Reeditarea, în două volume, ediție completată, la Editura RAO a traducerii în română a Jurnalului  lui Witold Gombrowicz, o versiune pe care i-o datorăm Olgăi Zaicik și Cristinei Godun, este un bun prilej pentru relectura unei opere valoroase din literatura lumii. Prin rezervorul său ideatic, polemic și nonconformist, Jurnalul este actual și astăzi, o calitate pe care am constatat-o de multe ori în discuțiile mele cu scriitori nu numai din arealul românesc, dar și cu autori din Estul Europei (Ucraina, Georgia, Rusia, Țările Baltice, Bulgaria…). Actualitatea lui Gombrowicz pentru mediile culturale din acest spațiu este un omagiu adus talentului său, minții sale curajoase și anticipative. 
Jurnalul lui Gombrowicz – cu pagini de proză superbe – e o literatură scrisă în izolare, doar cu sine însuși. A fost scris în exil, în Argentina, unde a stat 24 de ani, și publicat în revista Kultura de la Paris. În Polonia comunistă, invadată de sovietici, Gombrowicz n-a fost publicat până în 1986, deși era un scriitor faimos în Europa – piesele sale erau montate în toate capitalele europene, de la Paris la Stockholm, având ecouri critice entuziaste, iar romanul Cosmos a fost distins cu Prix International de Littérature (alternativă la Premiul Nobel, primii laureați fiind Samuel Beckett și Jorge Luis Borges). Dar Gombrowicz n-a avut doar această suferință – nerecunoașterea și imposibilitatea de a publica în propria țară. Scriitorul nu era agreat nici de compatrioții săi din exil, care nu-i iertau că acesta, constant și ostentativ, era împotriva „patriotismului convulsiv”, arhaic, provincial, dăunător spiritului și evoluției. Gombrowicz nu se lupta cu eroii naționali, ci combătea idolatria, exaltarea etosului, clișeele legate de „patrie”. A inventat chiar și un cuvânt, „filiatrie”, o combinație între „fiu” și „patrie”, având sensul de „țara fiilor”, care ar trebui să înlocuiască „țara taților-părinților”, așa cum era considerată „patria”. Scrie în 1953, într-o zi de joi: „Nu, nu suntem (am spus) moștenitorii nemijlociți nici ai măreției, nici ai micimii trecutului, nici ai înțelepciunii, nici ai prostiei, nici ai virtuții, nici ai păcatului și fiecare este responsabil doar pentru el însuși, fiecare este el însuși” și adaugă: „Am spus că dacă un popor cu adevărat matur trebuie să-și judece cu moderație meritele proprii, un popor cu adevărat vital trebuie să învețe a le bagateliza, trebuie neapărat să trateze de sus tot ce nu reprezintă problemele lui actuale și devenirea lui contemporană…” (vol. I, p. 17). 
O altă temă care revine mereu în paginile Jurnalului e moștenirea literară, clasicii Sienkiewicz, Mickiewicz, alți creatori care „au zidit tradiția” și care ar trebui, poate, evaluați cu mai mult spirit critic. Nici despre literatura epocii sale nu are o părere prea bună: „Literatura de azi rămâne, din păcate, romanul unor domni vârstnici și subtili, reciproc înamorați și care își fac reciproc temenele”. Are și o sugestie pentru ieșirea din impas: „Ar fi existat un singur mijloc pentru e ieși din infern, să recunoști cu loialitate prioritatea umanului asupra divinului – lucru de care se temea literatura noastră și nu numai a noastră și pe care pentru nimic în lume nu l-ar fi acceptat literații noștri – singurul mod de a obține un nou adevăr și o nouă sinceritate” (vol. I, p. 25). Iar câteva pagini mai încolo completează: „O literatură de calibru mare trebuie să aibă în vedere efecte pe termen lung și să aibă grijă în primul rând ca acestea să-și atingă ținta. Dacă doriți ca glonțul să nimerească departe, îndreptați țeava puștii în sus” (vol. I, p. 36). 
Ironic și autoironic, Gombrowicz cade în parabolă, în poveste, pentru a spune ce crede. Iată cum vede un program pentru literatura polonă, schițat în 1954 într-o zi de duminică (citatul e mare, dar merită a fi reprodus integral): „Mărturisesc cu cea mai adâncă umilință că eu, un vierme, m-am învrednicit să mi se arate ieri în vis un Spirit și mi-a înmânat un Program alcătuit din următoarele cinci puncte: 
1. Să i se restituie literaturii polone, teribil de aplatizată și sărăcită, vlăguită și temătoare, siguranța de sine. Hotărârea și mândria, avântul și îndrăzneala; 2. Să fie sprijinită cu putere pe „eu”, a face din „eu” forța și suveranitatea ei, a introduce pe „eu” în polonitate… dar a scoate în evidență dependența sa de restul lumii…; 3. A o muta pe calea ferată cea mai modernă, nu pe încetul, ci dintr-un salt, de-a dreptul din trecut în viitor (deoarece les extrêmes se touchent). A o introduce în problematica cea mai dificilă, în punctele de răscruce cele mai dureroase… dar să fie totodată învățată cum să fie nesăbuită și disprețuitoare și cum să păstreze distanța… Să fie învățată a disprețui ideea și cultul personalității; 4. A-i schimba relația cu forma; 5. A o europeniza – dar totodată a folosi toate posibilitățile de a o opune Europei. 
La capătul de jos al paginii se află o inscripție ironică: nu-i de nasul oricui!” (vol. I, p. 184). 
Din multele pagini de polemici pe care le poartă în Jurnal cu reviste, instituții, persoane concrete, merită evidențiate încrucișările de opinii ale lui Gombrowicz cu Czesław Miłosz. O polemică amicală (deseori își trimit scrisori), plină de respect. Miłosz are aprehensiuni – să nu scăpăm Istoria, noua formulă de viață, iar Gombrowicz spune că trebuie să fim noi înșine. Iată ce scrie despre autorul Gândirii captive: „Miłosz este o forță de prim ordin. E un scriitor cu o misiune bine definită, chemat să accelereze ritmul nostru ca să ajungem din urmă epoca – și înzestrat cu un minunat talent, perfect potrivit pentru a-și îndeplini propria-i soartă. Dispune de ceva rar și valoros ca aurul, pe care l-aș denumi „voința realității”, precum și de simțul punctelor nevralgice ale crizei noastre. Face parte dintre puținii ale căror cuvinte au un sens (singurul lucru care l-ar putea pierde este graba)” (vol. I, p. 33). 
În contrast, îi atacă cu o ironie acidă pe cei care folosesc împotriva sa invective de genul: „iconoclast dogmatic”, „țârcovnic al unor inițieri suspecte”, „genialitate sclifosită”…
Gombrowicz a avut curajul să înfrunte o întreagă breaslă cu eseul de mare impact, Împotriva poeților, reprodus în primul volum al Jurnalului. Știe că a riscat mult, dar își motivează gestul: „Mă aflam așadar în fața următoarei dileme: mii de oameni scriu versuri; sute de mii adoră poezia; creatori remarcabili, geniali, s-au exprimat în versuri; Poetul este venerat din vremuri imemoriale – și, în fața acestui munte de glorie, mă ridic eu, cu bănuiala mea, că liturghia poetică se desfășoară într-un vid total. O, dacă n-aș ști să mă amuz de această situație, cu siguranță aș fi foarte speriat… De ce nu-mi place poezia pură? De ce? Nu cumva din aceleași motive pentru care nu-mi place zahărul în stare pură? Zahărul e bun la îndulcirea cafelei, dar nu e potrivit să-l mănânci din farfurie cu lingura, așa cum ai mânca grișul cu lapte. În poezia pură, versificată, excesul deranjează; excesul de poezie, excesul de cuvinte poetice, excesul de metafore, excesul de sublimare, în sfârșit, excesul de condensare și epurare a oricărui element antipoetic, fapt care face poezia să semene cu un produs chimic” (vol. I, p. 377).
Știa, putea Gombrowicz să admire? Sigur că da, avea această capacitate. Jurnalul conține pagini frumoase despre Proust și Thomas Mann. Pentru scriitorul german avea o mare prețuire și iată cum îl descrie prin vorbele „personajului Gombrowicz”, una din măștile care populează Jurnalul: „Dintre toate aceste stiluri de măreție, propuse de atâția maeștri, cel mai apropiat îi este cel făurit de Thomas Mann de-a lungul carierei sale. Mann a izbutit – în spiritul epocii sale – să lege, mai strâns decât oricine altcineva, măreția cu boala, geniul cu decadența, superioritatea cu umilința, cinstea cu rușinea, el a atins această nemaipomenită îmbinare a contrariilor, cu o sinceritate trezind încrederea”
(vol. II, p. 139).
Mai puțin complezent e cu Borges, despre care spune că a plecat în Europa cu bătrâna sa mamă să cerșească Premiul Nobel. Cu Borges, „artist pur”, n-are nimic, dar regretă că acesta mobilizează în jurul său „tot ce e mai dubios și emasculat”.  
În Jurnal Gombrowicz se descoperă, se „construiește” scriind: egoul imens este jucat cu bravură, uneori e cel adevărat, fără ascunzișuri, dar întotdeauna lasă loc pentru o schimbare. Sâmbătă (Jurnalul notează zilele săptămâni, nu datele) scrie una, iar duminică scrie altceva. Și se justifică cu formula: „tocmai mi-am schimbat opinia”. Adevărul lui, cum remarca Rita Gombrowicz, este cel al unui artist.
Scrie despre el, despre condiția scriitorului: „Mistificarea se recomandă unui scriitor. Nu are decât să tulbure puțin apa în jurul lui pentru a nu se mai ști cine e – un bufon? un farsor? un filozof? un escroc? un pezevenghi? un impostor? un lider? Sau poate e toate acestea la un loc? Destulă moțăială fără griji în sânul încrederii reciproce. Fii vigilent, simte spiritul! Veghează! Noroc și la mai mare, nătărăilor!” (vol. II, p. 262).
Și tot acest om scrie cu amărăciune: „Toate contradicțiile își dau întâlnire în sinea mea – liniștea și nebunia, luciditatea și beția, adevărul și gluma, măreția și minciuna – simt totuși cum mi se așează din nou în jurul gâtului o mână de fier, care, încetișor, pe nesimțite… mă strânge” (vol. I, p. 345). Și încă: „Am rămas numai eu și atât de puțin schimbat – doar că s-au închis toate drumurile dinaintea mea” (vol. I, p. 299). Și încă: „Sunt singur. De aceea exist mai mult” (vol. I, p. 367).
Un scriitor care și-a câștigat prin suferință, efort, luptă, întotdeauna plătind scump, dreptul la o conștiință și gândire individuală.  
Scriind despre Jurnalul lui Gombrowicz ești tentat să citezi la nesfârșit, pentru că îți pare rău că cititorul cronicii tale nu va afla despre un lucru sau altul. E și asta o dovadă că o carte te-a cucerit și speri să-i convingi și pe alții s-o citească.
_______
Witold Gombrowicz, Jurnal (vol. I, 1953-1956). Ed. RAO, 2010, 416 pag.; Witold Gombrowicz, Jurnal (vol. II, 1957-1969). Ed. RAO, 2014, 544 pag. Traducere din limba polonă de Olga Zaicik și Cristina Godun.