Margaret Atwood, o scriitoare a grotescului

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Margaret Atwood, o scriitoare a grotescului

imaginea utilizatorului Marcel Gherman

Romanciera canadiană Margaret Atwood (n. 1939), anterior deținătoare a funcției de președinte al PEN Clubului canadian, satirizează în scrierile sale derivele societății contemporane și amenințările cu care se confruntă aceasta. Dintotdeauna, structurile politice au avut de ales între modelul democratic și cel al dictaturilor, între cel al statului prosper și cel al statului ratat. Iar tensiunea dintre cele două paradigme antinomice a marcat întreaga istorie, de la alternanța între democrațiile și tiraniile grecești și nesfârșitele lupte dintre plebei și patricieni din timpul Republicii Romane, până la realitatea politică imediată.
Antiutopiile semnate de Margaret Atwood își au rolul lor de a pregăti noile generații pentru eventualele primejdii și dificultăți ce vor surveni într-o lume tot mai dezaxată. În același timp, autoarea dezvăluie subtilitățile acestei imense escrocherii puse în scenă de către elitele politice și financiare corupte, la care milioane de cetățeni devin victime.
Totuși, creațiile acestei autoare de mare talent sunt impregnate și de un sentiment de optimism și chiar de o formă de umor coroziv. Până la urmă, toate regimurile distopice își au un element de grotesc și sunt în esența lor expresiile unei inepții hipertrofiate, iar după vertijul dezmățului și beția puterii, tiranii și delatorii sunt nevoiți să-și asume consecințele acțiunilor lor.
Margaret Atwood face parte dintr-un grup de intelectuali canadieni care critică dur derivele politice ale Statelor Unite. Printre aceștia se numără și o serie de expatriați americani care, în perioada administrației Nixon, și-au găsit refugiu în Canada, eschivându-se de la recrutarea în războiul din Vietnam, echivalentă cu o condamnare la moarte. Un alt vizionar preocupat de viitor, autorul de thrillere tehnologice William Gibson, este unul dintre ei. Există argumente în favoarea unei astfel de atitudini, Canada manifestându-se sub unele aspecte ca un stat mult mai funcțional decât Statele Unite. Un exemplu în acest sens îl oferă sistemul de asigurare medicală canadian. Este greu de explicat cum în Statele Unite, o economie atât de puternică, proiectul unui sistem medical gratuit a eșuat și nici președintele Franklin, nici Kennedy, nici Bill Clinton nu au avut o astfel de inițiativă, ci doar președintele Barack Obama s-a gândit să facă acest gest pentru cetățenii săi. Iar noul președinte Donald Trump a anulat programul Obamacare chiar din prima zi a aflării sale în funcție. În același sens, un miliardar chinez evidenția recent modul în care statul american a câștigat trilioane de dolari din vânzarea unor produse la prețuri de zeci de ori mai mari decât valoarea lor reală, pe care le-a cheltuit pe războaie, dar nu s-a îngrijit suficient de educația, cultura și sănătatea poporului său.
Nu întâmplător, Margaret Atwood își plasează de cele mai multe ori acțiunea prozelor sale în Statele Unite. Romanul care a făcut-o celebră, The Handmaid’s Tale (Povestea servitoarei) (1985), descrie o Americă în care s-a instaurat o autarhie teocrată unde femeile sunt transformate în sclave. Cartea s-a bucurat de apreciere atât în mediile literaturii înalte, cât și printre fanii science-fiction, fiind nominalizată la Premiul Booker și distinsă cu Premiul Guvernatorului General și cu trofeul SF Arthur C. Clarke.
Iar romanul The Heart Goes Last (Inima pleacă ultima), lansat în 2015, este o mostră tipică a scrisului lui Margaret Atwood. Această carte face parte din așa-numitul Ciclu Positron, ce are în centru o fundație care realizează diverse proiecte ciudate de inovație socială. După cum afirmă autoarea însăși, toate aceste povești prezintă fenomene sociale ce se produc deja. În Inima pleacă ultima, Statele Unite sunt devastate de o criză financiară de mari proporții, similară celei din interbelic, sau noii crize din 2008. În acest context, un articol recent din ziarul New York Times denunța atitudinea excesiv de lejeră a justiției americane față de autorii infracțiunilor financiare ce au cauzat această criză. În roman, fraudele numeroase și gestionarea dezastruoasă a economiei conduc la căderea întregului sistem bancar american. În acest sens, comportamentul finanțiștilor din lumea romanului lui Margaret Atwood amintește și de maniera amuzantă în care regizorul Martin Scorsese îi înfățișează pe speculanții financiari în filmul său recent The Wolf of Wall Street (Lupul de pe Wall Street), cu Leonardo Di Caprio în rolul protagonistului. Bancherii din pelicula lui Scorsese, poate la fel ca și unii din viața reală, se manifestă ca niște hedoniști ce-și consumă zilele în perdiție și indolență și ale căror puseuri cleptomane prevalează asupra capacității de previziune și a instinctului de autoconservare.
Eroii din volumul Inima pleacă ultima sunt un cuplu de tineri, Charmaine și Stan, care, după ce au lucrat până dincolo de limita epuizării ca să-și asigure o viață decentă, rămân faliți și deposedați de casa lor. Este o poveste care se repetă frecvent și în lumea noastră, unde domină oamenii dotați cu prețiosul talent de a-i face pe alții să lucreze pentru propria lor îmbogățire. Evident, cei doi protagoniști se regăsesc printre victimele acestui principiu fundamental al civilizației. Nemaifiind în stare să suporte condițiile deplorabile, Stan vrea să facă pe dracul în patru ca să-l regăsească pe fratele său Con (diminutiv de la Connor, dar și prescurtat de la „convict”, „deținut”), acesta din urmă devenit între timp un gangster prosper, în intenția lui Stan de a-i împărtăși ocupația, lăsându-se „sedus de partea întunecată a forței” din rațiuni pecuniare, și ezită dacă nu ar fi mai bine să-l asasineze pe Con în schimbul unei recompense generoase din partea rivalilor acestuia.
Însă pe neașteptate intervine o oportunitate și mai interesantă, oferită de aceeași Fundație Positron. Inițiativa apare în contextul în care o criză în sistemul imobiliar coincide cu dorința șefilor de penitenciare de a-și motiva o finanțare mai consistentă. Cuplului i se oferă șansa nesperată de a avea o nouă locuință. La fel ca în toate „ofertele speciale”, există însă și un „dar”. Cei doi vor fi nevoiți să-și alterneze la intervale regulate viața în reședința lor de lux cu perioade petrecute în închisoare, schimbându-și locul cu un cuplu de pușcăriași. Experimentul deraiază atunci când Charmaine și Stan încalcă regulile jocului și se lansează în relații romantice cu alter ego-urile lor interlope. Organizatorii proiectului sunt nevoiți să opereze o intervenție drastică.
Finalul romanului relevă dilema care se află la baza tuturor regimurilor dictatoriale. Personajele, la fel ca și cititorii, sunt puse să aleagă între siguranța unei vieți în ignoranță și insecuritatea asociată cunoașterii adevărului. Această opțiune le va determina întreaga existență ulterioară.