articol: 

Destul de puțin cunoscut în România (unde nu l-am văzut aproape deloc citat sau recenzat), Alain Corbin (născut în 1936) este unul dintre cei mai importanți istorici francezi contemporani. Fost profesor la Universitatea Panthéon I Sorbonne, director de colecții la prestigioase edituri pariziene, membru în colegiile de redacție ale cîtorva reviste istorice franceze foarte cunoscute, el cumulează astăzi toate formele de recunoaștere academică normale pentru un specialist de anvergura sa, ajuns la capătul unei  cariere științifice nu doar îndelungată, ci – în multe privințe – și exemplară. Cu aproximativ zece ani mai tînăr decît Jacques Le Goff și congenerii acestuia de la „Annales” (astăzi octogenari), Alain Corbin pare a fi păstrat față de întregul grup o anumită distanță, cu toate că i-a împărtășit fără rețineri principiile metodologice și orientările tematice. În această ultimă privință, istoricul originar din Limou­sin pare a fi mers infinit mai departe decît oricare dintre „analiști”, nu atît prin scara cercetărilor (regională, locală și micro-socială), cît, mai ales, prin subiectele pe care le-a explorat. Originalitatea ieșită din comun a lui Alain Corbin tocmai aici trebuie căutată. Cu minime excepții, toate cărțile sale sînt elaborate după aceeași schemă: fie că pornesc de la un aspect atît de „natural” al trecutului (de fapt, al vieții însăși), încît te întrebi cum poate să constituie un subiect de cercetare, fie că iau ca pretext un amănunt, un eveniment sau un personaj insignifiant, care ni se dezvăluie, în final, ca „eșantioane” caracteristice ale culturii cotidiene a unei întregi societăți și epoci. Altfel spus, Alain Corbin știe să scoată ceva – ca să zic așa – și din piatră seacă (mai exact, din ceea ce are această aparență). Și nu orice! Indiferent că este vorba – într-o ordine aleatorie – despre schimbarea sensibilității olfactive în Franța secolelor XVIII-XIX (magistral analizată în Le miasme et la jonquille. L’odorat et l’imaginaire social, xviiie-xixe siècles, 1986), de „tipologia”... orgasmului (L’harmonie des plaisirs. Les manières de jouir du siècle des Lumières à l’avènement de la sexologie, 2007), de noua plăcere a plimbării pe malul oceanului (mării), ca substitut al presiunii tot mai sufocante a vieții urbane (Le Territoire du vide. L’Occident et le désir du rivage, 1750-1840, 1990), sau de evenimentul anodin al masacrării unui tînăr aristocrat francez, acuzat de simpatii republicane, de către țăranii dintr-un cătun uitat de lume din Dordogne (prin care Corbin reconstituie sensibilitățile rurale din Franța sfîrșitului de secol XIX; v. Le village des „cannibales”, 1990), cărțile istoricului francez sînt, fără excepție, pasionante și se citesc cu sufletul la gură. Cea mai paradoxală dintre scrierile lui Corbin este, însă, fără discuție, Le monde retrouvé de François Pinagot (subintitulată Sur les traces d’un inconnu (1798-1876), 2002). Aici, autorul nu povestește doar biografia unui ins complet necunoscut dintr-o așezare oarecare de provincie. Personaje de acest fel, anonime, dar relativ bine reprezentate documentar, au mai făcut obiectul unor restituții (cum este cazul, ca să nu dau decît un exemplu foarte cunoscut, al morarului Menocchio, „însuflețit” de Carlo Ginzburg). Performanța lui Alain Corbin constă, însă, aici – culmea inventivității! – în reconstituirea vieții unui om care nu a lăsat nici o urmă, în afara cîtorva mențiuni fără importanță (de altfel, tocmai acesta a fost criteriul selecției personajului: completa sa anonimitate). Autorul nu spune ce a făcut eroul său, ce a știut și ce a transmis acesta posterității. Corbin relatează ce ar fi putut ști, face și cunoaște François Pinagot în contextul istoric (local, regional și național) în care a trăit și cum ar fi putut ajunge el să știe, să facă și să cunoască cele întîmplate în vremea lui.
Același modus operandi se întrevede și în volumul de care mă ocup astăzi, cel mai recent dintre publicațiile istoricului francez. De astă dată, Alain Corbin ia ca pretext al analizei nu un personaj, ci un text: zece prelegeri susținute în iarna dintre 1895-1896 (decembrie-februarie) de un oarecare domn Beaumord, institutor la școala din Morte­­­ro­ll­­es (Limousin), în prezența oamenilor din localitate și împrejurimi. Ca urmare a acribiei cu care dl Beaumord a notat totul, știm astăzi care a fost subiectul fiecărei conferințe, cîți participanți (pe sexe) a avut fiecare și unde s-au desfășurat întîlnirile (în localul școlii). Știm, de asemenea, cîte ceva și despre conferențiar din rapoartele inspecțiilor periodice la care era supus dl Beaumord și din corespondența sa cu autoritățile locale, atîta cît s-a păstrat. Nu se cunoaște, însă, esențialul: textul conferințelor. Or, tocmai acest text este reconstituit de Corbin, care, întocmai ca un „arheolog subacvatic care aduce la suprafață fiecare piesă a vasului pe care vrea să-l întregească”, recompune fiecare ședință de la școala din Morterolles pornind de la însușirile oratorului (pregătirea sa, talentul retoric, tonul vocii etc.), consemnate în dosarele de inspecție.
Ar fi însă o eroare să interpretăm efortul restitutiv al lui Alain Corbin ca expresia unei pasiuni de detectiv. Ca și în cazul lui François-Louis Pinagot, dar la altă scară, textul conferințelor de la Morterolles constituie, aici, doar un mijloc, nu un scop. Ceea ce îl interesează, de fapt, pe autor este să înțeleagă ce poate transmite posterității acest mărunt fapt cultural în legătură cu reprezentările specifice microclimatului social în care se inseră și, în același timp, cum reflectă el prefacerile mai ample – culturale, comunicaționale, politice etc. – din Franța sfîrșitului de veac XIX. „Pentru a restabili legătura cu această lume dispărută din care provenim și noi – scrie Corbin – a trebuit să nu refuz nimic din ceea ce puteam să aud” (p. 11). Exact aici trebuie căutată semnificația amintitei invenții a textelor conferințelor: ca purtătoare ale unui mesaj complex, transmis de vocea unui dispărut, identificabilă prin particularitățile sale.
Accentul pe audiție din propoziția de mai sus mai are, însă, un sens, nu imediat sesizabil. De regulă, în reconstituirile lor, istoricii au la dispoziție numai texte (în sensul foarte larg al termenului). Pînă la inventarea radioului, a filmului și televiziunii, scrisul a fost singurul suport documentar al acestor reconstituiri. Pentru perioadele mai vechi, știm, așadar, cum scriau și ce scriau producătorii de surse. Nu știm, însă, cum vorbeau. Altfel spus, cît din cuvîntul scris coincidea cu oralitatea exprimării (destul de puțin, desigur). Alain Corbin dispune, invers, de vocea eroului său, nu însă și de textul rostit de această voce. De aceea, știind (din referințele arhivistice) cum vorbea dl Beaumord, el îi recompune spusele după regulile retorice și de compoziție ale timpului respectiv. Procedînd astfel, istoricul francez ne propune o subtilă alianță, ignorată, pînă acum, de majoritatea istoricilor: aceea dintre conținut și enunțul vocal al acestuia, capabilă să rafineze cercetarea documentelor din ultimii 200 de ani și ceva. Nimic neobișnuit, aici, din partea cuiva care are la activ și cercetări de istorie auditivă (v. Les cloches de la terre: paysage sonore et culture sensible dans les campagnes au XIXe siècle, 1994).
Întorcîndu-mă la cartea pe care o comentez, trebuie să menționez, mai întîi, că prelegerile de care aceasta se ocupă nu au constituit, la acea dată, un fapt întîmplător. Conferințele dlui Beaumord (diurne și vesperale) făceau parte dintr-un amplu program educațional, conceput în anii precedenți de Jules Ferry, al cărui scop era nu unul cultural, ci politic: ralierea maselor populare franceze la marele proiect republican de organizare a statului. Funcția lor era, așadar, de integrare și uniformizare culturală, în sensul urmărit, cam în aceeași perioadă, la noi, de reformele școlare haretiene (foarte apropiate de cele ale lui Jules Ferry) și de sistemul universităților de vară (ca aceea de la Vălenii de Munte, organizată de N. Iorga). Mai clar spus, manifestările de tipul celor de la Morterolles au fost gîndite ca un vehicul pentru ceea ce regimul de atunci își imagina că sînt valorile republicane fondatoare (cultul patriei, al înaintașilor și muncii), popularizate cu ajutorul unei vulgate istorice și culturale. Prin gama lor, subiectele selectate de dl Beaumord oglindesc perfect intenția pedagogică a acestor prelegeri: ele privesc atît faptele de arme ale trecutului (bătăliile de la Rossbach și Valmy), cît și unele dintre personalitățile tutelare ale istoriei Franței (printre care și Jeanne d’Arc, desigur); fac apologia expansiunii coloniale în Madagascar și nordul Africii (interpretată în cheie civilizatoare), dar conțin și recomandări pentru sporirea randamentelor agricole; în fine, oferă soluții de contracarare a efectelor unor fenomene meteorologice nedorite (înghețul), dar scot în evidență și binefacerile asociațiilor și ale întovărășirilor. Schema discursivă ce poate fi identificată aici va rămîne neschimbată pînă după al doilea război mondial.
În același timp – și prin chiar acest mod de organizare – conferințele de la Morterolles sînt ilustrative pentru ceea ce Alain Corbin numește „un nou obicei cultural” (p. 28), care înlocuiește, în mediul rural din perioada respectivă, „întîlnirile de clacă” (așa-numitele „véillées”), ce constituiseră, ca aproape pretutindeni în Europa premodernă, principalul mediu de colportare a știrilor și de transmitere a cunoștințelor (prin lecturi cu voce tare). Ceea ce prelegerile dlui Beaumord mai păstrează din aceste forme arhaice de sociabilitate și comunicare culturală este contactul direct, senzorial (auditiv), cu „povestitorul”/„povestitorii”, încă nemediat (și deformat) de radio și ... televiziune. Ceea ce le diferențiază, însă, este infinit mai mult: nu numai sursa lor oficială (programul de pedagogie națională al regimului), ci și tipul de cunoștințe popularizate, inspirate de „ideologia” patriei republicane, a științei și progresului. Pe de altă parte, venind la întîlnirile organizate de institutorul din Morterolles, oamenii locului și din vecinătatea imediată au, ei înșiși, așteptări diferite. Posedînd, deja, rudimentele culturii (scrisul și cititul), avînd posibilitatea să călătorească în orașele mari și fiind ceva mai informați decît predecesorii lor, locuitorii acestui modest tîrg de provincie participă la conferințele dlui Beaumord „în căutarea – scrie Alain Corbin – unei alte modalități, pe care o intuiesc ca fiind mai nouă, de a-și structura imaginarul” (p. 61). Avem, aici, la „firul ierbii”, schița perspectivei corecte – pusă „în scenă” cu o deosebită artă de autor – a însuși modului cum se cuvine înțeles procesul modernizării culturale și mentale: ca rezultat nu (numai) al unui transfer unilateral de modele cognitive și comportamentale, ci (și) al unei interacțiuni, în care atît „emitentul”, cît și „receptorul” au o egală contribuție.
Aspectul tocmai menționat scoate încă o dată în evidență utilitatea studiilor de caz pentru înțelegerea fenomenelor istorice. Faptul că Alain Corbin ne reamintește acest lucru constituie unul dintre meritele deloc minore ale cărții sale, care se citește cu aceeași pasiune și același cîștig intelectual ca toate volumele publicate pînă acum de istoricul francez.
 
__________
Alain Corbin, Les conférences de Morterolles (hiver 1896-1897). À l’écoute d’un monde disparu, Paris, Flammarion, 2011