptat pe fondul unei ideologii ultraliberale în care li s-a părut că nu mai au adversari, că nu mai au duşmani, că vor continua să inspire întreaga planetă cu valorile lor”
Occidentul a fost atât de naiv, atât de deschis în același timp, încât nu s-a gândit la toate aceste lucruri. Prins în vâltoarea progresului tehnic şi economic din ultimii 40 de ani, Occidentul s-a dezarmat de fapt. Sunt doar două ţări în Europa care mai au forţe militare demne de acest nume: Franţa şi Marea Britanie. Franţa este capabilă să trimită echipe la distanţă să opereze, la fel şi Marea Britanie. În rest, ţările occidentale s-au dezarmat treptat pe fondul unei ideologii ultraliberale în care li s-a părut că nu mai au adversari, că nu mai au duşmani, că de fapt vor continua să inspire întreaga planetă cu valorile lor, cu democrația, cu reuşita lor economică ş.a.m.d. Or, iată că există o ideologie de tip fascist care vine peste Occident. Avem în acest moment o confruntare teribilă între două concepţii universaliste. Până şi unele precepte cum ar fi şocul civilizaţiilor au fost declarate incorecte din punct de vedere politic. Când Huntington a scris despre şocul de culturi, a fost foarte mult criticat pe ideea că nu este un concept corect din punct de vedere politic. „Ce şoc, ce şoc? Trebuie să ne împrietenim unii cu alţii, să ne înţelegem cu alţii.” Ei bine, cum spun filozofii Michel Onfray, Alain Finkielkraut şi alţii în Franţa, există un şoc. Occidentul de câteva sute de ani are pretenţia că predă idei universale întregii planete. Or, un alt tip de universalism, bazat pe o interpretare egoistă a Coranului, i se opune Occidentului, având foarte mulţi adepţi. Iar cei mai apropiaţi aliaţi ai Occidentului din zona Golfului sunt cei care au alimentat timp de câteva decenii şcolile coranice, care au pregătit de fapt această masă de ideologi ai universalismului de tip islamist. 
Acum te și întrebi ce să mai faci, aproape că e prea târziu. Să presupunem că se trezeşte Occidentul și acţionează, vor trece 20 de ani până când se refac echilibrele. Este un moment extrem de dificil. Totuși, eu asist în Franţa la o zbatere şi la o confruntare de idei extrem de interesantă. Se produce în sfârşit un fel de revoluţie în sensul că o grupare de intelectuali, de filozofi şi de editorialişti încearcă să scape de presiunea gândirii politic corecte și să spună lucrurilor pe nume.
 
„Imigranții musulmani au fost asumați de stânga franceză în locul proletariatului tradițional francez, care a dispărut”
Această extraordinară anchilozare a gândirii în Franţa s-a produs pe fond de generozitate. Aș spune că stânga franceză a trăit în ultimii 30 de ani un fel de deplasare totală a raportului dintre elită şi popor. Elitele continuă să existe şi să fie la stânga, dar poporul, mai precis proletariatul, a dispărut. Eu folosesc deseori această metaforă: e ca şi cum într-o dimineață s-ar trezi ofiţerii unei armate și ar vedea că armata a dispărut, că soldaţii lor nu mai sunt pur și simplu. Aşa a dispărut proletariatul din vizorul stângii, al ideologiei de stânga în Franţa. Proletariatul n-a mai vrut să fie proletariat, muncitorii n-au mai vrut să fie muncitori, fiii muncitorilor s-au făcut informaticieni. Brusc, acea masă mare de oameni pentru care stânga a dus o luptă sacră, în frunte cu alţi ideologi care doreau să imagineze o lume un pic mai bună, s-a transformat pe fond de progres social, de progres tehnic, de mobilitate a profesiilor, şi atunci aceşti intelectuali de stânga s-au gândit: dacă a dispărut proletariatul de bază, poate să-l înlocuim cu altceva? Și l-au înlocuit cu masa mare de imigranţi, care avea nevoie şi ea de un protector intelectual. Deci, foarte multă vreme aceşti oameni care, repet, veneau cu multă durere în suflet şi căutau o viaţă mai bună în Franța au fost protejaţi de o stângă franceză, pentru că şi-au asumat rolul de masă proletară în locul proletariatului clasic. Deşi multă vreme ei au fost lăsaţi, ca să zic aşa, „singuri”. În foarte multe comune franceze, de pildă, s-a creat un fel de complicitate între stânga care controlează aceste comune şi marea masă de imigranți, devenită un ghetou etnic. Înţelegerea a fost: să-i lăsăm în pace. Tot sunt probleme de delincvență, de droguri etc., să-i lăsăm să-și vadă de viaţă cum vor... Or, ei şi-au organizat viaţa treptat pe bază de coduri religioase și aşa s-a multiplicat în Franţa numărul femeilor care poartă vălul islamic, aşa au apărut şcoli în care meniul e conceput după gusturile altor etnii sau pentru cei care din motive religioase nu pot să mănânce porc, aşa au apărut presiuni la diverse piscine să fie ore pentru băieţi şi ore pentru fete, așa au apărut clase de copii în care fetele nu mai vor să facă sport, nu mai pot să apară în rochii scurte... Deci, picătură cu picătură, s-a inserat în foarte multe oraşe din Occident, din Franţa, un stil de viaţă care nu este nici european, nici occidental, nici francez, și nici al zilelor noastre, s-au format spaţii întregi în care nu mai ştii unde eşti. Ai impresia că eşti în zona Magrebului…. Din aceste zone s-au recrutat foarte mulţi nebuni care au comis atentate. Acum există această dezbatere teribilă în Franţa: unde am fost noi până acum, ce-am făcut?... În realitate, și dreapta şi stânga au închis ochii şi au zis: se va rezolva cumva, dar nu s-a rezolvat. Am progresat mai degrabă cu extinderea doctrinei religioase, încât multor musulmani le este şi frică. Eu am participat la o manifestaţie extraordinară în ianuarie anul trecut, când au fost atacurile de la „Charlie Hebdo” – patru milioane de francezi au ieşit în stradă –, dar comunitatea musulmană n-a fost vizibilă. Lor le-a fost frică să iasă. După cum în unele şcoli, când profesorii au decretat un minut de reculegere pentru cei şapte jurnaliştii ucişi la „Charlie Hebdo”, mulţi elevi au refuzat să țină un minut de reculegere. Presiunea familiei, a mediului este mai puternică decât influența şcolii. 
Scriu continuu despre aceste lucruri, sunt într-o luptă de denunţare a acestei gândiri politic corecte. Până la urmă, care este rolul ei? Politicienilor le convine să fie corecţi din punct de vedere politic. Pentru că atunci când îţi îngrijeşti limbajul şi le rotunjeşti, şi nu deranjezi pe nimeni, nu mai ai nicio responsabilitate față de realitate şi nu mai trebuie să iei decizii, nu mai trebuie să acţionezi. 
În piesa pe care am scris-o acum, eu denunţ aceste lucruri. Să vă mai dau un exemplu. În ultimii ani, sau mai degrabă în ultimul an, a început să dispară din limbajul presei cuvântul „imigrant”, fiind înlocuit cu „migrant”. De ce? Pentru că, treptat, mediile de informare orientate către aceşti gânditori generoşi, dar naivi, şi-au zis că nu e bine să le spunem „imigrant”. Imigrant e cineva care trece frontiera şi ajunge într-un loc care nu este al lui, de aceea trebuie să se adapteze la regulile locale. Haideți să spunem migrant, pentru că toţi avem dreptul să plecăm dintr-un loc în altul. În definitiv, asta e logica vieţii, fiecare trebuie să-şi caute norocul unde vrea. Toţi suntem migranţi, deci toţi avem dreptul să ne aşezăm unde vrem. Michel Onfray a observat acest lucru și după aceea mi-am dat seama și eu că treptat cuvântul migrant înlocuiește cuvântul imigrant și se folosește ca echivalent și pentru refugiat. De unde ideea că nu mai are nimeni obligativitatea de a respecta regulile locale. Dacă cei care vin în Europa sunt „migranţi”, ei pot să vină cu cultura lor, cu obiceiurile lor şi nu le poţi reproşa că nu și le schimbă. Și atunci fiecare dintre acești „migranți” rămâne prizonierul ideologiei și al familiei sale culturale.
 
„E nevoie, dacă e cazul, Estul şi Vestul să ne certăm ca la ușa cortului, dar să ne spunem ce avem pe inimă, înainte să vină fasciştii sau cine ştie ce alți apucați să câştige alegerile în toată Europa”
 
Nicolae Negru: Se mai poate interveni, se mai poate schimba ceva?
 
Matei Vişniec: Cred că Europa de Răsărit, țările care au spus nu, trebuie să rămână pe poziţie. Occidentul nu mai are multe lecţii să ne dea în materie de administrare şi conducere a lumii. Occidentul a făcut, din păcate, atâtea tâmpenii, că e dificil să-l lași numai pe el să ne conducă în continuare. Venind cu avionul acum cinci zile, am cumpărat o revistă, un supliment al revistei „Le Monde” care era dedicat declinului occidental. Am citit acolo lucruri pe care le ştiam. În definitiv, să ne gândim puţin. Sunt o sută de ani de la Primul Război Mondial. Acest război, ca tentativă de sinucidere totală, a fost o invenţie occidentală. Al Doilea Război Mondial, ca a doua tentativă de sinucidere totală, tot din lumea occidentală se trage. Cele două mari ideologii care au desfigurat Europa şi o parte din planetă,  nazismul şi comunismul, s-au născut în Occident. Acum Occidentul este tentat de o sinucidere mai lentă, culturală… 
Personal sunt foarte indignat ori de câte ori văd articole în presa franceză în care se spune: ia te uită, Europa de Răsărit, ce egoişti sunt esticii că nu vor să primească cotele de imigranţi! Chiar și acum buni prieteni ai mei de la Paris, care au fost cu mine în România, confundă Bucureştiul cu Budapesta. Ştiu atât de puţin despre istoria Europei de Răsărit, atât de puţin despre Balcani, atât de puţin despre faptul că Imperiul Otoman a dominat vreo 400 de ani pe aici, atât de puţin despre faptul că zona asta a lumii a fost expusă tuturor migrațiilor și agresiunilor… Există o imensă prăpastie, o falie de cunoaştere între cele două spaţii. Noi îi cunoaştem pe ei, occidentalii, nu și ei pe noi, esticii. Or, vocea acestor ţări care spun „multiculturalismul este bun, dar în momentul în care devine criminal, trebuie să ne gândim să-l limităm sau să-l regândim” se cuvine să fie auzită. Gabriel Liiceanu spunea această frază într-un interviu recent, la RFI: încetaţi să mai vindeţi multiculturalismul ca fiind soluţia ultimă şi cea mai reuşită a lumii, orice lucru trebuie dozat. 
Există o carte foarte interesantă scrisă de un filozof, Régis Debray, Eloge des frontières („Elogiul frontierelor”). În momentul în care se construia spaţiul Schengen, și toată lumea zicea: să mai stricăm o frontieră, și încă una, și încă una, să circule toată lumea, el aduce un elogiu frontierelor, spunând: frontierele trebuie deschise, dar aceste deschideri trebuie dozate. Ca să înțelegem, să ne luăm pe noi ca ființe fizice. Prima noastră frontieră este pielea. Să presupunem că ne jupuim de piele ca să ne deschidem spre lume – ne vom sinucide! Nu mai ştim cine suntem noi și unde este lumea. Frontierele își au rațiunea lor, nu le putem aboli în totalitate. Așadar, există multă materie cenuşie care se exprimă, care avertizează, dar și multe inerţii și inepții foarte puternice, din păcate. 
Când vin în România mă simt mai liber mental acum decât în Franţa, unde îmi dau seama că trebuie să fiu mai atent, să nu fiu, Doamne fereşte, taxat de islamofob numai pentru că văd că în cartierul Ivry de lângă Paris apar din ce în ce mai multe femei cu voal şi că îndrăznesc să întrevăd în spatele acestor imagini presiuni teribile din partea unor integriști asupra femeilor, fetelor şi altor membri ai familiei… 
E o problemă foarte complicată, dar Europa a reușit de câteva ori să se ridice, să-şi revină după astfel de încercări. Sentimentul meu final este că oricum o altă soluţie mai bună decât Europa nu există şi că tocmai pe acest fond de criză trebuie să credem mai mult în Europa: ea trebuie salvată, regândită, reconstruită, resudată, dialogul trebuie amplificat. E nevoie, dacă e cazul, Estul şi Vestul să ne certăm ca la ușa cortului, dar să ne spunem ce avem pe inimă, înainte să vină fasciştii, înainte ca extrema dreaptă sau cine ştie ce alți apucați să câştige alegerile în toată Europa. 
 
„Mi-am impus ca regulă să lucrez în fiecare zi literatură, chiar şi când sunt în deplasare. Continuitatea este ceva uluitor, compensează toate sincopele de inspiraţie”
 
Mihai Ștefan Poiată: Aveţi nişte secrete ale meseriei, ca scriitor, pe care nu le-aţi divulga nimănui? Aţi putea spune care sunt ele, totuși? 
 
Matei Vişniec: Când am trăit în oraşul Rădăuţi, am fost foarte impresionat de familia mea de la ţară. Rudele mele din partea tatei şi mamei erau prima generaţie ajunsă în oraş. Mama provine dintr-o familie de zece copii, în familia tatei iarăşi erau vreo şapte copii. Tot universul meu era acolo, toţi verişorii, toate cele cinci mătuşi. L-am observat, m-am impregnat de el. De aceea, arma mea secretă, ca scriitor, a fost munca. Eu chiar am învăţat să muncesc la fel ca ţăranul, să mă scol de dimineaţă şi să merg pe ogor. Prima grijă a rudelor mele era să dea mâncare la vite, sau să scoată apă, sau să prășească până ce începe să frigă soarele.
Eu sunt un om care lucrează mult și secretul succesului a fost pentru mine continuitatea. Aşa cum ţăranul se ocupă de tarlaua lui şi vara și iarna, mi-am impus ca regulă să lucrez în fiecare zi pe pagina albă, chiar şi aici, când sunt în deplasare, am ca obligaţie să lucrez măcar o oră. Mi-am scris cele șase romane, dintre care patru în ultimii zece ani, în ritm de o oră pe zi. Continuitatea este ceva uluitor, compensează toate sincopele de inspiraţie. Uneori poţi să lucrezi trei săptămâni la rând câte opt ore pe zi, dar dacă te întrerupi o săptămână, se întâmplă ceva, se rupe firul. Pe mine continuitatea m-a salvat. Pot fi şi jurnalist, lucrând câte opt ore la Radio France Internationale. Numai faptul că mă scol dimineaţa la 6 sau la 7 şi înainte de a pleca la RFI muncesc două ore pe zona mea, literară, asta mă salvează, că altfel n-aş fi reuşit să scriu. Deci, este absolut simplu şi nemetafizic, câte puţin în fiecare zi atunci când scrii o carte lungă sau o piesă. Așa reuşesc să scriu câte o piesă în trei săptămâni sau într-o lună şi câte un roman în doi ani sau într-un an şi jumătate. Cum mă scol, mă duc repede și deschid computerul şi încep să lucrez, să funcţionez, pentru că n-am timp să aştept inspiraţia, nici măcar nu mă gândesc la ea, ar fi un lux. Cam aşa am funcţionat eu întotdeauna şi cred că îmi vine de la disciplina de muncă pe care am văzut-o în familia mea. Tata se scula la 5 dimineaţa şi se ducea la fabrica de mobilă, ani de zile, un regim câinesc. Mama era învăţătoare, se scula şi ea dimineaţa devreme. Ceva de la ei să fi moştenit ca disciplină de muncă. Printre poeţii Generaţiei ’80, de altfel, noi am fost o generaţie mai disciplinată, suntem cel puţin doi-trei oameni care n-au băut, n-au chefuit. Cred că eu şi Mircea Cărtărescu eram cei mai anti-cheflii. Adică, nu tu vodcă, nu tu alcool, mai mult stat aşa pe de lături şi privit. Deci, am făcut parte dintr-o generaţie care totuși a scris mult și, cu mici excepții, nu am fost o generaţie autodistructivă. Nu ştiu dacă am răspuns la întrebarea Dvs., dar secretul este acesta: continuitatea.
 
Mihai Ștefan Poiată: V-aș mai ruga să deschideți o mică paranteză. Cred că întrebarea mea e valabilă pentru autorii care practică mai multe genuri și Dvs. faceţi parte din această categorie. La ce etapă vă daţi seama dacă un text va fi proză scurtă, va fi roman, va fi piesă? Când se conturează genul proiectului la care lucrați?
 
Matei Vişniec: Să ştiţi că mi se întâmpla de multe ori să încep o proză şi să se transforme în teatru. Ăsta este un lucru care mi se întâmplă.
 
Mihai Ștefan Poiată: Nu vă opuneţi când iese altceva?
 
Matei Vişniec: Nu mă opun, pentru că eu am un cult pentru ceea ce se numeşte text. Cred sincer că textul este viu, că există ceva viu în pagina albă când încep să scriu câteva propoziţii: mai întâi un cuvânt și vine al doilea, şi vine şi al treilea, se creează nişte relaţii misterioase între cele trei cuvinte. Dacă vine şi a doua frază, se creează nişte forţe, nişte linii de inducție, şi atunci după trei-patru rânduri încep să ascult şi vocea textului, să înțeleg ce vrea el, în ce direcţie vrea să meargă. Textul se naşte dintr-un raport vital. Şi atunci îl las să curgă, încerc să-l simt, şi uneori, dacă ceea ce scriu vrea să se transforme în teatru, merg în continuare spre teatru, după cum deseori mi se întâmplă că în interiorul unei piese – și asta cred că o ştiţi şi Dvs., cei care scrieţi teatru – câte un personaj secundar dintr-odată se răzvrăteşte şi vrea să devină principal. Și atunci îl las să vorbească şi să evolueze, să devină personaj principal. Nu controlez eu totul, uneori ascult ceea ce vrea să-mi spună textul. 
În schimb, am învăţat să tai singur din text. Până să plec în Franţa, scriam doar piese pe 100-200 de pagini. Îmi spuneam că nu pot să scot absolut niciun cuvânt. Ei, acum, la vârsta de 60 de ani, sunt capabil să scot jumătate… Ştiu că nu scriu numai pentru mine, scriu şi pentru regizor, scriu şi pentru actor, şi că trebuie să-i dau libertate celuilalt. Un spectacol nu este niciodată exclusiv opera mea. Este opera comună a mai multor minți, a mai multor artişti. Altădată eram singur într-o cameră, umpleam toată camera cu scrisul meu, nu mai era loc pentru ceilalţi. Acum în camera respectivă pot să intre şi cinci actori, şi un regizor, şi cel care face lumina, şi cel care face muzica, şi cel care face scenografia, şi cel care face costumele... Le las tuturor spaţiu. Dar mi-a cerut o perioadă de timp ca să mă obişnuiesc cu ideea asta că trebuie să las şi lor scaune libere să se aşeze. Uneori jonglez, am plăcerea de a crea scene suplimentare și îi las pe regizori să aleagă, cum să le pună, ce să facă cu ele. Textele mele din „teatrul descompus” sunt, la fel, nişte module teatrale ce pot fi folosite în diverse feluri. Am scris pe ideea fragmentarismului, de pildă, volumul Cabaretul cuvintelor, care este, tot aşa, o culegere de module teatrale în care regizorul face ce vrea. Sunt o sută de cuvinte pe care eu încerc să le imaginez ca pe nişte fiinţe, ca şi cum ele, cuvintele, s-ar lăsa psihanalizate şi şi-ar povesti nişte dureri sau nişte fantasme. Pentru mine cuvântul a fost întotdeauna un fel de aisberg. Noi îi cunoaștem doar partea vizibilă, dar ce se ascunde în adâncul lui este întotdeauna foarte interesant. În adâncul lui se ascunde istoria cuvântului, influenţele speciale, ciocnirile cu alte cuvinte, uneori se ascund mituri, diverse origini obscure. Am vrut să caut, să văd dacă ele, cuvintele, vor să mărturisească ceea ce ascund, dar nu toate se lasă psihanalizate. Le-am ales doar pe cele care mi-au vorbit. 
 
„Am scris mai multe texte în care încerc să le povestesc occidentalilor ce a însemnat comunismul şi reprimarea libertății de exprimare”
Eugen Matcovschi (actor la Teatrul „Satiricus”): Permiteţi-mi să vă pun o întrebare despre piesa care pe mine personal m-a intrigat. Este piesa mea preferată din creaţia Dvs., deși probabil n-am citit tot: Richard al III-lea se interzice sau Scene din viața lui Meyerhold. Cum a apărut, cum s-a născut acest text şi de ce anume Meyerhold?
 
Matei Vişniec: Dacă aţi şti cum se nasc piesele câteodată… Aveam un prieten în Franţa, care timp de vreo zece ani n-a făcut decât să monteze piesele mele. Conducea o companie nu foarte cunoscută, nu foarte mare în orașul Lyon. Întâi a montat Caii la fereastră şi după aceea Buzunarul cu pâine, apoi am scris pentru el Urşii Panda…. Și mereu îmi spunea: Matei, am mereu o problemă cu tine. Aşa de mult îmi plac piesele tale, dar totuşi nu reuşesc să le vând la şcoli. El voia să îşi poată vinde spectacolele în şcoli, în licee, ca să poată să circule mai mult. Sunt prea speciale, mi-a spus, încearcă să-mi scrii ceva ca să pot să merg şi în şcoli, să fie ceva despre Shakespeare, dar în felul tău propriu, să fii şi tu. Şi mi-am propus atunci să-i fac acest cadou. Tocmai apăruse în Franţa o lucrare absolut fabuloasă despre Meyerhold, pentru că se deschiseseră arhivele. Erau lucruri tulburătoare despre procesul lui Meyerhold, cum a fost el anchetat şi băgat în puşcărie, cum a fost umilit, schingiuit, torturat prin înfometare, cum a fost forțat să mărturisească o vină inexistentă, că ar fi agent imperialist – Stalin avea nevoie de niște hârtii ca să fie un proces și o condamnare în regulă... Și așa m-am gândit să imaginez o piesă în care să le vorbesc francezilor despre cenzură pornind de la personajul lui Meyerhold. Eu am scris mai multe texte în care încerc să le povestesc occidentalilor ce a însemnat comunismul şi reprimarea libertății de exprimare. Or, nu le poţi explica lor aceste lucruri decât printr-o comedie, prin ceva care să fie în acelaşi timp spumos, macabru, ironic, derizoriu, grotesc. Am scris deci această piesă combinând dorinţa unui prieten de a avea ce prezenta în fața unor elevi, în școală, şi dorinţa mea de a scrie despre cenzură şi oricum n-a ieşit nimic: nici piesa asta n-a mai dus-o în şcoli, a prezentat-o la festivalul de la Avignon, dar s-au scris câteva articole foarte bune despre ea. S-a montat un spectacol reușit la Teatrul Naţional din Cluj cu Scene din viața lui Meyerhold, am avut și alte spectacole importante. Pentru mine această piesă a făcut parte dintr-un program de exorcizare a anilor petrecuți în România, sub dictatură. Am mai scris Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, tot cu gândul la un public care nu ştie şi n-a simţit pe pielea lui realitatea macabră a comunismului. Mai am şi alte câteva piese de felul acesta în care încerc să-l atrag pe spectatorul occidental în bucătăria ororii comuniste, ca să nu mai spună ceea ce pe mine m-a deranjat întotdeauna – „ah, ideea a fost bună, dar a fost prost aplicată”. Din prima clipă când am ajuns în Franţa toţi prietenii mei actori şi artişti erau de stânga şi toţi îmi spuneau același lucru: ştim că vii dintr-o zonă îngrozitoare, ştim că au fost abuzuri, ştim că s-a compromis comunismul la voi pentru că n-a fost bine aplicat. Şi atunci le-am replicat: de ce, fraţilor, nu l-ați luat voi, că sunteţi mai deştepţi, aveţi mai multă tehnologie, de ce
n-aţi încercat să-l faceţi voi cum trebuie, de ce ne-aţi lăsat numai pe noi să experimentăm? După cel de-al Doilea Război Mondial, Partidul Comunist Francez era foarte puternic. Deci, am avut lupta mea acerbă cu această lume pe care am cunoscut-o şi care nu voia să ne înţeleagă pe noi. Pentru ei fascismul este în continuare un subiect, zi de zi, și îi admir pe toți cei care scriu consecvent despre nazism, despre exterminarea evreilor, memoria trebuie păstrată. Numai că deseori uităm cealaltă formă de oroare, necondamnată juridic de istorie. Nu s-a făcut niciun proces, nu există niciun tribunal pentru călăii din epoca comunistă, ba, dimpotrivă, unii spun că „au fost nişte idei interesante, păcat că Stalin şi alţii le-au stricat”. Or, eu prin piesele mele încerc să le spun că maşina a fost proastă, nu şoferul. Maşina, în loc să-l ducă pe om dinspre mizerie spre progres, a fost făcută să intre în adâncul omului, să-l scormonească, să-l pervertească şi să-l transforme în altceva, eventual tot într-0 maşină.
 
„În Cehov găsesc toate ingredientele teatrului absurdului, dar de o fineţe extraordinară”
Vitalie Ciobanu: Voiam să vă întreb despre genericul acestui festival sui generis de la Chişinău: „De la Cehov la Vişniec”. Vă vedeți într-un raport cu Cehov, cu dramaturgia lui? În ce mod v-a influenţat?
 
Matei Vişniec: Am dorit să îi aducem un omagiu lui Cehov. E un autor care a avut un rol uriaș în viaţa mea, în aceeaşi măsură cu Ionesco şi Beckett, dar din alt unghi. La început Cehov nu m-a impresionat foarte tare, nu mi-a marcat existenţa la lectură, aşa ca Beckett şi Ionesco. Pentru că textul lui Ionesco şi textul lui Beckett sunt şocante la lectură. În Cehov intram în poveştile sale treptat, fără să mă zguduie la vârsta de 15, 16, 18 ani. Abia când am ajuns la Bucureşti şi am văzut primele montări cu Cehov, acelea m-au tulburat. Aş spune că în materie de teatru al absurdului, în anii când am fost eu student şi mai târziu, mai absurde mi se păreau montările cu Cehov la Bucureşti, decât montările cu Beckett sau cu Ionesco. Alea mi se păreau comice. Aşteptându-l pe Godot a fost montat la Teatrul Naţional din Bucureşti, nu ştiu dacă am văzut Ionesco, cred că da, însă Cehov la ora aceea era deja un autor care nu putea fi interzis. El face parte din patrimoniul culturii universale. Toţi regizorii români care montau Cehov în anii ’80, şi mai târziu, îl transformau pe Cehov într-un fel de radiografie a absurdităţii fiinţei umane și a absurdităţii timpului care vine şi care ne schimbă, o radiografie a aşteptării. Până şi astăzi sunt indignat de observația: „aha, o situaţie beckettiană”, care răsună de îndată ce introduc într-una din piesele mele o sală de aşteptare sau un om care stă într-o staţie de autobuz... Or, cele trei surori care au aşteptat toată viața să plece la Moscova, oare nu avem aici emblema lui Beckett?… În Cehov eu găsesc toate ingredientele teatrului absurdului, dar de o fineţe extraordinară. Montările cu Cehov în România acelor ani erau nişte spectacole despre destin, despre imposibilitatea de a fi fericit, despre noncomunicarea dintre personaje – deseori personajele cehoviene îşi vorbesc, dar nu se prea ascultă, e ceva ciudat acolo. Este o mare ambiguitate în textul cehovian, pe care regizorii români au înţeles-o foarte bine.
Când am ajuns în Franţa şi am văzut montări cu Cehov, mi-au displăcut, mi-am spus că francezii nu au organ să-l înţeleagă pe Cehov, îl transformau în altceva. George Banu, prietenul meu care este un eminent analist al lui Cehov şi a scris două cărţi despre Cehov, spune aşa: Cehov a fost un autor care a făcut, într-un fel, translaţia dinspre Orient spre Estul Europei, dinspre Rusia spre Occident. Cehov nici nu se gândea că ar putea deveni celebru într-o bună zi în Occident sau că va fi dorit de regizorii occidentali. Şi tot Banu spune: cei mai buni regizori ai lui Cehov sunt cei din Europa de Răsărit: românii, polonezii, ungurii, cehii, pentru că ei, fiind în zona aceea de tampon dintre Rusia şi Occident, l-au trecut pe Cehov peste graniţă, au fost nişte călăuze, au ştiut cum să-l treacă de partea cealaltă.
În România eu sunt în continuare înnebunit după Cehov. Uneori mă satur să văd a zecea montare cu Hamlet, nu mă mai interesează, chiar dacă e pusă în scenă de un mare regizor, dar a zecea montare cu Trei surori, în Europa de Răsărit, mă duc să o văd, pentru că acolo sigur e ceva care mă încarcă. Cehov este un mister, un fenomen… Sunt, probabil, doi poli ai emoţiilor teatrale în Europa acum. Unul este Shakespeare, care e născut în plină Renaştere, şi altul este Cehov, care este născut în plină revoluţie industrială şi de transformare a lumii. Între aceștia doi se aşază restul.
 
Pagini redactate de Vitalie CIOBANU, Ana DRUȚĂ, Aleutina SARAGIA