Paula-cea-rea, ajutată de Paula-cea-bună, își adună în gând toate întâmplările zilei. Așa proceda în ultimul timp. De parcă ar fi depănat un ghem sau ar fi dereticat în odaia ei. Privirea îi alunecă spre geam. Tresări. Era urmărită! De afară, de sus, de pe cer, o privea luna. Se uita sfidătoare, excentrică. Coborî (de ce?) tocmai la geamul ei. Stătea agățată de creanga zarzărului, ca o gutuie uitată. Ca o piuneză gălbejită. Dar poate ca o mască de ceară?! Agățată de creangă, contempla. Se zgâia... Și nu cădea! Rotundă, mare, plină, ca un balon gata să plesnească. O gogoașă care se aștepta mâncată (de cine?). Un pântec de gravidă... Arăta exact pentru a începe ceva. A naște!
Paula își aminti îndemnul psihologului de a scrie. Luna o fixă iscoditoare, impertinentă. Alunecă de pe creangă chiar pe pervazul geamului. „Uite-o, obrăznicătura, s-a lipit de sticlă!” (strigă fascinată Paula-cea-bună). Luna părea că șoptește: „Haide, ce mai aștepți, dedică-mi ceva!” I se părea că-i cere! Îi poruncește. Poate îi descoperise marele secret: că nu e singură?!... Luna vede dincolo de lume! Cum să nu-i vadă „sora-geamănă-cea-bună”! Îi transmitea un mesaj?! Prin intuiție? Prin vis?! Prin net!!! Internetul e full și înnebunit de misterele Lunii Noi. Aceasta, se zice că, „este caracterizată de conjuncția dintre Soare și Lună, trecând printre Pământ și Soare. Se află exact în momentul noilor începuturi... E bine și potrivit ca orice acțiune, care necesită evoluție sau creștere, să înceapă când Luna e Nouă…” Să fie!
 
*
Paula scoase din ascunzișul aflat sub ultimul sertar al mesei caietul cu însemnări – marea taină (cea dinaintea „surorii gemene”)! Voia să i-l arate Lunii?! Să vadă și să se convingă că o face de mult. N-are cum fi un început. E o continuare a începutului... Odată, când era Lună Nouă, hotărâse să-și noteze gândurile și întâmplările. Așa trebuie să fi fost! Altfel n-ar fi avut atâta răbdare să rămână fidelă dezghiocării gândurilor. O face rar, s-a întâmplat să nu scrie luni și chiar câțiva ani la rând (din varii motive). Iată, de când a apărut în viața ei cealaltă Paula, simte o necesitate zilnică de a-și depăna întâmplările și a-și dezgoli gândurile. Parcă și-ar scrie una alteia: Paula cea văzută îi scrie celei nevăzute.
Trecu peste primele mâzgălituri, pagini care ar putea-o compromite, dacă le-ar citi cineva (psihologul!). Sunt pline de intrigi și răfuieli copilărești. Unele-s haioase, altele, însă, o dor, de parcă și-ar zdreli o unghie. Are și notițe foarte dragi, care o fac să se simtă în brațele bunicii – stă lungită, cu capul în poala ei, urmărind boboceii cum își întind gâturile, găgăiesc și se găinață nostim, împroșcând în jur, ca din mitralieră...
 
*
Deschise exact la o pagină, la începutul caietului, și citi: „Eu nu vă mai iubesc...” Scrisese la supărare! Părinții n-au lăsat-o să stea la bunici. Motivau că o prea alintă, o „strică”. Desigur, nu le-a arătat (părinților) ce-a scris. Și foarte bine! Atunci avusese motive serioase. Așa credea! Mai târziu, însă, a înțeles că nu avusese dreptate.
Paula-cea-bună mereu îi repetă: „Sentimentele nu pot fi definite de supărări trecătoare și explozive!”
Cuvintele așternute cândva la ciudă, acum s-au lăsat spălate de un strop căzut, nitam-nisam, peste foaie...
Paula își aminti întrebarea psihologului: „Dar tu! Tu știi să iubești?” Posibil, a vrut să-i spună că sunt oameni lipsiți de capacitatea de a iubi. Dar, poate, intenționat a provocat-o, ca s-o iscodească – trucuri psihologicești!
„Adulții sunt ciudați, uneori, dar și totdeauna!” (Paula-cea-bună).
„Ai putea crede că sunt cu toții niște mutanți...” (Paula-cea-rea).
 
*
Unii părinți insistă să devină prieteni odraslelor lor, însă le tratează ca pe niște jucării... Mai bine le-ar „citi” (înlăuntrul ființei), ajutându-le astfel să crească mai ușor și mai repede. Sau le-ar vedea ca pe niște persoane integre, doar că prea mici și cu foarte puțină experiență...
Oare nu-și amintesc cum erau la vârsta lor? Ce-și doreau și ce așteptau de la părinți... Nimic-nimic nu-și aduc aminte?
Copiii au nevoie de călăuze – grijulii, atente, iubitoare. Prietenia vine de la sine, mai apoi... Dacă vine!
 
Despre ce e nespus de greu să scrii...
Acum un an, pentru Paula totul era aproape minunat. Dar nu știa că e puțin să spui OK, trebuie să simți. Când ți-e bine nu sesizezi binele. Abia când dispare, îl simți. Că a fost și nu mai este. Adevărat paradox! Când s-a produs cutremurul în familia lor... Poate, mai bine zis, declinul?! Când s-a întâmplat acel ceva ieșit din comun? Ce anume nu-și poate explica. Totuși, abia atunci a înțeles că a pierdut ceea ce avusese mai scump. Fericirea?! Liniștea? Nici să întrebe ce se întâmplă nu avea pe cine și nici curaj nu-i ajungea. Pur și simplu, urmărea cu groază (dar și curiozitate!) cum se dărâmă, de la o zi la alta, zidul cetății lor. Pacea și căldura casei o păpase lupul. Dar poate o altă fiară nevăzută, flămândă și nemiloasă, care rupea cu dinții din ceea ce le aparținea. Fiecare (dintre ei – trei) se transformase într-o planetă ieșită de pe orbita sa. Se instaură haosul în relațiile care altădată erau... alt­fel! Mama se supăra pe tata (îi sărea țandăra de la o nimica toată), tata umbla bosumflat pe toată lumea (incitat de iritarea mamei), iar Paula se simțea (de ce?!) vinovată de toate. Părinții, deși se uitau unul la altul, nu se vedeau. Își vorbeau, dar nu se înțelegeau. Își urlau replicile, dar nu și le auzeau. Ca la teatru! Erau aceiași actori, care înainte își șopteau replicile și le auzeau, acum însă... Zadarnic le șoptea ce să-și spună sufleorul pitulat în capul Paulei (pe atunci încă nu-și dădea seama că e Paula-cea-bună). Acesteia nu-i rămânea altceva decât să se transforme în spectatorul lipsit de plăcerea de a aplauda. Ai fi zis că un hoț a trecut prin casa lor și a luat cheia casei, dar poate chiar inima. De ce? La ce i-a trebui o cheie străină? O inimă care nu-i aparținea...
Dacă l-ar ști pe fur (Paula), i-ar suci gâtul, i-ar sparge capul, l-ar sfâșia. Dar hoțul, se pare că, nu e un cineva concret, nici măcar nu e o fantomă. El se aseamănă mai mult cu un vânt, cu o furtună, cu un taifun care a spart geamurile și a pătruns în casa lor, amestecându-le pe toate, când nu erau acasă... Paula, care fusese prințesa ambilor (era Paula-cea-unică), ajunsese obiect de schimb și de speculație. Fiecare o voia (și o ademenea) de partea sa, dar niciunul n-o întreba ce-și dorește. Își imagina – și unul, și celălalt – că e fetița mică de cândva pe care ar fi putut-o manipula, momi sau converti după bunul lor plac. Când începeau să se certe, ușile se izbeau supărate, ceștile cădeau ne/întâmplător, făcându-se țăndări. Ca să nu-i audă, își astupa urechile și... îi auzea și mai tare! Parcă s-ar fi certat înlăuntrul ei. Își aruncau cuvinte-săgeți, ferindu-și capetele să nu fie săgetați, dar niciunul nu observa că acestea se înfig în ochii ei, în timpanele ei, în carnea ei, îi sfârtecau inima. Așa mari fiind, semănau cu niște copii în mâna cărora au nimerit praștiile. Simțea lovitura pietrelor, explozivelor. Ochii și gura îi erau plini cu praful cuvintelor. Dar acesta e amărui și nociv, e otrăvitor... Așa arăta atmosfera din casa și viața ei acum un an...
 
*
Într-o zi, însă, n-a rezistat, a ieșit la ei, când părea că vor lua foc ambii, și a strigat pe o tonalitate mai ridicată decât a lor – a țipat: „Încetați!” Strigătul i-a fost atât de tare, încât și ea se sperie de propriu-i glas. Ei au amuțit (și-au pierdut graiul!). Se uitau de parcă nu se văzuseră până atunci și, poate că, pentru prima dată și-au dat seama de existența ei. Dar nu i-a lăsat să-și revină din șoc, le-a declarat:
- Dacă aș putea întoarce timpul înapoi, aș face tot posibilul să vă certați de mici, când vă jucați de-a mama și tata... Să nu vă însurați!
Ea, mama, șopti speriată:
- Dar nu te-am fi avut... Nu te-ai fi născut!
- Chiar dacă!...
 
*
Atunci tata s-a întors și a ieșit. A evadat (e cel mai simplu!). Mama a rămas uitându-se în gol. Paula a simțit cum trece prin ea o secure nevăzută și o împarte în două jumătăți: una pleacă, alta rămâne. Probabil, atunci s-a înjumătățit, ca siamezele s-au desprins: Paula-cea-bună de Paula-cea-rea. Până atunci o fi fost îngemănate de la naștere, lipite una de alta. Se întâmplă minuni! (Mai deunăzi s-a anunțat la știri un caz ieșit din comun: două gemene siameze au fost „dezlipite”. Bine că aveau două inimi! Altfel ar fi trebuit să împartă cele patru camere...)
Din acea zi nu i-a mai auzit certându-se, dar s-a întâmplat ceva mult, mult mai grav, de care i s-a făcut frică, deși era conștientă că se va întâmpla odată și odată. S-au separat (e mai dureros, decât să zici: s-au despărțit). Și hainele s-au separat în tăcere, ca și stăpânii lor, doar că se agățau, se încâlceau unele în altele, poate special, nevoind să se desprindă, să se despartă. Se obișnuiseră să stea în același șifonier și nu doreau să se înstrăineze. Hainele nu știu să se certe, nici să se supere, ca stăpânii lor. „E trist să urmărești cum se despart hainele...” scrisese Paula în caietul ei atunci, astfel motivându-și tăcerea: „Din cauza divorțului părinților am uitat de toate și de toți. Chiar și de mine. Nu-mi mai pasă... De nimeni și de nimic...”
 
*
Pe care să-l aleagă?! Să-i trieze! Să-i pună pe talerele propriei balanțe. Ca la piață...
Zile rătăcite, nopți fără somn. Se întreba, se frământa, trăgea la sorți, scria bilețele cu numele lor și le amesteca...
Mami!? Fără ea ce m-aș face? Ea este .............. totul!
Dar... cum să nu fie tati? Și El este ..................... totul!
Traversa stări greu de imaginat, darmite de descris (de aceea nu scria, prea în adânc i se întâmplau toate). Până la urmă, a trebuit să ia o decizie. A închis ochii și... a ales să rămână cu cel/cea a cărui imagine îi va apărea prima din întunericul minții. A fost să fie... Ea!
Mama triumfa (fapt care a supărat-o). Tati, aflându-i alegerea, se șifonă. Se gheboși, se micșoră – într-o clipită. Din ochi i se prelinse o lacrimă (o surprinse, deși imediat se evaporă). Paulei i se făcu milă de el (era tatăl ei, ea fiind fata tatei!, și niciodată nu-l văzuse lăcrimând și nici atât de neputincios), dar nu putea schimba nimic. Nu putea da înapoi, nici să zică: „Vreau să fiu cu ambii!”, nu avea sens, nu se putea. Nu ea hotărâse partajarea lor! Apoi, mai avea o justificare (desigur, neîntemeiată): de ce nu i s-a arătat primul, când a închis pleoapele?
*
„Până aici a fost să fie!”, i-a șoptit Paulei cineva dinlăuntrul ei, când judecătorul bătu în masă cu ciocanul lui blestemat. A fost primul semn al celeilalte Paule... Și-ar fi dorit, în acel moment, să intre în pământ, dacă acesta s-ar fi desfăcut. Sau ar fi vrut să o rupă de fugă și să dispară. Să fie căutată mult și bine. De ambii! Să plângă, să-și frângă mâinile, să-și ceară iertare unul de la celălalt. Să scrie avize și să le lipească peste tot, așa cum sunt căutați cățeii și pisicile pierdute...
(Aviz: Vă rugăm să ne ajutați s-o găsim pe fiica noastră. O cheamă Paula. Vârsta aproape 15 ani. Are ochii verzui, înălțimea (aproximativ) 1,60. Poartă geacă de culoare... Ne lipsește! Acel care ne va ajuta s-o găsim va primi o recompensă.)
La televiziune să-i fie arătată poza însoțită de comentariul:
„Această fată a dispărut în ziua divorțului părinților, s-a făcut nevăzută chiar în sala de judecată...”
Sau:
„Dacă ne auzi, Paula, draga noastră fiică, revino acasă, ne este dor de tine. Nu putem trăi fără tine... Te așteptăm: Mama & Tata!”
Toate ziarele să-i posteze fotografia (ca la o vedetă) pe prima pagină.
 
*
Putea să dispară! Dar n-a făcut-o, deși a pregătit (pentru orice eventualitate) câteva poze din cele care-i plac: cu codiță și urechiușe de Mickey Mouse; cum sare de pe un tren pe un nor – desigur, colaj –, dar astfel să stoarcă lacrimi (de râs/plâns) din ochii acelora care-o vor vedea și compătimi. E prea fricoasă! Prea slabă?! Sau... n-a vrut să-i frângă inima – Ei?! La El (tati) s-a gândit mai puțin (de ce? Că e bărbat?!, dar are și dânsul inimă. În acea inimă era/fusese prințesă...). Cum să dispară? Asta ar însemna să nu mai fie nimic, nimic... Nimic?!? Și... Nimeni!
 
*
Într-o după-amiază, peste câteva săptămâni, s-a întâlnit – cu tatăl ei cel drag(!). El i-a spus că va pleca departe. La Moscova. Părea rătăcit. Căuta frazele în buzunare. Arăta nostim. Îi explica banalități, alegând cuvintele, încâlcindu-se în propriile-i vorbe. Parcă ar fi fost el mic și dânsa mare sau, din contra – mică-mică. L-ar fi putut înțelege, dacă i-ar fi spus, pur și simplu: „Am rămas și fără serviciu! Trebuie să mă duc să-mi caut un loc de muncă altundeva, dacă aici nu mai e nevoie de mine...” La instituția unde lucra ca inginer se făcuse reducere de cadre și (colac peste pupăză!) tocmai el se nimeri printre nenorocoșii disponibilizați. Era deci nevoit să plece... Toate acestea le-a aflat de la mama, mai târziu. Atunci a fost sigură că fuge de ea, că se răzbună, pentru că nu-l alesese pe el...
 
*
Tatăl, însă, a motivat că are la Moscova un coleg de facultate, care conduce un laborator, exact în domeniul mecanotehnicii. I-a propus o funcție. Deci, se întorcea în țara în care s-a născut... („Unde te naști, acolo e casa ta!”, așa crede bunica Aglaia.)
„Vreau să știi că aceasta nu va schimba nimic între noi...”, se justifică el într-un mod care-l făcea să i se pară și mai necăjit, și mai bizar. Ce mai era de ne/schimbat? Ar fi vrut să-l întrebe, să-i explice, dar la ce bun? Prea era jalnic. Uneori vârstnicii, când o iau razna sau sunt loviți de soartă din față și din spate, devin neputincioși în ochii propriilor odrasle (sunt ca niște inculpați în fața judecătorului!)... Paula înțelese prea bine ce voia să-i spună: că o iubește și o va iubi ca înainte, că sentimentele lui au rămas aceleași și-i va purta de grijă...
„Drum bun!” i-a zis pe un ton rece. Adăugând supărată: „Și cărare bătută!” – în gând, desigur. Își dădea seama că devenise insuportabilă. Era și din cauza lui, dar nu i-a reproșat. Un alt gând, însă, șopti abia auzit: „Îmi vei lipsi...”
 
*
Despărțirea de tatăl ei îi lăsă Paulei un gol în suflet. Se așternu o prăpastie greu de trecut între toți trei: ea și mama rămăseseră pe un mal, el pe celălalt. Când s-au văzut, până la plecare, s-au îmbrățișat, dar nu mai erau apropiați ca înainte. De altfel, între ea și mama, care-i rămăsese alături, de asemenea, se înălță – un zid rece. Zadarnic încercau să-l treacă! Își vorbeau, dar părea că-și citesc vorbele după buze. Ca surdomuții. Alteori, cuvintele păreau că ies din gură de ventriloc. Totuși, erau mai aproape decât departe! Doar că erau și nu erau. Pur și simplu, își motivau prezența...
 
(Fragment din cartea în curs de apariție „Când Luna era Nouă”)