articol: 

Vineri, 2 decembrie 2011, la Uniunea Scriitorilor din Chişinău a avut loc lansarea volumului Scrisori din Paris de Lucreţia Bârlădeanu, apărut la Editura ARC. Moderat de criticul literar Eugen Lungu, evenimentul a reunit un public numeros şi select. Despre carte au vorbit Mircea V. Ciobanu, Leo Butnaru, Vitalie Ciobanu, Vladimir Beşleagă şi Ion Ciocanu.
Cartea Lucreţiei Bârlădeanu este o fotografie epică a unor episoade, întâmplări trăite de autoare în „oraşul luminilor”, luând forma unor epistole către un destinatar imaginar. Tehnica blow-up-ului, adică plasarea sub lupă a unor secvenţe în care caracterele umane apar în întregul lor pitoresc, o ajută pe Lucreţia Bârlădeanu să „creeze” un Paris al ei, subiectiv şi irepetabil.
Această carte s-a constituit în timp, din textele publicate de autoare în revista Contrafort.
Propunem cititorilor noştri o ultimă „scrisoare” trimisă de autoare către redacţie, intitulată  Marilyn Monroe, seducţie şi posteritate.
 
 
Mă tot pregăteam de mult să-ţi dau vestea trăsnet: Marilyn Monroe ştia să scrie şi să citească! Da’ tu cum credeai? Blondă, frumoasă, dar nu tocmai până acolo!
De la plecarea ei în 1962 la Cele Veşnice, la doar 36 de ani – urmare (se zice) a unei supradoze de stupefiante – şi până astăzi numeroase persoane care au cunoscut-o şi i-au supravieţuit au contribuit, care şi cum au putut, pentru a ridica Divei (dar şi pentru a-şi aburca propria persoană pe o scară mai sus, profitând, desigur, şi de un suport material substanţial) o statuie care o concurează chiar şi pe cea a Libertăţii! Este şi cazul actriţei Debbie Reynolds, care a încasat recent 4,6 milioane de dolari, scoţând la licitaţie (chiar în zilele când Marilyn ar fi împlinit 85 de ani) celebra rochie plisată, pe care a purtat-o aceasta în filmul Şapte ani de căsnicie şi care se zbuciuma din răsputeri, deasupra unei guri de metrou, să-i dezvelească frumosul corp cât mai mult posibil, făcând din Marilyn un veritabil sex-simbol.
Dar cum Simbolurile se cer întreţinute şi revitalizate permanent, iar obiectele intime: sutiene, slipi, bijuterii, rochii, de-a lungul anilor se cam învechesc, s-a căutat şi, din fericire, s-a găsit! o formulă mult mai inteligentă şi, de ce nu? mai nobilă: cea de a re-plămădi imaginea spirituală a femeii ce a înnebunit, practic, toţi bărbaţii de pe glob şi a împărţit femeile în două mari categorii – una care face totul să-i semene, iar alta care o reneagă –, acestea din urmă sunt dintre acelea cărora natura, zgârcită, nu i-a lăsat nici chimiei, nici medicinei – oricât de estetică ar fi – vreo şansă să-şi spună cuvântul!
Aşadar, trebuie să ne obişnuim cu ideea că căpşorul blond şi încântător nu era doar al unei păpuşi frumoase, ci obişnuia să şi mai gândească şi chiar să creeze! Cel puţin asta e ideea ce ne-o plasează Bernard Comment, publisherul noului volum, intitulat Fragments: Poèmes, Intimate Notes, Lettres, îngrijit de Editions du Seuil pentru Franţa şi de Farrar, Straus&Giroux în Statele Unite. Cartea,  reproducând pagini dintr-un jurnal scris de mâna lui Marilyn (între noi fie vorba – un stil cam dezordonat, care o fi dat multă bătaie de cap celor care şi-au propus să înţeleagă ce-a vrut să spună autoarea lor), încearcă să încetăţenească opinia cum că actriţa a fost o persoană înclinată spre meditaţie, cu o reală viaţă interioară.
Drept argument suprem întru validarea acestei idei este adus interesul pe care l-ar fi manifestat Marilyn Monroe pentru dramaturgia lui Samuel Beckett, pentru opera lui James Joyce şi a fondatorului poeziei americane moderne, Walt Whitman. De ce te miri? Există probe, domnule! Fotografii, care s-au ţinut scai pe urmele actriţei, adorând-o şi ei bineînţeles! au reuşit s-o surprindă pe frumoasă şi cu cartea în mână! Ce-i drept, se mai speculează pe ici-colo bârfa că cartea ar fi cu c…. în sus, dar asta nu contează. Contează că Marilyn avea o fascinaţie pentru Freud şi că chiar a plâns pe fotografia lui Sigmund! Notiţele ei din cartea proaspăt apărută ne-ar putea sugera şi motivul: „De ce am simţit întotdeauna că, dintr-un anumit punct de vedere, sunt o fiinţă inferioară, de ce mă simt ca şi cum aş fi ultimul om? Chiar şi din punct de vedere fizic, întotdeauna am fost sigură de faptul că ceva nu e în regulă cu mine”.
Gestul ei cade acum, înduioşându-ne, cum nu se poate mai bine pentru a drege cumva cariera cam boţită a psihanalistului. Ai auzit, probabil, că în ultimii ani faimosul profesor de boli nervoase de la Facultatea de Medicină din Viena, care a inventat Psihanaliza, este învinuit de impostură. Tot mai multă lume pune la îndoială ideea acestuia conform căreia religia, arta, ştiinţa s-ar fi născut şi dezvoltat numai pentru că societatea ar fi oprit omul să se consacre exclusiv sexualităţii.
Ce chestie, domnule, şi cu Posteritatea asta! Îţi poate juca festa atunci când nici nu te aştepţi. După ce a recoltat pe parcursul unui secol o producţie bogată şi amplă născută din delirul freudian, iat-o acum ambiţionându-se şi punând la îndoială justeţea verdictului Complex Oedip, pe care-l atribuia Freud practic tuturor pacienţilor săi, implicit şi băieţelului ce se temea de cai. După opinia doctorului de nebuni, coada calului ar fi fost cea care-i evoca copilului mustaţa tatălui, pe care acesta (sic!) l-ar fi vrut mort, ca să poată dormi liniştit cu maică-sa. Nu ţi se pare revelatorie asociaţia? Ei, zău? Nu cumva ai şi tu dubii cum că omul, de la naştere şi până la moarte, nu are o altă preocupare decât sexualitatea?
Bine, te las să meditezi, iar eu mă grăbesc să-ţi recunosc că sunt o fană a lui Marilyn şi am pentru asta mai multe motive:
Suntem născute amândouă sub acelaşi semn al zodiacului. Şi culmea! ea a purtat ca şi mine acelaşi număr la încălţăminte – 38. Să fi ştiut acest detaliu semnificativ mai demult, nu mai înghesuiam picioarele (bietele de ele!) în încălţări cu două măsuri mai mici, ca să par mai elegantă. Acum treaba făcută, doar curele balneare mai pot redresa pentru o perioadă scurtă situaţia, dar asta-i altă gâscă într-o altă căldare.
Să revenim. Despre trăsăturile esenţiale (şi trebuie să recunosc – pozitive! nu?) ale zodiei noastre vorbeam cu Claudia Partole (nativă şi ea din gemeni) pe o alee din Grădina Publică când, deodată – ce alta decât forţa de seducţie a gemenilor? – a tras cu arcul lui Cupidon într-un individ îmbrăcat în trening şi pantofi de lac, descălecat parcă expres din maneaua lui Mihai Mărgineanu, Mă iubeşte femeile. Degeaba am crezut noi că o privire semnificativă ar fi fost suficientă să ne descotorosim de el! Tipul persevera în tentativa lui de Don Juan şi Claudia mi-a explicat şi de ce: noi ne plimbam, discutând patetic şi dând din coate cum puteam mai bine pe miriştea (cam aridă) a literaturii basarabene, ca să ne facem un loc mai onorabil printre colegii noştri scriitori, când am intrat, fără să fi băgat de seamă, pe un teritoriu minat, adică un fel de Bois de Boulogne moldovenesc, unde vin să se cunoască şi să înfiripeze o relaţie cei de vârsta a treia.
Cum, nu eşti la curent cu existenţa acestui spaţiu de vis la Chişinău? Poţi să-l explorezi şi tu, dar te previn că în perimetrul din apropierea Monumentului lui Stefan Cel Mare va trebui să pedalezi insistent, pentru a avea sorţi de izbândă, pe sentimentul naţionalist; mai spre centrul parcului – poţi folosi o paletă de seducţie mai largă şi mai degajată.
Şi să mai zici după asta că Chişinăul e un oraş provincial!
Deşi, arsenalul de cucerire la Paris – trebuie să recunosc şi te rog să nu te superi – este totuşi mai variat. E de înţeles şi de ce: acolo îşi arată măiestria, dând din ele tot ce au mai bun, toate cele trei rase şi „variaţiile” pe care acestea le-au descendat în timp, exponenţi ai celor cinci continente, fideli ai atâtor religii, dar şi o armată de atâţia tipi fără niciun Dumnezeu! Deci îţi dai seama că trucul banal cu Ştiţi cumva cât e ora? este de mult o epavă lipsită de orice culoare. Spiritul inventiv al seducătorului parizian produce formule demne de memorat şi de inclus într-o eventuală Metodică modernă în domeniu. Să ne oprim doar la una mai edificatoare. Cine ştie, poate ţi-ar putea fi de folos.
Seducătorul îşi alege posibila parteneră (civilizat) de la măsuţa din terasa unei cafenele unde s-a instalat să privească strada ca pe o scenă de teatru. Când aceasta se apropie, el se ridică, o mai măsoară o dată cu ochii fugitiv, de aproape (să se asigure că ea este cea căreia i-ar putea dărui câteva ore din viaţa lui), apoi o avansează cu câţiva paşi, convins fiind că aceasta îşi urmează liniştită traseul în urma-i. După care, printr-o mişcare bine studiată, încearcă să pună în buzunarul din spate al pantalonului o legătura de chei, dar acestea, vai! cad chiar în faţa celei pe care a ales-o. Ea, neapărat, se precipită să le ridice, fără a bănui, bineînţeles, nimic din pasienţa în care e antrenată, strigându-l pe păgubaş:
- Monsieur, monsieur! Votre clés!
El întorcându-se, privirile lor, în sfârşit, se întâlnesc. A ei fericită – pe post de binefăcătoare, a lui – şireată, pe post de manipulator.
Pentru urmaşul lui Ostap Bender, celebra frază ce a făcut istorie în epocă pe tot întinsul spaţiului ex-sovietic kliuci ot kvartirî gde denghi lejat este depăşită, căci într-o ţară occidentală, chiar dacă toţi stau cu gândul la bani, vorbesc totuşi cu îndârjire despre orice altceva! Aşadar, în spiritul timpului pe care-l trăim, seducătorul va bate cu „tuzul de coz” al identităţii sale, glăsuind:
- În tradiţia poporului meu (aici prinde bine să fie invocat totuşi un neam prin care curge ceva sânge latin, dar, la o adică, când înfăţişarea s-ar putea să-l contrazică, poate fi utilizată oricare alta) se zice că, dacă găseşti o cheie, Providenţa ţi-a pus-o în mână ca să deschizi ceva cu ea.
Cea căreia i se lansează o asemenea replică inteligentă, dacă are prezenţă de spirit şi reuşeşte să nu rămână prea mult (totuşi!) cu gura căscată, ar trebui să se priceapă că ţine în mâini chiar cheia de la(?)… inima lui şi să acţioneze prompt.
În continuare, aşadar, fiecare poate improviza pe cont propriu, asta în funcţie de … imaginaţie, bineînţeles.
Dar să ne întoarcem pentru a-i dărui o plecăciune Monstrului Sacru, care ne-a inspirat digresiunea. Apropo, te rog să-i transmiţi lui Eugen Lungu, dacă bineînţeles mai este interesat de subiect, că sintagma monstre sacré a fost inventată de Jean Cocteau, pentru a-şi manifesta admiraţia faţă de Sarah Bernhardt, una dintre cele mai mari actriţe tragice franceze din sec. XIX, cea care a făcut un turneu triumfal pe toate continentele, fiind rebotezată de Victor Hugo şi la Voix d'or.
Dar despre implicaţiile acesteia în poste­ritate – poate cu altă ocazie.
 
Adrian Ciubotaru despre carte:
Dacă societatea basarabeană ar fi avut un beau monde, în persoana Lucreţiei Bârlădeanu ar fi pierdut un cronicar al vieţii mondene. Şi aceasta nu pentru că autoarea ar avea propensiune faţă de bâlciul deşertăciunilor, deşi o anumită fascinaţie a elevatului persistă, ci mai curând fiind ghidată de un simţ acut al nuanţelor cu care ştie să desluşească linii euclidiene în desenul pollockian al firilor umane. Volumul de faţă, Scrisori din Paris, se situează tocmai pe punctul de intersecţie a acestor linii. Sau, mai bine zis, în locul în care această intersecţie se vede cel mai bine – în capitala tuturor moravurilor lumii, unde „totul este acceptat şi înţeles”.