Când a luat premiul pentru regie la secțiunea studențească1 filmul lui Victor Gălușcă, Cine iubește și lasă, nu știam nimic despre subiect. Am aflat apoi că întreaga narațiune documentară reconstituie istoria unei arhive fotografice fabuloase, care poate deveni – și are toate premisele în acest sens – cea mai impresionantă arhivă de fotografie privată din spațiul interriveran.
Prin urmare, la început a fost filmul, „Cine iubește și lasă” (2016), realizat de regizorul care a găsit în satul Roșietici, raionul Florești, într-o casă bătrânească, o enormă colecție de clișee fotografice și fotografii abandonate; cine ar fi bănuit vreodată că acea locuință părăsită demult ascunde o astfel de comoară? 
La scurtă vreme după premiera filmului a apărut și albumul cu (doar) o mică parte din materialul descoperit în acea casă, proiect coordonat de fotograful
Nicolae Pojoga – mentorul de școală al lui Victor Gălușcă, album intitulat: Lumea lui Zaharia (Editura Cartier, Chișinău, 2017). 
Întreaga arhivă fotografică, curățată, dezinfectată și conservată, este în plin proces de sistematizare, catalogare și, cred, va constitui marea revelație pentru conservarea memoriei satului moldovenesc din anii crânceni de după război, anii de înrădăcinare a comunismului în mentalul colectiv...
Zaharia Cușnir (1912-1993) este autorul acestui patrimoniu fotografic, un martor autentic, nebănuit, sincer până-n măduva oaselor. Pentru mine cartea aceasta este o dovadă foarte grea, care ne va ajuta la reconstituirea unui trecut pe care nu-l vom putea uita niciodată. A fost un fotograf amator, care se împărțea între obligația de a-și întreține familia și satisfacția de a-și imortaliza semenii în diverse ipostaze ale vieții lor: botezuri, nunți, petreceri și înmormântări. În condițiile precare ale unei locuințe țărănești, Zaharia Cușnir a (de)scris fotografic istoria și mentalitățile unui ev al dezrădăcinării, rusificării, împuținărilor umane... Bicicleta, camionul, tractorul – devin niște accesorii ale civilizației tehnice, care pătrunde la sate aidoma unor ozn-uri menite să schimbe fața lumii. Iar oamenii nu au (mai) fost la fel după sosirea acestora...
O altă surpriză de proporții pentru imaginarul fotografic ne este prilejuită prin albumul Un veac de istorie în imagini. Ciuciuleni, semnat de Mariana Pagu (Editura Cartier, Chișinău, 2017). În fapt, după ce a oferit istoriografiei românești un masiv volum dedicat aceluiași sat natal, apărut în 2013, autoarea a simțit imboldul de a face și o colecție de fotografii, de care de altfel s-a și slujit când a scris monografia satului. Unele i-au folosit la documentare, altele au apărut ca prin minune – „din podul casei”. Fotografiile sunt ca și comorile pe care, altădată, oamenii mai temători le îngropau și uitau de ele. Doar că fotografiile nu sunt ca banii, nu se devalorizează, ci dimpotrivă, capătă sensuri și esențe tari, precum vinul învechit după trecerea timpului. O fotografie are valoare pentru cei reprezentați, la început, iar cu scurgerea anilor și a deceniilor, acumulează acea doză de neutralitate care devine interesantă pentru oricine o privește.
 Ordinea pusă de Mariana Pagu în cartea discutată este exemplară, este o înșiruire cronologică, astfel că această cavalcadă de imagini care se perindă prin fața ochilor (într-o culoare de sepia) este proiecția cât se poate de expresivă a câtorva epoci: țaristă, interbelică, al Doilea Război Mondial, postbelică, anii renașterii naționale. Poate aspectul cel mai prețios al acribiei de care a dat dovadă cercetătoarea Mariana Pagu este deslușirea pe cât a fost cu putință a numelor celor îmbălsămați în imaginea fotografică; și prin urmare, nu avem doar niște personaje anonime în fața ochilor, ci persoane concrete, cu nume și prenume (înscrise cu majuscule), păstrători ai obârșiei binecuvântate și a viței genealogice a fiecăruia. Înscrierea anului sau măcar a decadei pe fiecare dintre imagini ne ajută să încadrăm materialul vizual în specificul epocii în care au fost realizate. Ele au aparținut vremurilor, în care noi ne scufundăm acum, cu experiența noastră de azi, a momentului pe care-l traversăm. Artefactul tipografic devine suportul etic al judecăților noastre, mărturia irefutabilă a ceea ce ni se arată și la care devenim martori. Martori și mărturisitori. Privirea devine un organ al judecății de valoare, astfel vedem frumusețea chipurilor, veșmintelor, atmosferei, peisajului, situațiilor etc. Prin ochi ne hrănim din trecut, ne întâlnim cu strămoșii, înveșniciți în oțetul inert al imaginii.
Mulțumesc, Nicolae Pojoga, Mariana Pagu și Victor Gălușcă, pentru aceste lespezi iconografice, probatorii, pe care le putem răsfoi în tihnă, pentru a înțelege mai bine trecutul, spre a nu-l putea uita. Dar și pe noi înșine. 
_______
Mariana Pagu, Un veac de istorie în imagini. Ciuciuleni (Colecția Art). Editura Cartier, 2017
Nicolae Pojoga, Lumea lui Zaharia (Colecția Art). Editura Cartier, 2017