Secolul XX ne arată o asociere a artelor cu tapajul, scandalul, pulverizarea canoanelor, dejucarea tradiției, a vechilor rigori, punerea între paranteze a școlii de artă, în general. Nu e deloc întâmplător că anume în anul 1916 s-a născut DaDa, fenomenul care a aprins discuția despre însăși existența artei, despre necesitatea și funcția acesteia în viitor.
Numeroase studii și analize au apărut în acest an tocmai pentru a trage niște concluzii după un secol DaDa. Cele mai profunde metamorfoze, cataclisme sociale, cele mai cumplite ciocniri armate au fost anume în acest veac; într-un anume fel, anume „Cabaret Voltaire” din tihnitul Zürich a dat tonul și a formulat necesitatea unui radical altceva, a insondabilului, a nepătrunsului, a misteriosului în lumea modernă, care se năștea din război...
Pe fundalul modernismului european, care se lupta din răsputeri cu Leviathanul schimbărilor, la periferia fostului imperiu țarist, dar și a Regatului României, la Chișinău, la Școala de Belle-Arte, se pare, era un contagios virus creator, care-și găsea ecoul în acele fenomene îndepărtate. Bună parte din detaliile şi faptele legate de viaţa artistică a Chişinăului acelor vremi, precum și unele care redau atmosfera din şcoala de artă, pot fi culese din Memoriile rămase într-un dactilomanuscris al Olgăi Plămădeală1, care conţin numeroase mărturii despre artişti, expoziţii. Nu în ultimul rând, documentarea sistemului de predare s-a putut face pe baza analizei fondurilor depuse la Arhivele Naţionale ale Republicii Moldova. Acestea conţin atât mărturii scriptice şi iconografice, cât şi lucrări originale ale elevilor şcolii și ale profesorilor acesteia. Fondul Plămădeală este, poate, cel mai relevant în acest sens. Printre foștii elevi ai Școlii de Belle-Arte a fost și Avraam Irisse, naturalizat sub numele de artist, Antoine Irisse.
Pictorul Antoine Irisse (1903-1957), dar mai ales coloristul, ar fi meritat şi o atenţie mai pe măsura operei pe care a lăsat-o2, și care se cuvine a o „topi” în canonul picturii naționale. 
Născut în anul primului pogrom din era modernă, în 1903, la Chişinău, în anul 1927 se stabileşte la Paris, unde va şi rămâne întreaga sa viaţă. Avea 24 de ani neîmpliniţi când a frecventat diverse ateliere private, precum şi Académie de la Grande Chaumière. La Paris s-a simţit atras de artiştii fauve, iar în mediul lor s-a apropiat de Constantin (Kostia) Terechkovitch, Isaac Dobrinsky, Mane Leyzerovich Kats, Chaïm Soutine... A trăit discret la Paris și a lăsat, pe lângă pictură, poate după modelul epocii (vezi: Picasso, Chagall, Joan Miró ș.a.), și piese de porțelan, pe care le-a pictat și le-a conceput aidoma picturilor sale. În anul 1952 organizează cea mai importantă expoziție personală a vieții sale, la galeria André Weil din Paris, iar în 1956, tot acolo, cea din urmă, la care nici nu a asistat din cauza stării sale de sănătate șubrede. 
Întrucât nu suntem în posesia unei monografii despre acest artist, ci doar a câtorva articole și studii, precum și a unei bănci de date3 adunate de fiica artistului, Danielle Kreitner (n. 1940), considerațiile de mai jos au ca bază analiza operei inspirată de expoziția personală a lui Antoine Irisse, organizată de fiica acestuia, la Muzeul Național de Artă al Moldovei (MNAM), în perioada 2 septembrie – 8 noiembrie curent. 
Expoziția nu poartă niciun titlu, ci doar numele artistului figurează pe afișul acesteia, împreună cu anii vieții. Până în acest moment Antoine Irisse era cunoscut doar pe cale scriptică, iar expunerea operei sale este o noutate absolută. Spre bucuria celor atenți să rectifice imaginea mereu incompletă a istoriei artei locale. Căci trăim
într-o epocă fluctuantă, deschisă, supusă mereu și constant schimbărilor. Materialul istoriografic însuși se înnoiește continuu, iar descoperirile și redescoperirile se țin lanț. Tocmai într-un astfel de moment vine și expoziția acestui artist. Cele 28 de tablouri conturează destul de bine traseul și discursul său plastic, astfel că pictura însușită sub oblăduirea lui August Baillayre între 1920-1923, cu o paletă destul de sumbră, în culori nesaturate, palide, șterse, devine către 1950 foarte luminoasă, solară, expresionistă. Cea mai veche lucrare din expoziție, intitulată „Cochilie, urcior și compotieră” (ulei, hârtie de ziar, carton), 1925, face dovada clară a contaminării artistului cu avangarda europeană, pe care tocmai o descoperă în peregrinările sale prin partea occidentală a continentului. De aici, folosirea discretă a tehnicii colajării, a îmbinării culorilor de atelier cu cele poligrafice, folosite la imprimarea ziarelor. Apoi, avem ocazia să ne oprim asupra portretului unui „Bărbat îngândurat”, 1932, în care încă se resimte influența deprinderilor plastice însușite în cele două școli, cea de la Chișinău și cea de la Paris, în care expresia predomină asupra distilărilor cromatice. Una din piesele marcante ale acestei perioade de tranziție este „Portretul soției”, 1938, o lucrare ce poate fi pusă foarte bine alături de una a surprinzătorului colorist tulcean Dumitru Sevastian, „Odaliscele”, pictată în același an, aflată în colecția MNAM. Trebuie precizat că, în aceeași perioadă, Sevastian a avut un stagiu îndelungat la Roma, cu o bursă de creație, iar acest amănunt îi apropie și mai mult pe cei doi artiști, căci ambii s-au aflat îndeaproape în tumultul avangardelor prin care trecea arta Europei. Sevastian se va întoarce la București, iar apoi se va stabili până la sfârșitul vieții la Chișinău, în timp ce Irisse își va lega definitiv destinul de marele Paris4. Acolo, în recluziune autoimpusă, cel din urmă a parcurs pe cont propriu lecția modernismului. În ciuda similarităților cu tematica și pictura contemporanilor săi, moștenirea plastică lăsată de Irisse este distinctă de a acelora. La nivelul motivației mai ales. Creația lui picturală face dovada unei alienări a subiectelor, acestea nu țintesc un public anume, nici nu cochetează cu gustul sau cu preferințele acestuia. Ele sunt pur și simplu. Pentru că în contrast cu pictura încadrabilă în curentul fauve (Albert Marquet, André Derain, Raoul Dufy ș.a.), în care culoarea era totul, absolutul – Derain, de pildă, scria: „Culorile au reprezentat dinamita. Trebuiau să împuște lumina” –, cea gândită și întruchipată de Antoine Irisse țintea oarecum altceva: interiorizarea emoției. Artistul a învățat să caute vibrația culorilor, sensul interstițiilor dintre ele, vibrația să producă ecouri senzitive, ba chiar senzuale. Mai ales aceste zbateri subtile sunt de găsit în tandemurile perioadei sale mature: „Fata cu mandolină” I și II, 1949, „Olympia” I și II, 1950, „Sărbătoare păgână” / „Fête päenne” I și II, 1952. Cromatica lor este foarte aprinsă, îndrăzneață, supusă unor alăturări radicale, ireconciliabile, dar prin dozaje armonios calculate se obțin efecte de-a dreptul muzicale, atonale ce-i drept. 
„Soldatul de plumb”, 1951, reprezintă o lucrare de-un purism cromatic și grafic nemaîntâlnite în creația artistului. Face o figură aparte. Dar tocmai straneitatea alăturării unei construcții vegetale, de-un verde-șopârlă, și a unui soldățel de jucărie, ca zgâriat cu un cui, este cea care prinde spectatorul într-o cursă narativă nebănuită. Iar acesta nu poate rămâne indiferent în fața tensiunii apărute între acele două elemente constitutive, care nu au nimic în comun, unite printr-un imens câmp roșu-cărămiziu, neuniform, cu „găuri” albe, haotice. Spectatorii, fiecare dintre cei care privesc, sunt de facto autorii acestei compoziții quasi-metafizice, deschise în toate sensurile. Înrudită ca atmosferă cu aceasta este și „Compoziție cu sticlă de vin”, 1954, doar că aici persistă mai multă poezie, chiar dacă e vorba de versul alb.
În perspectiva redeschiderii colecției permanente a MNAM, după aproape două decenii, retrospectiva lui Antoine Irisse ne va arăta cât se poate de explicit existența hăului care se cască între creația unui artist a cărui operă a evoluat firesc în lumea liberă, occidentală, și cea a compatrioților săi, rămași în țarcul socialist, unde opera lor a fost programatic cenzurată, mutilată, reglementată, dozată și condiționată. 
Din fericire pentru cultura noastră, una dintre picturile lui Antoine Irisse, donată MNAM de către fiica artistului, va figura în proiectata colecție a picturii moldovenești postbelice.
Septembrie-octombrie 2016
_______
1. Soția și prietena de viață a marelui sculptor basarabean Alexandru Plămădeală (1888-1940), căruia i-a supraviețuit jumătate de veac, murind în 1990. O parte infimă din memoriile sale a fost topită într-o scurtă monografie pe care aceasta a dedicat-o lui Alexandru Plămădeală, Ed. Cartea moldovenească, Chișinău, 1965.
2. O primă referință în spațiul basarabean la numele lui Antoine Irisse se află în studiul lui Tudor Stavilă „Pictorii basarabeni și Școala de la Paris. Notițe preliminare”, în: Akademos, 1, 2014, p. 147-152.
3. Disponibilă la adresa: http://antoineirisse.blogspot.ro/
4. Un reputat istoric de artă, Nadine Nieszawer, l-a inclus în monografia sa Peintres juifs à Paris. École de Paris (1905-1939), Denoël, 2000; pagina on-line: http://www.ecole-de-paris.fr/artiste/antoine_irisse