Mardare la cincizeci de ani e un fel de casă boierească, veche şi cu multe odăi, în care el însuşi se sparge-n fel şi fel de figuri: tatăl, soţul, meşterul, slujbaşul, negustorul, poetul etcetera…
 
în odaia din faţă a casei din carne veghează tatăl, tresărind la fiece strigăt al copiilor; tata n-ar suporta ca ei să-l vadă altfel decît mare, cuminte, puternic – deci comme il faut. în odaia de vizavi îşi duce zilele soţul: „da-da-da!”, răspunde supus, ori de cîte ori nevasta i se aşază în jurul gîtului, ca o blană de vulpe, şi îl trimite s-achite rata la bancă, să facă piaţa, să urce-n spinare, de la parter la etajul patru, dulapul fiului însurat; în odaia de lîngă bucătărie, în dreapta, chiar lîngă uşă, meştereşte cîte ceva „nea Mardare”, cel priceput la toate. şi tare darnic: pe el îl caută neamurile veşnic să-i ceară un ban, să le repeadă la ţară cu Dacia, să le boteze, să le cunune şi să le-ngroape; chiar şefii îl cheamă pe nea Mardare la slujbă şi ziua, şi noaptea, dacă-i nevoie să ţină locul unui coleg plecat la o nuntă; bucătăria largă şi caldă e pentru omul de lume, oricînd dispus să-şi cinstească musafirii cu o ţigară, să consume cu ei o ţuică şi să le citeze, cu gesturi largi, din autorii latini şi francezi (învăţaţi în liceu), mai ales chestia asta, tare pe placul dumisale: mieux perdre un ami qu’ un mot d’esprit! cît despre pivniţa plină cu saci de porumb, sticle de vin, murături, ţoale vechi şi cîte-or mai fi – aici s-a stabilit negustorul: cu ochii mijiţi, el cîntăreşte atent şi măsoară meticulos tot-tot-tot, cu cîntarul şi metrul din lemn de cireş, moştenite de la strămoşi… în cămara uscată şi rece a slugilor de cîndva (că pe aici slugile au dispărut, fiindcă şi-n comunism, şi în noua democraţie au devenit mai degrabă stăpîni), sub lacăt stă poetul din Mardare; desigur, poetul are alt nume, dar nu şi-l mai ştie! ca să nu uite şi a vorbi, vorbeşte în şoaptă, mereu, cu el însuşi; ca să nu uite a scrie, el scrijeleşte din cînd în cînd cîte un vers pe pereţii de carne ai trupului său; ca să nu uite soarele, îl desenează în praful gros de pe fereastra chiliei. iar cerul? cerul şi-l povesteşte tot singur, seară de seară, să nu-i dispară de pe retină culorile lui mirobolante. şi astea, în timp ce se plimbă în cerc şi tresare mereu, ca vinovat pentru toate şi toţi…
 
în fiece zi, tatăl, soţul, „nea Mardare”, slujbaşul, omul de lume şi negustorul, cu cîntarul şi metrul în mîini, intră peste poet şi-i dau în loc de mîncare şi apă cîteva picioare în fund: ca să nu piardă cumva din vedere că poate să fie altfel decît comme il faut!