Marea liniște, pe culmi - poezia Wisławei Szymborska

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Marea liniște, pe culmi - poezia Wisławei Szymborska

imaginea utilizatorului Vasile Gârneţ

O poetă celebră, Wisława Szymborska, distinsă cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1996, a publicat de-a lungul carierei sale în jur de 400 de poeme. Iată, cred, un detaliu biobibliografic cât se poate de relevant pentru un creator exigent, așa cum a fost Wisława Szymborska (1923-2012), care a ținut la calitatea scrisului său, nu la numărul cărților publicate. Întrebată de presă de ce publică atât de puțin, când știe că are un succes garantat, iar faima o poate pune la adăpost în cazul unei cărți mai puțin inspirate, Szymborska a dat un răspuns memorabil: „Public puțin pentru că nu uit că am în casă coșul pentru gunoi”. Poate din același spirit de exigență și respect pentru vocația sa poetică, Szymborska s-a dezis de primele sale două cărți (De aceea trăim – 1952 și Întrebări pentru mine însămi – 1954), publicate în anii când ocupația sovietică a impus brutal realismul socialist în Polonia. Volumele de debut ale poetei au fost singurele concesii pe care aceasta le-a făcut regimului politic, mai-marilor zilei și decidenților din cultură. 
Szymborska n-a emigrat ca Witold Gombrowicz și Czesław Miłosz, a rămas în Polonia, și-a impus propriul stil poetic, și-a dobândit un statut de crea­tor independent. Regimul comunist n-a reușit s-o încoloneze, iar din „disidența nezgomotoasă”, dar tenace, consecventă a unor personalități ca Wisława Szymborska, care n-a ezitat să semneze proteste împotriva arestării unor disidenți din Cehoslovacia și din alte țări ale lagărului socialist, s-a născut, așa cum s-a remarcat de multe ori, un anume comportament moral al intelectualității poloneze, care a generat etica „Solidarității”, cea care a salvat lumea de comunism.
Destul de populară în Polonia, dar și în cele peste 20 de țări în care i-a fost tradusă poezia (în 36 de limbi!), Wisława Szymborska a fost publicată și în limba română înainte de căderea comunismului (Bucuria scrierii, Editura Dacia, 1979, traducător Nicolae Mareș), dar cărțile care au impus-o drept o poetă de prim-plan în conștiința cititorului român au apărut după 1989. Menționăm excelentele traduceri ale polonistului Constantin Geambașu: Sub o singură stea, Editura Universal Dalsi, 1999; În râul lui Heraclit, Editura Paideia, 2003 – ambele volume în colaborare cu Passionaria Stoicescu; Clipa, Editura Paideia, 2003. Tot Constantin Geambașu semnează traducerea și prefața – un adevărat studiu, nuanțat – din Portret din memorie (Editura Lider, 2014), o antologie de care ne vom ocupa în acest comentariu și care conține poeme din cele patru volume publicate de Wisława Szymborska după obținerea Premiului Nobel (Clipa – 2002; Două puncte – 2006; Aici 2009; E de ajuns – 2012). 
Poezia Wisławei Szymborska este scrisă în vers liber, laconic și confesional, în care e mult joc al minții și o delicată ironie. „Fragmente pentru lectură”, așa își definea autoarea însăși poemele, mărturisind că îi vine greu să separe, în ceea ce scrie, poezia de proză. 
Majoritatea poemelor seamănă cu niște scurte tratate filozofice și au întotdeauna o puternică culoare emoțională. Un scris sobru, fără artificii, reușește – nu însă într-o formă brutală – să șocheze cititorul, să-i provoace anxietatea, dar lăsând să se întrevadă și o rază de lumină. Un procedeu artistic pe care mizează des autoarea e paradoxul: alăturarea/învecinarea unor lucruri care par incompatibile o ajută să descrie cât mai bine esența lor. Poeta mărturisea că încearcă să obțină în creația sa efectul a ceea ce în pictură se cheamă jocul luminii și al umbrei: „Aș vrea ca în poezia mea să se ciocnească și chiar să coexiste lucruri uimitoare și chiar triviale”. Dar Szymborska nu se regăsește doar într-un registru pe care îl anunță într-o profesiune de credință. Într-o prefață la o carte a sa scria: „Permite-mi, dragă cititorule, să nutresc speranța că nu sunt o poetă specializată, nu sunt devotată/îndatorată unei teme și nici unui singur fel de a scrie despre lucrurile pe care le consider importante”. Poate că tocmai această „nespecializare” a făcut-o atât de populară, pentru că fiecare cititor găsește în versurile ei ceva ce îi este aproape. 
Poezia din Portret din memorie e una a observației atente, care găsește excepționalul, mirarea – care, de fapt, e întâlnirea cu poezia – în contemplație, în privirea calmă, înțeleaptă, împăcată cu lumea și viața. Ca în acest final de poem intitulat În garderoba naturii: „Soarta mi s-a arătat/ binevoitoare până acum./ S-ar fi putut să nu-mi fie dată/ memoria clipelor bune.// Ar fi putut să-mi fie răpită/ înclinația spre comparații.// Aș fi putut fi eu însămi – dar fără să mă mir, / iar asta ar fi însemnat/ să fiu cu totul altcineva”.
În multe poeme autoarea face un elogiu al naturii, inventariază, cu o privire atentă, negrăbită, „lumea mută, fără conștiință” – așa credem noi – a plantelor, a pietrelor, a apei, a norilor. Notează în excepționalul poem Norii: „Cu descrierea norilor/ ar trebui să mă grăbesc –/ după o fracțiune de secundă/ încetează a mai fi aceiași, devenind alții.// Însușirea lor este/ de a nu se repeta niciodată/ în forme, nuanțe, configurații.// Neîmpovărați de memorie,/ se ridică fără trudă deasupra faptelor.// Ce martori ar putea fi ei –/ ei care se răspândesc în toate părțile?// În comparație cu norii, / viața pare neclintită,/ aproape trainică, aproape veșnică.// În comparație cu norii, chiar și bolovanul pare un frate/ pe care te poți bizui,/ în timp ce ei sunt niște veri îndepărtați și sfioși.// Oamenii n-au decât să existe, dacă doresc,/ apoi fiecare dintre ei moare pe rând,/ lor, norilor, nici că le pasă de toate aceste lucruri ciudate.// Deasupra întregii tale vieți,/ deasupra vieții mele încă netrecute/ defilează cu fală, cum au tot defilat.// Nu sunt obligați să dispară odată cu noi./ Pentru ca ei să curgă nu trebuie să-i vedem”. 
Memoria, Viața grea cu memoria, cum își intitulează Wisława Szymborska un poem, este, de multe ori, un prilej pentru jocul cu memoria, un joc făcut din „marea liniște, de pe culmi”. Oglinda, un poem profund – acea profunzime autentică ce răzbate din înșiruirea simplă, nesofisticată a cuvintelor –, conține și o profesiune de credință: „Da, țin minte peretele/ din orașul nostru dărâmat./ Era aproape de etajul șase./ La patru avea o oglindă,/ o oglindă de necrezut, fiindcă era nespartă, prinsă zdravăn…// Nu mai reflecta niciun chip,/ nici palmele ce netezeau părul,/ nici ușa de vizavi,/ nimic din ce s-ar putea numi loc.// Era ca în vacanță –/ se vedea în ea cerul viu,/ norii mișcători și văzduhul sălbatic,/ praful dărâmăturilor spălat de ploi lucitoare,/ păsări în zbor, stele, răsărit de soare./ Și, la fel ca orice obiect bine făcut,/ acționa fără reproș/ cu absența profesională a uimirii”. 
Despre ironia din poezia sa – o ironie tonică, purificatoare, cum a remarcat critica, – Wisława Szymborska spune: „Cred că ironia mea nu e nici batjocoritoare, nici ofensatoare. Ironia mea nu mă cruță nici pe mine”. Iată o primă mostră: „Discutam de zor,/ deodată am tăcut./ Pe terasă venise o fată, ah, cât de frumoasă, mult prea frumoasă/ pentru sejurul nostru liniștit de aici.// Basia își privi cu panică soțul./ Krystyna își puse instinctiv palma/ pe mâna lui Zbyszek./ Eu mă gândeam: să te sun/ și să-ți spun să nu vii deocamdată,/ tocmai se anunță zile ploioase.// Doar văduva Agnieszka/ o salută cu un zâmbet pe fata cea frumoasă” (Îmi amintesc). Sau ironia rece, calculată, amară din poemul Contribuție la o statistică: „La o sută de oameni,/ știu totul mai bine/ – cincizeci și doi; // nesiguri pe pașii lor/ – aproape toți ceilalți;// gata să ajute,/ dacă nu durează prea mult,/ – chiar patruzeci și nouă;// buni întotdeauna,/ pentru că nu pot altfel,/ – patru, poate cinci;// în stare să admire fără zavistie/ – optsprezece;// trăind mereu cu teamă/ de cineva sau ceva/ – șaptezeci și șapte;// capabili de fericire/ – cel mult douăzeci și ceva;// mielușei când sunt singuri,/ sălbatici în mulțime/ – cu siguranță peste jumătate;// cumpliți când îi obligă împrejurările/ – dar mai bine să nu știm câți,/ nici măcar cu aproximație;// cu mintea de-acum/ – nu cu mult mai mulți/ decât cu mintea dinainte;// ce nu iau de la viață nimic în afară de lucruri/ – patruzeci, deși aș dori să greșesc;// ghemuiți, îndurerați/ și fără lanternă-n întuneric/ – optzeci și trei/ mai devreme sau mai târziu;// demni de compătimire/ – nouăzeci și nouă;// muritori – sută la sută./ Număr care până acum n-a suferit nicio schimbare”.
După Czesław Miłosz (Premiul Nobel, 1980), Wisława Szymborska a confirmat prin opera sa că polonezii au geniu poetic. Vă îndemn să-i găsiți cărțile. Veți avea doar de câștigat.
Iar în final, această bijuterie: „Cât timp femeia din Rijksmuseum,/ în liniștea pictată și în concentrare,/ toarnă laptele, zi după zi,/ din urcior în castron,/ Lumea nu merită/ sfârșitul lumii” (Vermeer).
 
Motivarea Premiului Nobel pentru Literatură acordat în 1996 Wisławei Szymborska: „Pentru poezia care, cu o precizie ironică, permite contextului istoric și biologic să iasă la lumină în fragmente din realitatea umană”.
Din discursul poetei la Academia Suedeză:
„Poetul, dacă este un poet adevărat, trebuie să-și repete întruna: «Nu știu». Cu fiecare poem scris el încearcă să explice ceva, dar îndată ce își încheie poemul e din nou cuprins de îndoieli, își dă seama că explicația lui e parțială și de scurtă durată. Și atunci mai încearcă o dată și încă o dată. Toate aceste probe ale nemulțumirii sale istoricii și criticii literari le vor numi «moștenire literară»”.