Categorii

Parteneri

Maitec de patru ori

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Maitec de patru ori

imaginea utilizatorului Vladimir Bulat

Chiar dacă expoziția de la MNAR1 (curatoriată de Irina Ungureanu) recuperează nu doar o familie de sculptori, ci mai ales un Autor de primă mână, cum a fost sculptorul Ovidiu Maitec (1925-2007), intuiesc că, pentru cei de azi, opera lui este aproape fantasmatică.
Să mă explic. În ajunul sărbătorii Nașterii Domnului a anului 1989 – atelierul lui Ovidiu Maitec este cuprins de flăcări, în toiul confruntărilor armate – fiind în proximitatea sediului Televiziunii Române –, astfel că aproape întreaga sa operă este distrusă, arsă și metamorfozată în scrum. Demoralizat și sufocat de tristețe, sculptorul scrie în revista literară Ramuri, în luna martie a anului 1990:
„Suferința și moartea obiectelor și lucrărilor carbonizate mă pătrund și mă înăbușă. În fața mea, din masivul stejarului Tronului lui Horea – opera mea majoră – se surpă ultimul jar. Pulberea albă a cenușii o acoperă și o stinge pentru totdeauna. Privesc spre locul unde știam că stă lucrarea Marea Neagră – sculptură închinată ca omagiu istoricului Gh. I. Brătianu. Nimeni ca el nu mi-a revelat și nu m-a făcut să înțeleg timpul și spațiul istoric. Mă străfulgeră ideea dureroasă că nu mai am dovada destinului meu artistic (subl. mea – vl.b.). Acuma înțeleg durerea istoricului. Mă întreb și eu, sceptic și îndurerat, dacă Apusul, lumea întreagă în fața judecății istorice, va accepta, în sfîrșit, ca sângele și cenușa să fie decretate dovadă și probă. Știu că bunăvoința lumii va dura atât cât ploaia și vântul furtunii. Și mai știu că noi, mândri și îndurerați, iarăși ne vom retrage în pădurile și în munții legendelor și miturilor. Stau în mijlocul spațiului muncii și al visului de o viață transformat într-un gol și o întrebare surdă mă cuprinde: cum a putut să ne subjuge atâta timp o ființă atât de potrivnică, întunecată și primitivă? De ce am lăsat ca deformarea, lăcomia și minciuna să ia asemenea proporții, pătrunzând atât de adânc în viața noastră?
Simt că mirosul care mă înăbușă nu mai este de fum și scrum, ci miros de cenușă. De cenușă curată. Aș vrea să pot crea o operă ca simbol al cenușii.”
Da, cumplit pasaj, de aceea am simțit nevoia să-l aduc în actualitate, după trei decenii, altfel rămas pe o filă îngălbenită de ziar, pentru că tonul acestuia lămurește galopul de melc al artistului, în perioada care a urmat acestui dezastru. Dincolo de ce se vede în opera sa de după 1990 și după stabilirea sa în spațiul cultural francez, cu reveniri sistematice în cel românesc, rămâne „ideea dureroasă că nu mai am dovada destinului meu artistic”. În momentul incendiului din str. Pangratti, artistul avea 65 de ani împliniți, opera lui cea mai importantă fusese deja creată, arătată lumii, apreciată pe diverse meridiane ale lumii. Iar peste noapte, s-a pomenit fără ea. „Mă rugam lui Dumnezeu să facă să ard și eu, ca măcar cenușa sufletului meu să-mi supraviețuiască”, scrie Maitec mai departe, în același text. Din Tronul lui Mircea (1985) a rămas o bucată de lemn carbonizat, în vârful căruia artistul a montat un țăruș de bronz și a înscris pe spate, cu roșu: 1989. A refăcut acel Tron din plexiglas, care arată acum ca o hologramă, dependent de regimul luministic și de fundalul din spate, de unghiul scrutării. Nu-l poți privi îndelung, îți muți repede privirea, pentru că nu are nici pe departe forța de seducție, consistența, materialitatea și căldura lemnului. Plasticul nu poate fi cioplit, ci doar tăiat și topit. De aceea, experiența acelui Tron nu a fost repetată. Era cu neputință. A rămas doar ca un cenotaf.
Opera pariziană a lui Maitec, și cred că nu doar aceea, a fost amalgamată de curator pe o latură a expoziției, alăturând multe piese de mici dimensiuni, lucrate preponderent în lemn, dar și în bronz. Acestea nu mai sfidează spațiul, nu decupează din el hălci mari, ci funcționează mai degrabă ca niște receptacole pentru văz; solicită ochiului atenția maximă, să privești ațintit, cu luare-aminte fiecare obiect în parte, cât mai pe îndelete, să-i constați materialitatea, îmbinările, inciziile, urmele ferme de bardă sau ale dălții, mirosul, izul de vechi. Pe anumite lucrări, poți număra, în secțiunea trunchiului, vârsta copacului din momentul în care a încetat să mai fie arbore, devenind pentru un timp nelimitat un artefact, operă de artă, un altceva.
Știu că s-a scris enorm2 despre temeiurile, implicațiile și sensurile operei sculpturale a lui Ovidiu Maitec, de aceea, nu mă hazardez să adaug acestei bibliografii decât un singur lucru: monumentalitatea și grandoarea monarhică, prezentă în opera sa de până la 1989, nu a mai fost prezentă niciodată în anii ce-au urmat acelui moment fatidic. Creația sa din ultima perioadă s-a cantonat în livresc, utilizând o gramatică plastică concentrată cu precădere pe angularitate, pe geometrie, pe relația lemn/bronz. Metalul ne apare mai degrabă aidoma unei amprente. Un accent, o urmă.
Pe fundalul acestei rupturi dramatice de parcurs, pe care o constatăm la Ovidiu Maitec, opera picturală a soției sale, Sultana Maitec (1928 - 2016), ni se înfățișează de-o organicitate fermă, nedezmințită; de cînd a descoperit rețeta, nu a mai abandonat-o. Tenace și neobosită, artista a folosit intens foița de aur (de fapt, schlagmetal-ul, un substituent mult mai ieftin și mai accesibil, dar strălucitor și ușor de cașerat), pe suprafețe mari, alternînd geometriile acoperite cu acest material cu suprafețele pictate în culori aprinse (oranj, cadmiu, verde, gri, negru) sau chiar cu albul pânzei, rămas neatins. Acest purism endemic era complet inofensiv din punct de vedere ideologic, putea face lesne recurs la tradiția medievală autohtonă, încurajată, sau la cea a picturii clasice europene, tolerată.
Astăzi, acest tip de pictură are mai ales o valoare istorică și se află la periferia marilor lupte de mult stinse, a bătăliilor date pe seama „sonorităților și a muzicalității cromatice” – de care s-a temut cândva Europa apuseană, dar și estul sovietizat. De-o valoare absolută, mi se pare, este mini-ciclul Maria de Mangop (1970-1975), inspirat, din câte ne putem da seama, de celebra capodoperă textilă de la mănăstirea Putna, acoperământul funerar al doamnei voievodului Ștefan, mutată la Domnul în 19 decembrie 1477. Interpretarea plastică a Sultanei Maitec este destul de liberă în raport cu opera la care face apel, preluând de acolo doar ovalul feței, mâinile încrucișate, precum și foarte sumare sugestii de cercei, bumbi, pandantive, și omițând cu desăvârșire configurația coroanei, atât de bogat și meticulos arătată de broderia medievală moldavă. Nu se putea vorbi, nici reprezenta în „epoca de aur”, altă coroană decât cea inexistentă a „geniului din Carpați”! Cu atât mai inexplicabilă apare aici prezența atât de somptuoasă și masivă a „aurului”, în contextul operei Sultanei Maitec; or, în fața acestei ambiguități, fie că asistăm la un joc subtil, fie că suntem în fața unuia complet paralel în raport cu realitatea socială. E doar o constatare. Sau o întrebare care rămâne deschisă...
Dana și Stéphane Maitec, care inițial au lucrat separat, apoi s-au reunit pentru a constitui un cuplu artistic, prin ciclul de panouri reunite sub titlul Reflections, prezentate în aceeași expoziție cu lucrările părinților lor, dar în săli diferite, fac pasul către o estetică suplă, contemporană, foarte căutată azi, bazată pe efect, sclipire, răsfrângere aproape infinită a luminii artificiale, căci tehnologiile de azi permit cu maximă generozitate acest lucru. Sala acestora oferă imaginea unei arte foarte democratizate, coparticipative, în deplin acord și empatie cu generația #instagram și #selfie.
 
Decembrie 2019 - februarie 2020
_______
1 Muzeul Național de Artă al României, 31 octombrie 2019 – 29 martie 2020.
2 Catalogul editat cu ocazia expoziției adună o bună parte a acestei bibliografii stufoase.
 
Legende la poze:
1.-2. Sculpturi
de Ovidiu Maitec
3. Ansamblu expozițional cu lucrări de Sultana Maitec & Ovidiu Maitec
4. Stephane Maitec & Dana Maitec