Ediţie de ediţie, recunosc, încerc o oarecare nostalgie a precedentelor întâlniri ale artelor scenice de la Chişinău şi întrezăresc o anumită stare de anticipare, dar şi de speranţă a evenimentelor ce urmează să aibă loc. Însă anul acesta criza se pare că nu a afectat festivalul numai din punct de vedere economic, dar şi la nivel conceptual. Astăzi, aproape că lipseşte acea alonjă estetică prin care se impunea la primele sale ediţii, când festivalul se vroia un manifest artistic al avangardei teatrale, al formelor experimentale şi non-figurative în artă, chiar dacă teatrul se alimentează mai ales din surse dramatice tradiţionale, clasice.
Sub îndemnul unei lumi mai bune cea de-a IX ediţie a Festivalului Internaţional al Artelor Scenice BITEI 2010 şi-a invitat spectatorul, în perioada 20-30 mai, într-un spaţiu al frumosului, unde poveştile sunt fabricate prin imagine şi joc, prin cuvânt şi emoţie. Această lume a frumosului, impusă de generic, este însă măcinată şi convulsionată de o continuă degradare ce vine din cotidian, iar actul creator este cel care îmbracă masca Godot-ului eliberator.
BITEI 2010 a încercat să ofere prin diversitatea celor 26 de spectacole o viziune mai amplă asupra diverselor modalităţi de expresie a artelor scenice, care sunt fie conectate la seva tradiţiei, fie născute din convulsiile şi trăirile omului contemporan. Companiile teatrale invitate din România, Rusia, Ucraina, Estonia, Spania, Turcia, Georgia, India şi Japonia au intrat într-un dialog emoţionant cu publicul autohton prin intermediul spectacolelor dramatice, de păpuşi, de dans, dar şi în cadrul conferinţelor de presă. În ce-l priveşte pe spectatorul de teatru, acesta a dat semne de o oarecare confuzie, buimăceală, atunci când a venit vorba de unele reprezentaţii desfăşurate cu sala aproape goală, în speţă a fost cazul spectacolelor de folclor autentic românesc. Acestea au creat mai degrabă senzaţia de soluţii în extremis pentru suplinirea spaţiilor goale lăsate de refuzul, pe ultima sută de metri, al câtorva teatre importante din Polonia, Germania, Franţa sau Irlanda de a mai participa la cea de-a IX ediţie a festivalului. Cu toate acestea, nume precum Radu Poclitaru, Alexandru Dabija, Radu Afrim sau Roman Viktiuk, afirmaţi atât în ţara de origine, cât şi peste hotare prin creaţii, al căror ecou persistă de ani de zile, au ţinut capul de afiş şi la BITEI 2010.
Roman Viktiuk a venit la Chişinău împreună cu trupa teatrului pe care l-a înfiinţat la începutul anilor ’90 la Moscova, prezentând două spectacole pe cât de apreciate de public şi de critica de specialitate, pe atât de controversate, şi anume Cameristele de Jean Genet, şi R&J: Romeo şi Julieta după William Shakespeare.
Textul marelui Will, de-a lungul timpului, s-a lăsat citit şi înţeles în diverse moduri. Realităţi sociale sau culturale ale diferitelor epoci s-au găsit perfect reflectate în text ca într-o oglindă cu mereu alte chipuri, ce rămân neschimbate. Aşa s-a întâmplat şi cu spectacolul R&J: Romeo şi Julieta, interpretat de actorii teatrului condus de Roman Viktiuk, care a încântat publicul cu o viziune inedită a piesei faimosului englez. O realitate scenică plină de sugestii, bogată în imaginaţie, exprimată memorabil de patru actori prinşi între catarge, frânghii şi scări.
Travestiul nu este un procedeu folosit doar în spectacolul menţionat. Convingerea lui Viktiuk că actorii-bărbaţi pot interpreta şi roluri feminine e inspirată de Genet. Aceştia au misiunea deloc simplă de a transmite emoţiile feminine. Spectacolul Cameristele, de o mare încărcătură dramatică, a reprezentat un adevărat manifest la sfârşitul deceniului 9 al secolului trecut, bucurându-se de mai bine de 20 de ani de o receptivitate constantă din partea publicului. De ce? Poate datorită controverselor şi polemicilor iscate în jurul intenţiei de a se arunca o lumină purificatoare asupra celor mai obscure colţişoare ale sufletului feminin şi militarea pentru o dragoste lipsită de prejudecăţi, atunci când constrângerile sociale pot declanşa crime. Dincolo de tema abordată, actorii au reuşit să găsească echivalentul sonor al fiecărei replici într-un limbaj plastic, plin de semnificaţii, prin expresivitate corporală, muzică şi dans. Astfel, artistul moscovit construieşte în spectacolul Cameristele un discurs scenic împânzit de simboluri şi idei, cu un joc rezolvat într-o cheie expresionistă al actorilor-travestiţi.
Un alt spectacol pentru care piesa shakespeariană reprezintă doar un pretext pentru ca mesajul creatorului să vibreze pe o notă aparte este Pyramus & Thisbe 4 you în regia lui Alexandru Dabija – foarte provocator atât pentru actorii de la Teatrul Odeon din Bucureşti, cât şi pentru public. Prin întrebarea: de ce am mai avea nevoie de teatru astăzi? Dabija lansează o nouă temă de discuţie despre rolul şi soarta teatrului românesc azi. Pornind de la scena meşterilor din Visul unei nopţi de vară, Pyramus & Thisbe 4 you reprezintă un adevărat tour de force. Spectacolul propune patru adaptări inedite ale poveştii grupului de meşteşugari care pregătesc o înscenare a tragicei iubiri dintre Pyramus şi Thisbe spre a-şi încânta stăpânii ce urmează să se căsătorească. Spectacolul montat într-o manieră specifică, debordând de umor, este rezultatul unei fantezii lipsite de orice constrângere şi inhibiţie din partea regizorului. Această parodie a vieţii teatrale din România se pare că este ancorată în cea mai nemijlocită realitate, de aceea anumite personaje şi situaţii sunt recognoscibile publicului avizat.
Pyramus & Thisbe 4 you începe cu scena în care meşteşugarii sunt interpretaţi de actriţe, cu trimitere evidentă la spectacolul Lear montat de celebrul regizor de origine română, Andrei Şerban, a cărui distribuţie este formată exclusiv din femei. Apoi „acţiunea” este plasată într-un studio teatral în care studenţii, aflaţi sub „teroarea” unui profesor orgolios şi infatuat (interpretat cu măiestrie de Ionel Mihăilescu), se pregătesc pentru o nouă prezentare publică. Parodiind emfaza dascălului din şcoala românească de teatru, scena este presărată de giumbuşlucuri şi gaguri mai mult sau mai puţin r­euşite, pe alocuri cu tentă sexuală. Făcând aluzie la tensiunile interetnice, care mai apar în societatea românească, cel de-al treilea episod al reprezentaţiei pune faţă în faţă actorul maghiar (remarcabil interpretat de Pavel Bartoş) cu cel român. Comunicarea dintre ei are loc în limba fiecăruia, dar până la urmă câştig de cauză are comicul provocat de bizarul situaţiei. De parcă toate încercările actorilor din scenele precedente au eşuat, iar nunta stăpânilor se apropie, Alexandru Dabija încheie spectacolul apelând la tehnicienii Teatrului Odeon, cei fără de care o producţie teatrală nu are loc. Ei sunt determinaţi să dea viaţă aceleiaşi scene a tragicei iubiri dintre Pyramus şi Thisbe, dar şi de a-i încânta pe Theseus şi Hippolyta spre deliciul publicului spectator.
Fie că este perceput ca un spectacol de divertisment sau ca o montare ce vizează în mod direct creatorul de teatru, spectacolul bucureştean Pyramus & Thisbe 4 you, premiat de UNITER pentru cea mai bună regie de teatru în 2010, a fost primit cu admiraţie de publicul basarabean, care s-a amuzat copios şi l-a aplaudat îndelung.
Teatrul Maria Filotti din Brăila a revenit la Chişinău cu un nou spectacol semnat de Radu Afrim, de asemenea, un nume de referinţă al artei teatrale româneşti de azi: Sufletul. Puncte de veghere, după piesa Eine Heikle Saches die Seele a dramaturgului austriac de origine bulgară Dimitré Dinev. Această tragicomedie, cu puternice reverberaţii balcanice, vorbeşte despre moarte şi despre modul în care această schimbare este percepută de cei în viaţă.
Regizorul Afrim, în spectacolul său, porneşte de la o veche credinţă a poporului român că atunci când moare cineva, lucrurile trebuie să se petreacă fără tristeţe şi fără durere, tocmai pentru ca această durere să nu încerce să ţină mortul în continuare în această lume. Jocurile ce presupun în general mişcarea unor membre sau a capului celui decedat, căruia parcă i se prelungeşte viaţa, provin din acea practică magică, prin care defunctul este ajutat să se rupă de lumea asta. Este ţinut „în formă”, „în acţiune” de comunitatea sau familia care se adună în jurul mortului, se bucură, petrece, ajutându-l în felul acesta să treacă mai uşor dincolo. Sufletul. Puncte de veghere prezintă o ceremonie a priveghiului într-o cămăruţă înghesuită a unui constructor bulgar, care moare într-un stupid accident de muncă şi la care sunt adunaţi familia şi prietenii acestuia, Zeko, Bora şi Josef. Ei se dau cu părerea despre moarte, evenimentul transformându-se într-o petrecere cu înfăţişare bahică şi grotescă la care participant devine chiar mortul, interpretat cu multă determinare şi iscusinţă de actorul Dan Moldoveanu.
Un joc al morţii şi despre moarte care fentează viaţa, „stabilind”, totodată, şi preţul ei: fiecare suntem datori cu o moarte. Pentru a nu fi luaţi prin surprindere, unul dintre personaje simulează moartea pentru că aceasta reprezintă o schimbare, iar omul are nevoie de schimbări (!). Frontiera dintre moarte şi viaţă aproape că dispare, iar pentru o mai mare autenticitate se „apelează” la tot felul de efecte ce sugerează cealaltă dimensiune, de dincolo, sub chipul unui vertij ameninţător, care te absoarbe atunci când uşa încăperii este deschisă.
Dincolo de convenţia scenică, spectacolul conţine şi alte elemente specifice ritualului de priveghi cu puternice rezonanţe în folclorul şi superstiţiile locale, fie prin apariţia bocitoarei (profesionistă), fie prin manifestarea unor personaje cu măşti zoomorfe. Motivul zoomorf este parte integrantă a ritualului de priveghi, folosit pentru a alunga spiritele malefice. Totodată, regizorul pare să accentueze prin jocul împrejurărilor condiţia omului modern a cărui moralitate e într-o continuă degradare. Într-o formă grotescă, dar şi concisă, este prezentată pierderea reperelor morale, care se vede în atitudinea faţă de persoana defunctă, manifestată de camarazi în noaptea priveghiului.
Spectacolul are o reală forţă manipulatoare, pentru că imaginea plină de urâţenie a cotidianului, pe care o recunoaştem, riscă să te transforme în participant la petrecerea dezmăţată, declanşată la priveghi, obligându-te să consumi comicul provocat de o tragedie!
Chiar dacă gongul răsună în surdină şi cortina cade peste aşteptări, amintiri şi emoţii, impresiile se amestecă, se împletesc într-un mod bizar în memoria afectivă a fiecărui spectator din sală.