Parteneri

Małgorzata Rejmer – „București. Praf și sânge”

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Małgorzata Rejmer – „București. Praf și sânge”

imaginea utilizatorului Vasile Gârneţ

Bucureşti. Praf şi sânge (Editura Polirom, 2016) este o carte despre lumea românească, de ieri şi de azi, scrisă de o scriitoare şi ziaristă poloneză din noua generaţie, Małgorzata Rejmer (născută 1985). Autoarea a stat, începând cu 2009, doi ani în România şi s-a documentat temeinic. E tipul de creator pelerin, venind dintr-o cultură mare, viguroasă, cum e cea poloneză, care are curiozitatea să afle ce se întâmplă la vecini: de ce sunt aşa cum sunt? de ce li s-a întâmplat ceea ce li s-a întâmplat?… Aceste interogaţii nu satisfac doar curiozitatea unor persoane, ci alimentează şi completează în cele din urmă o întreagă cultură. Małgorzata Rejmer continuă şirul neîntrerupt al romanticilor, al voluntarilor (adevăraţi „nomazi-culturali”) care au îmbogăţit, prin experienţa acumulată, culturile din care provin.
Tradusă excelent de Luiza Săvescu, cartea se citeşte uşor, cu plăcere şi cu o tot mai aprinsă curiozitate, de parcă ar fi fost scrisă direct în română. Este, cred, elogiul suprem pe care îl poţi face unui traducător. De altfel, scriitorii polonezi editaţi în România (cu sprijinul Institutului Polonez de la Bucureşti) sunt nişte privilegiaţi, pentru că beneficiază de o foarte bună echipă de traducători: Constantin Geambaşu, Cristina Godun, Sabra Daici, Vasile Moga, Ana Maria Luft, Cornelia Fiscutean, Gabriela Rostaş, Ioana Diaconu-Mureşan, Luiza Săvescu, Alexandra Munteanu… Şi n-am pomenit decât doar câteva nume.
Ca tip de scriitură, volumul autoarei poloneze reprezintă un amestec de jurnal cu reportaj, genuri care tind mereu să „eşueze” fericit într-o proză de cea mai bună calitate. Este melanjul stilistic potrivit, care asigură ritmul şi alternanţa unei lecturi care te cucereşte.
O adevărată galerie de personaje – unele de-a dreptul memorabile – se perindă în paginile cărţii, fiecare cu amintirile şi poveştile sale, cărora autoarea le oferă generos prim-planul. E chiar „strategia de lucru” a Małgorzatei Rejmer, pe care a şi mărturisit-o în interviurile de după apariţia cărţii: „Am simţit că eroii cărţii sunt mai importanţi decât mine. Nu am fost în stare să inventez nimic, trebuia să fiu aproape de ei şi să îi apăr. Am dorit să le dau spaţiu şi să mă retrag într-o parte, pentru ca glasul lor să poată fi auzit cât mai bine.”
Iar poveştile lor au toate un final trist. România interbelică – o ţară plină de farmec, distincţie, europenitate –, generaţia lui Nae Ionescu, „vrăjitorul de minţi” (autoarea pare să aibă un adevărat cult pentru acest personaj), „Calea Victoriei”, cartierul „Crucea de Piatră” (renumit pentru bordelurile sale). Intră în scenă şi regele Carol al II-lea („laş, mărunt”), regina Elena („modestă, cumpănită şi tăcută”), evreica Elena (Magda) Lupescu – „Cu părul roşu ca focul, pielea albă, ochii verzi. Vicleană, libertină şi impertinentă, reflexia în oglindă a regelui”. Scene din Bucureştiul cosmopolit, tolerant – Athénée Palace, cafeneaua „Capşa”, Teatrul Naţional, restaurantul „Caru’ cu Bere”…, locuri despre care se scria şi în The New York Times – „Bucureştiul este încântător de depravat”, nota corespondentul ziarului C. L. Sulzberger. Dar, în acelaşi timp, o Românie asasină: – „Garda de Fier”, Corneliu Zelea Codreanu, Horia Sima, Ion Antonescu … – asasinarea lui Nicolae Iorga, a lui I. G. Duca, a lui Armand Călinescu – „La lumina lămpii, Nicolae Iorga se apleacă asupra unei cărţi. Uşa se deschide brusc. Legionarii îl trag afară din casă şi-l duc într-un loc pustiu. Cineva îi îndeasă în gură un ziar mototolit, altcineva îi smulge fire din barbă. Iar apoi pornesc împuşcăturile, nouă împuşcături mortale. Românii îşi amintesc şi astăzi cântecele legionarilor, blânde precum basmele, lirice precum poezia, sublime ca moartea. Au fost interzise în timpul lui Ceauşescu. Mulţi români în vârstă îmi povestesc cum ascultau aceste cântece în cel mai mare secret, în pivniţe, în întuneric, uneori împreună cu nepoţii, ca şi copiii să-şi amintească. Cântece din tinereţe, din vremuri în care România credea că este mare”.
Nici perioada comunistă nu lasă loc de mai multă speranţă şi optimism. Un adevărat bestiar al ororii şi al suferinţei: – „Fenomenul Piteşti”, tortura din închisori – „Constantin Barbu, unul dintre cei care au supravieţuit, spune în cartea Memorialul Durerii: „Cred că asemenea metode ca acelea folosite la Piteşti nici în iad nu există. Nici chiar acolo. Sunt lucruri pe care mintea omenească nu le poate imagina”. Ascensiunea lui Ceauşescu (ucenicul de cizmar, bâlbâitul pipernicit, i-a promis surorii: „O să fiu Stalinul României” – şi chiar a devenit). „Casa Poporului” (cu legenda celor 100 de tineri morţi la construcţia acestui monstru arhitectural, autoare: Anca Petrescu – „Uneori, când mă uit la Casa Poporului, mă gândesc la tinerii care au murit în timpul construirii clădirii. Oare şi ei – originari din sate din Muntenia, din oraşele situate undeva în munţii Transilvaniei, din aşezări aflate la graniţa cu Ucraina, uniţi cu familia lor cu legături mai subţiri decât firul de păr –, oare şi ei au dispărut fără urmă, au pierit fără ca moartea lor să fie menţionată în documente? Oare trupurile lor au dispărut sub mormanul de beton rece? Cum e posibil ca în anii ’80 ai secolului XX, într-o capitală europeană, în timpul construirii unei clădiri guvernamentale să moară o sută de oameni? Sau poate o mie? Câţi? Legenda spune: pentru a se înălţa cea mai frumoasă mănăstire din Ţara Românească, era de ajuns jertfa unei femei. Viaţa i-a răspuns: pentru a fi construită cea mai mare clădire administrativă din Europa, a fost de ajuns jertfa a o sută de bărbaţi”), avorturile şi „decreţeii”, cozile la alimente, colectivizarea…
Şi România contemporană, cea care părea că a „renăscut” după Revoluţia din ’89 (foarte interesantă modalitatea autoarei de a evoca acel eveniment crucial, alegând convenţia unei piese de teatru…), aflată într-o tranziţie fără orizont şi fără de sfârşit: „Aş vrea ca românii să găsească în sfârşit echilibrul între ceea ce au trăit în timpul comunismului şi ceea ce trăiesc astăzi. Trebuie să facem în sfârşit faţă acestor lucruri: au trecut 24 de ani de la revoluţie (2014), exact atâţia câţi a fost Ceauşescu la putere, iar cei mai mulţi dintre oameni încă nu s-au trezit”.
Iată în finalul acestei scurte cronici un frumos fragment, cum există multe în această carte scrisă cu dragoste şi durere: „Pentru mine, Bucureştiul este visceral, instinctiv şi ilogic. Este ca o apă ce fierbe sau ca un talaz, agitat şi tulburat. Pe arterele principale se scurge un şuvoi de maşini, câţiva paşi mai încolo, pe străduţele lăturalnice, dorm vile vechi, cu grădini moarte, şi tăcerea se pietrifică. Atributele oraşului: ghemele negre ale cablurilor de pe stâlpi ca nişte cuiburi abandonate de păsări, o atmosferă de excavări şi provizorat lângă banchetele din vitrinele magazinelor, mirosul pătrunzător de tei şi de struguri zdrobiţi. Eleganţa unei arhitecturi dintr-o lume apusă. Bătaia tramvaielor legănându-se, claxoanele taxiurilor înfuriate cu o secundă înainte de a se ciocni. Cântecul vioi al puradeilor şi al bătrânicilor hoinărind în apropierea nenumăratelor florării, ţinute de mamele acelor copii şi fiicele acelor bătrâne. Pretutindeni câini, ca nişte baloţi negri şi cenuşii aruncaţi de cineva aflat într-o mare grabă. Simt Bucureştiul ca pe o parte subconştientă a firii mele, dar vreau mai mult, vreau să‑l şi înţeleg.” (pag. 6)
Deşi în carte nu există nimic idilic, autoarea nu ascunde, uneori chiar mărturiseşte, dragostea sa pen­tru Bucureşti şi România, una exigentă, ones­tă, care lasă loc de speranţă şi optimism: „Am trăit la Bucureşti doi ani cu întreruperi şi nu o dată m-am întors în Polonia cu uşurare. Dar apoi a început să încolţească dorul, care a crescut atât de mult că nu-l puteam ignora. În curând voi pleca din nou”.
E chiar finalul acestei cărţi scrise cu mare talent.
_____________
Margo (Małgorzata) Rejmer (n. 1985) – scriitoare şi reporter, doctorand al Institutului Culturii Poloneze al Academiei Poloneze de Ştiinţe. Scrie o teză de doctorat consacrată filmului românesc. A debutat în 2009 cu romanul Toksymia (Toxemie), pentru care a fost nominalizată la Premiul Literar Gdynia şi la Premiul Asociaţiei Editorilor de Carte din Polonia. Pentru cea de a doua carte, Bukareszt. Kurz i krew (Bucureşti. Praf şi sânge), a primit Premiul Teresa Torańska al ediţiei poloneze a revistei Newsweek, Premiul Warszawska Premiera Literacka, Premiul Gwarancja Kultury 2014, acordat de televiziunea TVP Kultura, precum şi Premiul Gryfia (a cărui primă laureată, în 2012, a fost reputata scriitoare Magdalena Tulli). De asemenea, M. Rejmer a fost nominalizată la premiul „Paszport Polityki” şi la premiul National Geographic Traveler la categoria cartea anului. Volumul a fost publicat, pe lângă ediţia românească, în limbile cehă (Dokoran, 2015), ucraineană (Tempora, 2015), sârbă (Levo Krilo, 2015), respectiv estonă (Henrik Lindepuu, 2016).