Categorii

Parteneri

Masa de sărbătoare

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Masa de sărbătoare

imaginea utilizatorului Maria Şleahtiţchi

După publicarea antologiei Un om de succes și alte pierderi (Prut Internațional, 2018), prin care poeta trăgea o simbolică linie de demarcație între cărțile apărute în perioada 1992-2018, Irina Nechit a venit în anul acesta cu un nou volum de poeme. Altfel, antologia se deschidea cu un ciclu de inedite (douăsprezece la număr), ca o punte pentru aparițiile ulterioare. Masa de sărbătoare n-a întârziat să apară în anul acesta la Editura Cartea Românească. Este o carte originală, cu doar câteva poeme preluate din plachetele anterioare, ca elemente nodale în construcția volumului de față. Așadar, Masa de sărbătoare apare la distanța de zece ani de la publicarea volumului Copilul din mașina galbenă (Cartier, 2010), timp suficient pentru gestația unei poetici reînnoite. Lirism dramatic, emoție autentică, prelungă tânguire, implacabilă pierdere, lumi ambiguizate, plâns și lumină, extincție și recuperare – sunt doar câteva însemne ale poeziei Irinei Nechit din volumul de față. Poeta are un stil inconfundabil, pe care și l-a anunțat odată cu publicarea primei sale cărți, Șarpele mă cunoaște (1992). Semnificații mitologice, prefigurări arhetipale stau la baza poeticii Irinei Nechit. Cărțile ei, mai luminoase, mai sumbre, conțin un acut sentiment al cotidianului dramatic, fie că eul liric iese la rampa evenimentului social, fie că se retrage în intimitatea poveștilor sale cu persistente, implicite dialoguri cu celălalt. Un celălalt căruia îi intuim structura și temperamentul masculin. În noua sa carte, universul poeziei Irinei Nechit se alcătuiește din elemente esențiale ale lumii de aici și detalii semnificative ale lumii de dincolo. Asemenea unei clepsidre, poemele ei își scurg sensurile, conotațiile, imaginile dintr-o cupă în alta. E clepsidra rotită de cineva nevăzut, sălășluind după „catapeteasma lumii”.
Masa de sărbătoare confirmă evoluția poeticii Irinei Nechit dinspre poezia cu substrat mitic și arhetipal, spre o poezie a propriei mitologii. Pornind din cadrul cotidianului, de această dată unul estival, imaginile și simbolurile poeziei ei se mișcă prin valurile memoriei spre un alt tărâm. Poemul liminar al volumului, intitulat Cercul de apă, anunță programatic însemnele unei poetici a apei, cultivate cu grijă și rigoare în structura întregului volum: „Cu bărbia ridicată deasupra apei,/ privim atent sub noi –/ au venit,/ și ei au venit –/ tații noștri/ și tații taților noștri,/ mamele noastre,/ au înotat până aici/ sute și mii de mile,/ au înotat pe sub ape grele.” În partea a doua a poemului, vocea lirică se adresează către spiritele celor plecați. Chemarea adresată celor de dincolo de a se prinde în horă cu cei de aici sugerează în poetica Irinei Nechit ideea de structură în semicercuri a unității viață-moarte. Discursul liric are menirea de a reface circuitele universului, prinzându-i într-un tot întreg pe acei de aici și pe ceilalți de dincolo. Recuperarea lor se face prin intermediul apei, ca spațiul matricial al intrării și ieșirii din lume, ca element fundamental prin care cele două fețe ale universului se oglindesc simetric și se unesc într-o învârtejire organică: „Hai veniți cu noi,/ intrați în horă,/ nu vă sfiiți,/ strălucitori ca niște nou-născuți,/ apucați-ne de mâini,/ țineți-vă strâns de brațe,/ săriți, rotiți-vă,/ chiuiți”. Apele memoriei readuc în actualitate scene vii dintr-un paradis ce și-a închis porțile. În poemul Prutul, râul devine arhetip patern. Într-un timp cu liniște și lumină aurii, întins pe spate, corpul tânăr al tatălui, „plutind așa cuminte seamănă cu o cruce/ se gândește că are în pod niște scânduri,/ dar nici prin cap nu-i trece că noi/ îl vom duce departe și-i vom lua sicriu din magazin/ și Prutul nu va trece pe lângă mormântul lui,/ la următoarea cotitură îl văd pescarii/ un mort! strigă sărind în apă,/ dar el ridică un braț/ e viu!”.
De parcă ar da o replică mitologicelor grădini suspendate, grădinile din poezia Irinei Nechit sunt scufundate, invadate de ape. Satul cu frumoasele lui grădini și livezi, cupola bisericii, cimitirul, copilăria mamei („de n-ar fi fost atuncea construit/ barajul de pe Nistru,/ de nu făceau hidrocentrala,/ ar fi rămas în satul ei”) și-au găsit în poezia Irinei Nechit locul ocrotitor și liniște: „și stăm cu mama în grădină/ Uitându-ne la un prăsad ce înflorește prima dată,/ Îi spun că peste câțiva ani o să mănânce prăsade,/ Capul îi tremură, cuvinte nu mai are/ Încetul cu încetul se scufundă,/ c-un fir de glas mă cheamă de sub apă: e-e-e-e-e-i” (Grădina scufundată). Mama, asemenea paradisului copilăriei, se scufundă și ea în valurile năvălitoare ale timpului-apă.
Multiplele perspective ale demersului liric instituie roiri de universuri concentrice. Vocea eului recuperează poveștile pierdute ale părinților săi. Poemele Zăpadă, Medicină spun povestea lor, aducându-le în actualitate vârsta copilăriei sau tinereții, imaginile lor dintr-un timp anterior nașterii celei care le evocă întâmplările. Poveștile lor devin propria ei poveste: „Fugea de rupea pământul/ mama mea mică/ biciuită de fulgi,/ ninsoarea a prins-o/ lângă biserică,/ mama mea zgribulită/ îmbrăcată subțire/ fetiță desculță/ lăsând pe zăpadă/ urme de piciorușe goale,/ mama mea singură/ pe ulița albă/ fugea spre casă” (Zăpada); „A vrut să dea la medicină/ dar apropiindu-se de facultate/ a ridicat ochii spre o fereastră/ și fereastra aceea s-a deschis/ și au apărut pe pervaz/ niște capete învinețite,/ dacă nu trecea pe acolo/ în dimineața când o asistentă/ din laboratorul de anatomie/ pusese capete pe pervaz/ ștergându-le cu grijă,/ dacă s-ar fi uitat în altă parte/ [...] / nu ar fi povestit azi la masa de sărbătoare/ despre acele capete însângerate.” (Medicină)
Poezia din cartea Masa de sărbătoare este un recviem rostit unei lumi dispărute, oamenilor dragi, reperelor esențiale ale eului, părinților. Masa de sărbătoare „are numai trei crengi/ între ele – o gaiță”, asemenea măsuței cu trei picioare în jurul căreia se aduna seară de seară familia. Soarele apune ca în copilărie, „stolul de umbre se lasă/ peste iarba tânără”. Masa de sărbătoare este copacul ce-și clatină lăstarii la căpătâiul mormintelor. Totul se integrează totului și „la orizont se vede/ o masă de sărbătoare”. Poezia Irinei Nechit este asemenea unui parastas în ceruri, îngânat de litanii și doruri de viață.
26 noiembrie 2020