Intuiesc că ne aflăm într-o perioadă de mișcări tectonice de proporții, iar canonul artei, articulat în comunism, de-abia acum se epuizează, se subțiază și își pierde acuitatea. În materie de organizare a breslei creatorilor – aproape nimic nu s-a schimbat: aceleași uniuni de creație, același statut după care se ghidează acestea, aceeași bază materială; nimic nou, nimic radical diferit. Nimic care să te surprindă. Noutatea absolută este, din fericire, schimbarea generațiilor, libertatea opțiunilor de a face parte sau nu din aceste uniuni, capacitatea de a călători, de a face studii oriunde pe glob.
Nu mi-aș fi putut imagina ca anume sistemul artistic să fie cel mai greoi și cel mai nereceptiv la schimbări, la transformări. Uniunea Artiștilor Plastici, în speță, este în continuare un „leviathan” urâcios, îmbătrânit și incorigibil. De aproape trei decenii mecanismul acesta nu a creat nicio sală de expoziții, nu a pus la cale nicio bursă pentru tineri, nu a inventat un sistem de premii specifice, nu a dat naștere unei case de creație. Nimic. Care ar fi atunci elementele de seducție pentru tineri, ce i-ar îndritui pe aceștia să acceadă în rândurile UAP? De ce un june artist de azi s-ar face membru al UAP? E adevărat și contrariul. De ce un membru deja titular și-ar perpetua acest statut? Dacă nu are un atelier, nu participă la expozițiile breslei și nu are acces cu o personală în Sala de expoziții „Constantin Brâncuși” – ce rațiune l-ar motiva să țină la calitatea de membru?
Există privilegii? Cred că meritele pretinse și privilegiile stimulează neprincipialitatea și concurența extraartistică.
Cu gândurile la cele de mai sus, m-am concentrat pe analiza creației unei artiste pe cât de discrete, pe atât de talentate, pentru că tipul ei de discurs plastic aparține deja unei realități diferite de cea promovată de vechile structuri instituționale amintite mai sus: Lucia Juncu (n. 1965, Meleșeni, Călărași) – și cei aidoma ei – construiește o nouă realitate artistică, abstrasă oricărui suport oficial osificat și corupt (ministere, UAP, instituții de învățământ etc.). 
Am cunoscut-o pe pictoriță cu ani în urmă, în contextul unei expoziții anuale organizate de Centrul Soros pentru Artă Contemporană din  Chișinău (1998), și am simțit că instalația pe care o făcuse – nu era neapărat izvorâtă din plămada ei conceptuală. Că era ceva forțat, la care a consimțit. Apoi încă o instalație, în aer liber (2002), apoi i-am pierdut urma. Regăsindu-o, mi-am dat seama că nu mai era omul care aparținea unui sistem, ci trăda mai degrabă o profundă înnoire interioară, o transformare care nu mai credea decât în virtuțile picturii, în inepuizabila forță de seducție a acesteia. Lucia Juncu câștigase pariul cu sine însăși, iar singura rațiune de a fi se arăta anume acest mediu de expresie, pe cât de vechi, pe atât de nou și proaspăt în curtea oricui o invită să se desfășoare. Spun curte și nu atelier, căci ponderea inspirației i-o oferă Luciei Juncu munca la plein-air, în mijlocul naturii. O urmăresc de câțiva ani, i-am văzut expozițiile, analizez reluarea anumitor teme, subiecte, motive. Îi plac în special portretele de copii, de fetițe, pe care le lucrează în pastel, ulei și acuarelă. Reușește să „oprească clipa” frăgezimii umane, să o toarne în chipuri de neuitat, inocente, zâmbitoare, mereu binedispuse. Artista forjează imaginea tinereții, o îmbălsămează în lucrări în care timpul staționează. Dar cred că atemporalitatea e și mai prezentă în peisaje, în aranjamentele de obiecte, naturi statice dintre cele mai umile, și cele mai la îndemână. Acestea toate se așază unele lângă altele de-o manieră atât de firească, încât îmi amintesc de aceste cuvinte scrise de Ernesto Sábato: „Omul se simte atât de legat de ceea ce se află în preajma lui, încât în cele din urmă preferă să îndure imperfecțiunea și durerea pricinuită de josnicia lumii, decât să anuleze fantasmagoria printr-un act de voință proprie” (Tunelul). Caracterul intimist, nepretențios, neostentativ și saturat de culoare al naturilor statice se întipărește pentru multă vreme pe retina ochilor. Pentru că e un altoi de compoziție bine chibzuită și un aranjament impus de logica internă a acesteia; o negociere a artistului cu energiile care se nasc în vintrele imaginii. Cine consideră că artistul este stăpânul absolut a ceea ce creează se minte singur, cum și artistul care se crede un mag autarh pică în capcana orgoliului nemăsurat. Orice act artistic are o doză de neprevăzut, de nebănuit, de descoperit... Nu se poate altfel.  
Lucia Juncu este un bun exemplu al ilustrării felului în care creația liberă, neînregimentată, neconstrânsă, necondiționată și mânată de bucurie își creează propriul teren de întâlnire cu publicul, cu colegii de breaslă, în care miza majoră este chiar actul viu al dialogului, al interlocuției cu Dumnezeu, cu semenii, cu pictura, cu incomensurabilitatea culorilor, cu universul. 
În februarie curent artista a deschis expoziția „Anotimpul culorii” la galeria „U Art”, din București.
februarie 2018