Era toamna. Vântul scutura copacii de pe malurile Prutului, iar de pe malul drept începeau să se distingă casele de pe malul stâng. Cam de la sfârșitul lui octombrie și până prin aprilie, se vedeau bine casele mici vopsite în albastru și verde, acoperite cu plăci de azbest. Se uitau cu toții spre malul stâng, deși nu era voie să privești insistent peste frontiera de stat. Putea să apară oricând un grănicer ori vreun activist de la Consiliul Popular, de la Sfat, cum i se mai zice, și să înceapă să țipe:
– La ce te uiți? Spune! La ce te uiți? Ți-au rămas rude pe malul celălalt? Urmau înjurăturile și amenințările. Le știau cu toții pe de rost. Erau aceleași de fiecare dată și cu trimitere la arborele genealogic și, mai ales, la cei decedați din partea mamei. Măcar o dată pe an se reaminteau la școală și la Sfat prevederile Codului Penal care pentru traversarea frontierei și infracțiuni contra orânduirii socialiste prevedeau cu larghețe pedepse de la 10 până la 25 de ani ori condamnare la moarte. Erai obligat să anunți imediat dacă ai văzut vreun necunoscut ori dacă ai zărit pe cineva înotând.
În Țara Prutului, toamna era anotimpul în care la vederea caselor de pe celălalt mal iarăși începea să se discute, cu fereală, politică. Cei mai mulți aveau câte o bucățică de vie și făceau vin. Limbile se mai dezlegau și se rosteau lucruri pe care noi, copiii, nu le înțelegeam pe deplin:
– Ascultați la mine. Râul ăsta numai probleme ne-a adus. Istoria curge odată cu apa și ne macină ca pe niște pietre. Așa a fost dintotdeauna și așa va fi. Fostul învățător îi privea pe ceilalți și continua:
– Înțelegeți?
Toți ascultau în tăcere dând din cap a aprobare. Treceau paharul de la unul la altul fără să zică o vorbă.
Fostul învățător continua:
– În fața noastră e Prutul. Dincolo de el, e comunism până la Pacific. În spatele nostru, cum ieși din sat, e comunism până la Berlin. Te duci spre nord? Poftim! Același lucru e până la Pol. Dai să mergi îndărăt spre ecuator? E comunism până la Marea Mediterană. Asta-i! Unde te întorci, e tot una. Viața trebuie trăită cumva.
– Trăită, trăită, dar cum?
La așa replică, ridică din umeri a neputință și adaugă:
– Fiecare să își vadă cumva de familie. Că nu ai nimic de așteptat din altă parte. Dumnezeu le va orândui cumva.
Satele din Țara Prutului erau cumva o familie lărgită. Până la război erau nunți, botezuri, cumetrii de o parte și de alta a râului. Apoi nu mai era voie nici să te uiți peste Prut. Începuse un alt fenomen de înrudire. De-a lungul Prutului. Se înfrățeau, se încuscreau, botezau pe ascuns. Devenise cutumă în Țara Prutului să iei ginere din satele cutare. În altele erau cică fete gospodine cu care să faci casă bună.
Se mai mărita vreo fată cu unul de la oraș și i se spunea în batjocură:
– Dar băiat de la noi nu îți mai place: ori din țărancă vrei să devii tovarășă la oraș? Cuvântul tovarăș era nu știu cum o vorbă de ocară. Deși bunicul saluta întotdeauna așa: Bună ziua, tovarăși! Dar el fusese soldat în două armate, fost primar pus de comuniști, era respectat și nimeni nu îi căuta pricină. Lumea trăia în Țara Prutului așa cum citisem într-o carte a lui Șolohov la biblioteca sătească, Donul liniștit. Întrebam și eu în stânga și în dreapta cum de s-a putut tipări așa carte, căci cu mintea mea de copil mi se părea că aduce a ceea ce spune secretarul satului despre dușmănia purtată de oamenii orânduirii comuniste.
Și totuși, mi se părea că, în Țara Prutului, oamenii aveau legile lor, că nu aveau treabă cu orașul, cu statul, cu orânduirea. Mintea de copil nu putea cuprinde totul. În spatele satului, se întindea Republica Socialistă România. În față, peste Prut, era Uniunea Sovietică. Și noi ce treabă aveam cu una sau cu alta? De la 14 ani, se făceau buletine de identitate. Le întorceam filă cu filă și ne miram cumva. Cică ești cetățean al RSR! Nu te întreba nimeni dacă vrei sau nu să fii cetățean al acelei țări despre care știai mai mult de la radio.
Bărbații iar începuseră să discute politică și căutau să scape de noi care eram trimiși să îi spionăm și să îi conducem acasă atunci când deja cuvintele rostite de ei deveneau de neînțeles.
– Voi ce trageți cu urechea? Treabă nu aveți? Ia, hai.
Și noi o luam din loc. Oamenii mari erau cu treburile lor. Noi, copiii, cu ale noastre. Mă întorceam pe malul Prutului. Tata, zice-se fiu al unui dușman al orânduirii socialiste, provenea dintr-o familie în care aproape toți practicau medicina. Mă mai repezea uneori:
– Măi, tu ce vrei să faci? Frate-tu vrea să fie doctor. A luat la Medicină și va fi doctor. Ăsta mic e încă mic. Tu ce vrei să faci? Că ești pe Prut toată ziua.
Eram pus cumva în situația lui Lev Troțki al cărui tată îl dorea inginer, dar el ar fi vrut să aleagă între matematică și revoluție.
Eu nu doream nici medicină, nici altceva. Scriam pe diferite caiete, notam, îmi imaginam cum o fi pe partea cealaltă, întrebam profesorul de geografie de una, de alta. Îmi doream doar să trec Prutul. Era cumva revoluția mea. Vedeam că pe hartă, exact la o palmă de copil așezată după Prut, era Nistrul. Dar viața din satele de pe malul Nistrului o fi tot așa ca și pe Prut? Că, cică, și acolo e un fel de frontieră, dar între RSS Moldovenească și RSS Ucraineană? Oare am să ajung vreodată să văd cu ochii mei?
Vântul devenea tot mai rece de la o zi la alta. Copacii se aplecau ca niște babe care se vaită la înmormântările din sat. Acuși o să vină iarna, o să înghețe Prutul. Pe gheață se putea trece. Dar nimeni nu risca. Iarna iar or să se audă împușcături. Întotdeauna se spunea că sovieticii împușcă lupii care traversează râul. Oare doar lupii? Că se cerceta întotdeauna zăpada cu luare-aminte.
Iarna trecea greu tare, iar Țara Prutului părea un fel de Polul Nord. Când murea cineva, se făcea întâi foc pe pământ, pentru ca groparii să poată săpa mormântul. Primăvara, păsările făceau o larmă de nedescris după luni întregi în care se auzea doar pufăitul locomotivelor și zdrăngănitul trenurilor marfare și al celui de pasageri care mergea de la Moscova spre Sofia. Oare cine erau oamenii aceia ascunși după perdelele vagoanelor pe care uneori îi zăream? Oare cum reușeau să traverseze?
De Paște, pe mormintele din cimitir așezau ouă roșii. Se plimbau de la Sfat unii să vadă cine și de ce a pus ouă roșii. Dar nu puteau să își ridice oamenii în cap. Și apoi cică la înmormântările rudelor își făceau și ei cruce. Venea luna mai și trebuia sărbătorită Ziua Victoriei. Erau câteva morminte ale unor ostași sovietici căzuți pe malul nostru când au forțat trecerea în vara anului 1944.
Iarăși și iarăși erau aceleași discursuri.
– Tovarăși! Și-au dat viața pentru eliberarea noastră...
– Dar de ce sovieticii au pus gard pe malul ălălalt și nu mai avem voie să ne apropiem de eliberatori? Că doar și-au dat viața pentru noi, nu?
Oamenii își înăbușeau râsul.
– Dumneata întotdeauna ai fost dușmănos. Profiți de bunătatea partidului și a democrației noastre populare. Nu cred că te mânca limba așa pe timpul Regelui... Secretarul tuși și își reluă discursul pe care aproape nimeni nu îl mai asculta. Fiecare era cu gândurile sale. Bătrânul veteran nu se speria cu una, cu două. Fusese plecat la război cu românii. S-a întors cu trupele sovietice. De nevoie. Poate asta l-a și salvat.
Bunicul fusese și el exact în aceeași situație. Născut în anul revoluției bolșevice, s-a întors cu Armata Roșie după ce căzuse prizonier la Cotul Donului. Prima nevastă îi murise înecată în Prut când dorea să spele carul și caii. S-a întors de la război văduv. S-a recăsătorit. Ajunsese o scurtă perioadă primar și a construit în satul de pe Prut un mic magazin. În sat, a fost printre puținii care au crezut însă în comunism până când a închis ochii. Cu doar doi ani înainte să moară, închisese ochii și comunismul. Bunicul zicea:
– Poate că prostul ăla de Ceaușescu, de el era vorba, ar fi rezistat dacă ar fi dat de mâncare la oameni. Spusele lui se legau cumva de niște amintiri pe care le aveam cam cu zece ani înainte de căderea comunismului.
Nu știu cum se face că aproape toți sătenii, cu mici excepții, erau considerați ca fiind oameni pe care orânduirea socialistă nu se putea baza. Mergi pe mal și te uiți pe partea cealaltă? E clar că urmărești ceva. Privești acasă programele televiziunii sovietice? Rău! Brejnev, după 1968, era un fel de dușman al României Socialiste. Ai întrebat cumva de ce sunt aceleași denumiri de sate pe un mal și pe celălalt? Ai cunoscut pe cineva acolo ori ai rude? Cum o dai, cum o întorci, bine nu-i.
Venea iarăși toamna și începeau discuțiile. Cei mari spuneau că în sat nu mai era de trăit. Asta noi nu înțelegeam, copiii. De ce să nu se mai poată? E drept, erau aduși soldați și muncitori să strângă porumbul. Era ceva nemaivăzut!
Cică la Colectivul din sat se dădea fiecăruia tot mai puțin. Se auzeau tot felul de zvonuri. Abia după căderea comunismului s-a și confirmat. Să nu se fure din porumb. Se puseseră pe câmp pichete precum cele care erau la frontieră. Fiecare căuta să găsească metode să ducă ceva acasă. Familia trebuia hrănită. Mama lui Vasile lua trei copii din cei șapte, un bidon din aluminiu folosit la colectarea laptelui, îl umplea cu apă de la fântână și mergea să facă norma pe câmp. Seara, se controlau căruțele.
– Cam multă apă bea mamă-ta, zise paznicul. Dar nu a controlat bidonul care era acum plin cu boabe de porumb. Unele femei fuseseră prinse. Se zicea că paznicul le spunea cu fereală: alege, ori pușcărie pentru furt din avutul obștesc ori... Și întotdeauna femeile practic nu aveau de ales și se lăsau necinstite.
În sat, aveau loc schimbări. De la o vreme, mai auzeai că a lui cutare a plecat la uzină. Apoi încă unul, altul și tot așa. Se trăgeau unii pe alții. I se mai arunca în față secretarului sătesc câte o vorbă:
– Să trăiești, tovarășe! Acum noi facem parte din clasa muncitoare. Dumneata să muncești la Cooperație și să ne hrănești. Că am citit în ziar că noi, clasa muncitoare, suntem înfrățiți cu țărănimea. Era rândul secretarului să tacă mâlc. La magazinul din sat, nu se mai găsea aproape nimic. Niște baterii ELBA pentru lanterne, cuie, găleți, bomboane tari de mentă ce erau dezbătute cu un piron înainte să fie puse în hârtia maro de împachetat, creveți din Coreea. Oamenii începeau să aducă în sat pâine tocmai de la oraș. Pe Prut, satele se hrăneau cu ce aducea fiecare. Nu mai putea nimeni să taie un porc chiar dacă era crescut în propria ogradă. Însemna că sabotezi planul de livrări către sistemul de stat. Era ceva straniu! Oamenii făceau naveta la oraș. Opt ore făceau parte din clasa muncitoare. Reîntorși seara în sat, deveneau, potrivit partidului, „țărănimea înfrățită cu clasa muncitoare”. Mai ajutau cu scârbă la cooperativă doar pentru a păstra în folosință mici parcele.
Urma iarna cu zăpadă mare, împușcături pe Prut și zgomotul trenurilor. Anii parcă începeau să fie niște imagini derulate în viteză ca la cinematograful de la clubul sătesc. Toamnele erau bucăți din filmul vieții care se succedau tot mai repede. Priveam casa din dreapta podului feroviar de la Ungheni. Oare cine o fi omul ăla care locuiește acolo? Îl vedeam din când în când. Parcă un pic bătrân. Poate odată am să aflu. Și, la un moment dat, istoria a luat-o la vale ca gheața care pârâia pe Prut în prag de primăvară. La noi, nu mai era comunism din decembrie. Însă tot nu se putea traversa. Că pe partea cealaltă cică nu se schimbase nimic. Dar măcar pe malul drept din Țara Prutului nu te mai întreba nimeni dacă intrai în râu.
Prin vară, mii de oameni au luat cu asalt Prutul. Cică e voie să se treacă pe malul celălalt. Nu știu ce pod de flori. Dar poți să treci fără să te îneci ori să mori strivit? Că, vorba bătrânilor: parcă sunt valuri de refugiați ca în 1944.
La un moment dat, reușisem să trec. Și m-am oprit la casa aia mică la care tot priveam de pe malul meu.
– Mă uitam des la casa matale și la dumneata. Ce făceai? Erai în ultima casă din URSS, erai ultimul om de la marginea imperiului.
Nenea Grigore mă întrebă:
– Deci, ești român?
– Da. De pe malul celălalt.
– Mai băiete, eu am lucrat la calea ferată toată viața. Tot doreau să ne mute de pe Prut. Nu ne dădeau voie să reparăm casele. Numai să plecăm. Ploua în casă, dar nu aveai voie să pui o bucățică de carton, nimic. Mi se mai zicea că dacă nu îmi convine, să plec la oraș ori să mă duc dracului la românii mei!
M-am întors mulțumit pe malul meu. Aveam un sentiment nou. Intuiam că aparțineam celuilalt mal din Țara Prutului.
Reușisem să trec! Acum, va trebui să ajung pe Nistru. La Crocmaz, satul de dincolo de capătul lumii. Așa îi spuneam.
Au trecut vreo treizeci de toamne de la căderea comunismului. Era Uniunea Sovietică pe malul stâng. Acum e Uniunea Europeană pe malul drept. Satele din Țara reunită a Prutului – căci acum mă duc, mă întorc, stau mai mult când pe malul stâng, revin apoi pe cel drept – sunt tot mai goale. Îmi place să stau pe malul stâng și să îmi închipui ce e pe malul drept. Ca și cum nu știu nimic. Ca și cum sunt iar copil în Țara Prutului, dar pe malul opus celui pe care mergeam. Mulți dintre cei pe care i-am cunoscut dincolo de copacii desfrunziți care lasă să se vadă malul drept au murit. Mulți alții de pe malul meu inițial au plecat cu munca până la Atlantic. Cei de pe malul stâng munceau mai mult în Rusia, până la Pacific. Dar și în Occident. Locuitorii din Țara Prutului au umplut Europa de la Ural și până la Atlantic. Nu aș fi vrut să fie ăsta destinul Țării Prutului, al oamenilor, al caselor, al satelor. Chiar și al meu.
Pe bulevardul Pușkin revăd totul ca un film vechi. Îmi amintesc cum trecerea Prutului devenise scopul meu, revoluția mea. Și nu știu cum se nimerește că e chiar ziua în care s-a născut cel care a tăiat în două Țara Prutului.
 
Ziua de naștere a lui Stalin
 
O liniuță trasată de Stalin pe hârtia
pe care i-a dat-o lui Churchill le-a împărțit lumea
De ziua de naștere a lui Stalin
El și ea stând față în față
fiecare cu țara lui în spate
Ea avea privirile adunate din frunzele stejarilor căzute pe apa Nistrului
El avea ochii dintr-o fâșie de pământ de la fosta frontieră a URSS
Pentru că Stalin și Churchill le împărțiseră lumea
El și ea trebuiau s-o unească
Acordul de la Ialta a fost anulat
Înțelegerea de pe strada Pușkin s-a făcut aproape tacit căci el i-a spus doar atât:
- Vei fi Moscova mea.