Încă din anii terminali ai prezenței mele între pereții Școlii Republicane de Arte Plastice (acum, Liceul de Artă „Igor Vieru” din Chișinău), am aflat de la profesorul meu de istoria artelor plastice, dl. Gheorghe Mardare, că lucrează la un studiu mai amplu despre morfologia covoarelor țărănești vechi basarabene. Era fie în 1985, fie în 1986. Apoi, prin 1987, când deja mă pregăteam pentru facultate și făceam analize scrise după operele de artă clasică cu același profesor, am aflat ceva mai multe detalii: Gheorghe Mardare mergea de ani buni prin sate, cătune și localități izolate (din regiunea cuprinsă între Cernăuți și Cetatea Albă!), pentru a vedea, desena, măsura și fotografia, pentru a discuta cu cele care au mai rămas martore, care știau încă a țese sau erau dispuse să furnizeze date despre multimilenara artă a țesutului, despre meșteșug, tehnici, culori, vopsit, secrete ale registrului ornamental...
Tot în acea perioadă, am citit câteva mici studii despre morfologia și semnificația decorativă a covoarelor țărănești, pe care Gheorghe Mardare le-a publicat în revista Orizont. Subiectul era incitant și inovator. Iar pentru mintea mea adolescentină, totul părea de domeniul fantasticului pur. Că tot mă îndeletniceam în acea vreme cu lectura romanelor S.F.!
Dar mai era mult până departe, până să înțeleg cum era cu covoarele noastre strămoșești!
Volumul comentat însumează practic toate sau partea covârșitoare a peregrinărilor, cercetărilor, meditațiilor, precum și studiile comparatiste, ezitările și revenirile, retractările și limpezirile autorului, și a apărut de-abia în anul 2016, la prestigioasa editură Cartier, care și-a asumat greul, dar nu și imposibilul, editării cu acuratețe a acestuia. Materialul imens adunat de-a lungul a mai bine de trei decenii, plimbat și pritocit între Moldova postcomunistă și Germania, unde s-a stabilit la un moment dat autorul, trebuia revăzut și editat în întregime, pus cap la cap, rafistolat și însoțit de un copleșitor material fotografic, desenat și sistematizat sub formă de planșe, scheme. Fotografiile și ilustrațiile din volum sunt în număr de 286, iar bibliografia selectivă conține 135 de titluri.
Ca orice lucrare științifică care-și propune să abordeze un subiect mai puțin explorat, autorul trece în revistă problematica acesteia, din perspectivă istorică, metodologică, iar cum cercetările în acest domeniu nu depășeșc vechimea unui veac, Gheorghe Mardare încearcă să formuleze și să postuleze totodată câteva principii de pionierat, acoperind metodologic datele esențiale ale problemelor legate de lectura covorului țărănesc din perspectiva zilei de azi. Astfel, autorul identifică în spațiul dintre Prut și Nistru: „12 tipuri de covoare și două tipuri de obiecte uzuale confecționate din pânză de covor. Fiecare dintre ele avea, de regulă, o structură corespunzătoare destinației concrete în interiorul casei țărănești, marcată de specificul compozițional al decorului.” (pag. 77)
Apoi, după ce se trec în revistă toate cele douăsprezece tipuri de covoare, amintind în cele din urmă și de traistă și desagă, urmează un lung capitol în care parcurgem pe îndelete morfologia, semantica și filosofia decorului, căruia i se dedică un bogat material argumentativ, ilustrativ și speculativ, de unde aflăm despre semnificația unor termeni ieșiți de mult din uz: șenătău, costișat, zăluță, șuvoaie, scăriță, praguri, rumbe, căliță, suveică, tocușoare, roți de foc etc., și asta numai dacă ne referim la o parte dintre elementele geometrice; mai departe suntem puși în fața unei puzderii de denumiri legate de prezențe antropomorfe, fitomorfe și animaliere în compozițiile covoarelor. În primele trei capitole, autorul analizează încărcătura mitologic-simbolică a țesăturilor, după care recurge la judicioase materii, spre a explica „parcursul” artistic al decorului care pavoazează covoarele noastre străvechi. Și aici aflăm detalii semnificative despre felul în care erau articulate compozițiile, ancadramentele, bordurile și particularitățile complicate și complexe ale structurilor cromatice. Despre acestea din urmă aflăm că: „cu cât covoarele sunt mai vechi, cu atât nuanțările cromatice joacă un rol mai important în interpretarea motivelor acestora. Astfel, pe fundalul roz-verzui al unei scoarțe de la începutul secolului al XVIII-lea, al cărei subiect tematic este, de fapt, un singur motiv-simbol, zăluța, acesta este interpretat doar în patru culori, aduse la cinci gradații tonale: negru, care prin tonalitatea-i dură, evident, se deosebește cel mai mult pe fundalul covorului, urmat de un albastru întunecat și un purpur cu tonuri mai reținute și două tonalități ale cafeniului, dintre care ultima, ca intensitate, este asemănătoare cu cea a fundalului, aproape dizolvându-se în el. Mai avem aici și câteva motive de un alb opac, care, prin tonalitatea lor mai deschisă, par a elimina senzația suprafeței plane a covorului, „avântându-se” parcă spre noi de undeva din spatele lui. Grație acestei modalități de distribuire „intenționată” a raporturilor tonale, compoziția respectivă, deși decorativă, are privilegiul de a se manifesta nu numai pe suprafață, ci și în adâncime, oferind astfel ochilor senzația perceperii unui spațiu stereoscopic și plin de mister”
(pp. 214-215). Găsesc că fragmentul citat in extenso devine relevant asupra înțelegerii acestui text dens al cărții comentate, care încearcă să explice o lume devenită tot mai obscură, mai anevoie de pătruns, de înțeles, și mai ales de interpretat; noroc că avem o școală serioasă de etnologi, etnografi, culturologi și istorici ai imaginii, care cu adevărat ne ajută să-i dăm dreptate lui Gheorghe Mardare, care afirmă, concluziv: „ansamblul decorului oricărui covor în parte formează o sinteză, care înclină spre o anumită expresivitate imaginativă și nicidecum nu este o simplă „îngrămădire” de motive” (pag. 226).
Cartea aceasta nu se citește ușor, pentru că nici universul despre care autorul ne aduce, risipindu-le cu acribie, atâtea date, detalii și „conserve” lexicale, nu ne sunt prea aproape, nici măcar, fatalmente, familiare. Vorbește despre o lume apusă, aproape uitată. Lumea aceea este ea însăși o conservă, închisă în muzee specializate, în cărți, imagini fotografice, artefacte aflate în diferite grade de conservare. Istoric vorbind, covoarele sunt legate de un habitat și o civilizație rurale, care s-au dus ireversibil, s-au modernizat. Doar efortul susținut, sistematic și coroborat cu principiile pluridisciplinarității, a împlinit o lucrare științific-eseistică de-o maximă urgență, deși s-a gestat îndelung, cu acribie, răbdare și pasiune.
februarie, 2021
_______
Gheorghe Mardare, Arta covoarelor vechi românești basarabene. Magia mesajului simbolic. Editura Cartier, Chișinău, 2016, 334 pag.