Parteneri

Maşka

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Maşka

imaginea utilizatorului Emanuela Sprânceană

Prima grijă matinală a tatei era s-o scoată din garaj pe Maşka. Devenise un fel de tabiet fără de care, pentru el, soarele nu strălucea destul. Un întreg ritual care începea, în mod obișnuit, cu dezmierdarea „Hai, Mașka!” înecată uneori de tusea sacadată a tatei și vuietul răguşit al mașinii. Inconfundabil acel huruit pe două voci însoțit de mirosul de benzină arsă dizolvat în fum de tutun. Tata, cu faţa-i colțuroasă, uscată mult ce amintea de craniul de pe cutiile cu ţigări și avertizarea că fumatul e dăunător și Maşka, Jiguliul alb, jucăria lui preferată și cel mai fidel prieten, o căsătorie... în căsătorie. Mama, tata, copilul și mașina, asta era familia. Relaţia cu Mașka nu se încadra în nici o tipologie pentru că era, ca oricare altă relație de dragoste – deosebită. Maşka apărea în discuții ca un om viu, membru cu drepturi depline al familiei. Prezenţa ei, în pofida numărului de înmatriculare (Mașka fiind traducerea umană) întregea oarecum uniunea ceea pestriță, cîrpită a familiei – mama, după un divorț, revenise la numele de fată, tata își purta numele lui, iar copilul avea, cum era şi firesc pentru toată lumea, numele tatălui biologic. Ei bine, Maşka își găsise locul în această veselă familie.
Automobilul și tata se cunoșteau de demult, bănuim că de pe vremea unei tinereți eterne ancorate în timpuri imemoriale. Ea îl însoțise în multe din momentele importante ale vieții sale:  „eh, cînd am adus-o eu pe Maşka acasă!...”, „Cum ne-am mai plimbat noi cu Maşka prin tot URSS-u!”, „ am dus o mulţime de mirese cu Maşka mea!” şi multe altele. Iar pentru a mări credibilitatea vestejită căuta îndată să arate interlocutorului ultima păpuşă care a stat pe capota Maşkăi,  în clipa cînd tocmai fusese anunțat că unica lui soră decedase.
Îi era recunoscător celui care accepta să-l asculte. Istorisea pe îndelete cum, lucrînd din greu mulţi ani la rînd a adunat banii. Apoi cum a decis că-și ia mașină. Pe urmă, cum a ales ce fel de mașină și de ce. Povestirea căpăta trăsăturile unui epos adăugînd alte peripeții „cum am căutat mult, am căutat, am căutat și am ales-o pe Maşka”, „cum am mers prima oară mii de kilometri pînă acasă, în RSSM” – de parcă fusese în altă lume, pe un alt tărîm să aducă apă vie ori tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte. Vorbea despre rablă cu atîta nostalgie, de parcă ar fi fost o femeie. Iar mama glumea uneori că tata are harem: mașina și ea. Anume în această ordine...
Maşka era visul împlinit al vieţii lui pe care nu obosea să-l tot repete obsesiv şi să descopere de fiecare dată ceva nou, detalii „uitate”. Hotărît lucru: mașina era o garanție că făcuse ceva în viață.
Se ostenea s-o tot spele și s-o lustruiască cu îndîrjire ori de cîte ori avea ocazia. Orice pată pe parbrizul automobilului era percepută ca o pată pe visul lui imaculat...
Maşinii îi erau iertate toate vinovățiile. Chiar faptul că odată se defectase, chiar în imediata apropiere a postului de miliţie, cînd, ghinion curat, portbagajul maşinii şi salonul erau pline cu mere furate din încă sau deja ex-colhozul „Moldova Socialistă”... Maşka avea voie să facă capricii! Maşka ştia să se lase rugată... Și tata se învîrtea mîndru în jurul ei. De cîte ori au stat aşa, în mijlocul drumului, tata cău­tînd să vadă ce are și rugînd-o, dumnezeind-o, implorînd-o să pornească, să nu-l facă de ruşine... Iar mama dîndu-se cu părerea despre care ar putea fi buba. Atunci cînd reuşea s-o convingă, privea victorios de parcă ar fi vrut să spună: Ei, vedeţi? Ce v-am spus eu? V-am zis că o să pornească! Trebuia să mă credeţi pe cuvînt! Nu conta că la următoarea răscruce ori la celălalt capăt de sat Maşka iarăși făcea un popas. Tata o iubea atît de mult! Era o adevărată femeie!... Îl provoca de fiecare dată şi el ştia cum să se apropie de dînsa, cum s-o ia cu binişorul.
De cînd URSS-ul se clătina din toate încheieturile, iar inima imperiului bătea tot mai disperat, într-o progresivă aritmie, tata se îndîrjise să stea numai lîngă Maşka lui, avea un presentiment, o disperare apocaliptică... Întîi, că mașina era dovada istorică greu de negat că imperiul existase cu certitudine. Apoi, se temea de hoţi! Nu puteai fi sigur că mai apuci dimineaţa... Hoţii puteau veni peste tine cînd dormeai, lipsindu-te într-o clipă de bunurile adunate o viaţă întreagă. Satul în care copilărise, unde cunoștea orice bucată de drum, gard, cîine sau om devenea, odată cu căderea nopții, un fel de iad în care, sărăcia transformase oamenii în hoți. Ajunsese de cîteva ori chiar să înnopteze în garaj, dormind pe bancheta din spate, strîns grămadă, cu un morman de cuverturi aruncate de mama peste dînsul.
În fapt, nu se ştie cine ar fi avut nevoie de Maşka. Probabil, se puteau scoate ceva bani pe ea doar la fier uzat. În rest, toată „valoarea sentimentală” a maşinii nu avea nicio importanţă pentru eventualii hoţi, care aşa şi nu s-au încumetat să le fure mireasa...
Mai era și altceva: tata era un fel de șomer – muncea, dar nu primea bani, și asta-l dispera, așa că într-o vreme s-a apucat să se plătească singur: fura. Paza mașinii era alt job – unul cu sens și cu răsplată.
Cînd apa în băltoace deja îngheţa, în bucătărie reîncepea ritualul de încălzire a apei pentru Maşka. Cu gravitate în mișcări, tata punea fierbătorul în cana emailată de un litru şi aştepta răbdător să fiarbă, de parcă ar fi încălzit apă pentru a spăla un mort... Rar faţa tatei avea parte de apă caldă şi clăbuci de săpun, Maşka însă era îngrijită în fiecare zi. „Ai să dai de negru!”, comenta mama înrăită. Se întîmpla în perioada cînd încă mai avea speranțe că o să reușească să-l convingă. S-o vîndă pe Mașka. Cît încă mai aveau ce vinde, cît încă lumea nu prinsese gustul modelelor străine de automobile... Degeaba! Mortul era lăut, colindat și bocit, dar din casă nu se lăsa dus. Tata era de neînduplecat. Fără discuţii! Mama exploada că Jiguliul a ajuns demult o rugină, că au investit o grămadă de bani în nenumărate reparații. Adăuga că nu s-a meritat şi ar vrea să recupereze ceva cît încă se mai poate.
Ajunsese să-i ceară să aleagă între ea ori Mașka. Tata o privea tăcut și îşi aprindea două ţigări. Fuma din ambele ducînd cînd o mînă, cînd alta la gură și făcea pași mari prin ogradă privind atent în pămînt de parcă ar fi căutat sfaturi și argumente. Se apropia în cele din urmă de mama şi o ruga să nu se facă a uita că anume Maşka i-a dus la Lvov, în luna lor de miere. „O săptămînă întreagă! Pe urmă la Truskaveț... ”. Să nu se facă a uita că... „aşa ceva nu se uită!”. „Cum s-o vindem pe Maşka?”. Iar dacă mama îl răzbea de-a binelea, o întreba: „Cu ce o să cărăm gogoşari şi pătlăgele din colhoz?... O să cari cu spatele? Ai? Ca să te prindă mai uşor?... Acum pentru vreo două kile îţi face proces verbal! Dacă eşti cu maşină... Ce mai vorbă!... Nici nu mă gîndesc!”.
În cele din urmă mama ceda şi, într-un fel, se bucura. Totuşi, tata nu avea alte vicii, aşa cum li se întîmpla bărbaţilor rămaşi singuri acasă. Era preocupat doar de Mașka lui. Dacă i-ar fi acordat şi mamei atîta considerațiune, măcar în scurtele perioade cînd revenea acasă de peste hotare, bănuiesc că s-ar fi simţit ca o regină între femei.
Vremurile se schimbau cu o viteză mare şi pe lîngă poarta noastră tot mai multe Mercedes-uri şi Opel-uri ridicau colbul. Însă tata nu se lăsa bătut, nici ademenit. De un devotament comparabil poate doar cu fidelitatea nemților pentru Volkswagenuri. Maşka era parte din ființa lui. Nu-l deranjau nici zîmbetele pe sub mustăţi ale prietenilor și vecinilor, nici apropourile răutăcioase ale nepoţilor pricopsiți cu ditamai mașinuțe.
Maşka se ruina lent alături de tata, care se simțea tot mai rău. Două epave într-o strînsă îmbrățișare. Cînd îl internaseră la oncologie (cam tîrziu) şi deja îl pompau cu morfină, îi tot amintea mamei să nu uite garajul descuiat, să fie atentă unde pune cheile.
După moartea tatei, Maşka a mai ruginit ceva vreme în garaj, apoi mama găsise cumpărători. Un băiat care adunase ceva bani lucrînd la negru o luă pe Mașka „de nevastă”. Mamei i se năzări că seamănă cu tata în tinereţe şi de aceea mai cedă din preț.