Categorii

Parteneri

Jurnal dominican

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Jurnal dominican

imaginea utilizatorului Alexandru Tabac
articol: 

Am avut parte de o călătorie în Republica Dominicană în perioada 20-27 ianuarie 2011. Un zbor transatlantic de peste zece ore. Am scris un jurnal din care prezint un fragment, jurnalul zilei a şasea.
 
În cea de-a şasea zi ne-am hotărât să ieşim dincolo de zidurile staţiunii. Urma să trecem prin şase provincii din sud-estul Republicii Dominicane. Ţintele turistice vizate oficial de traseul nostru – Higüey, San Pedro de Macorís, La Romana, Casa de Campo şi Altos de Chavón. Am avut parte, însă, şi de câteva surprize. Ceea ce a surprins iremediabil, odată ce am părăsit carapacea staţiunii mini-oraş, a fost discrepanţa majoră dintre acele două lumi. Adevărata Republică Dominicană e în interiorul insulei şi nu în zona plajelor; ne-o spunea ghidul – un belgian poliglot (stăpânea şase limbi), stabilit acolo de douăzeci de ani. A vorbit toată ziua, necontenit, încât pe după-amiază mă rugam să tacă şi cred că nu eram singurul...
Republica Dominicană, după nenumărate regimuri dictatoriale, lovituri de stat, prezenţe militare străine, păşeşte cadenţat spre un anumit tip de democraţie. Nu poate fi vorba de o democraţie de tip occidental, ci de una proprie, ajustată specificului naţional – o democraţie tropicală. La fel e şi justiţia – legea nu e decât hârtie, decreta longevivul preşedinte Balaguer.
Ghidul şi-a propus să ne debaraseze de clişeele şi preceptele cu care am aterizat... Şi a reuşit. Dominicanii nu au o conştiinţă insulară, nu sunt pescari, ci agricultori şi crescători de animale (vite, în special). Dominicanul e un cowboy! Pescuitul industrial nu există, necesităţile interne sunt satisfăcute graţie importului. După vreo oră de mers, din Punta Cana spre Higüey, se ivesc, la început timid, apoi tot mai convingător,  învăluite într-o ceaţă alburie, coastele înverzite ale Cordilierilor Orientali. Aflăm contrariaţi că uneori, pe munte, temperatura coboară până la – 3°C. Principala atracţie turistică a oraşului Higüey e Basilica de Nuestra Señora de la Altagracia, cea mai mare biserică din ţară. E o catedrală construită integral din beton, într-un stil avangardist, avându-i ca proiectanţi pe arhitecţii francezi André Dunoyer de Segonzac şi Pierre Dupré. Unele toponime – Otra Banda – ne amuză, chiar dacă al doilea termen conţine in nuce sensuri cuminţi. Infrastructura rutieră e separată de celelalte realităţi economice, îşi are propriul destin, se construiesc drumuri, poduri, pasaje, totul într-un ritm debordant, un adevărat furnicar. La acest capitol Republica Dominicană e un exemplu pentru orice ţară din sud-estul Europei.
Impresia mea că improvizaţia e o trăsătură definitorie a dominicanilor devine certitudine. Panouri publicitare de toate dimensiunile, policrome stau agăţate de stâlpi, de garduri, de frontoanele caselor. Scrise de mână, vopsite, iluminate, rescrise – absolut toate îţi lasă un număr de telefon şi te asigură de cel mai bun serviciu.
Părăsim Higüey-ul. Faimoasele plantaţii de trestie de zahăr îşi fac apariţia. Proprietăţi private. Nu e de mirare că în fiecare an Republica Dominicană înregistrează (cu succes!) o nouă criză a zahărului, deşi e unul dintre principalii producători. La marginea câmpurilor sunt înjghebate barăcile haitienilor – o penurie generalizată. Dispariţia sclavagismului e o iluzie. Sunt un milion de imigranţi haitieni în Republica Dominicană şi, pare-se, e o binecuvântare şansa de-a munci în afara ţării lor devastate de cutremur şi holeră. Haitieni ai căror copii nu primesc nici măcar certificate de naştere din partea autorităţilor dominicane. Oficial nu există.
Piaţa din San Pedro e un loc imund şi zgomotos. Claxoanele motocicletelor, amestecate cu cotcodăcitul disperat al găinilor, mă proiectează într-un soi de reverie cinematografică, de parcă aş fi un personaj intrus în Cidade de Deus. Serviciul de taxi e asigurat de motociclete, uneori moto-taxiul abia  se mai poate vedea de sub trupurile celor trei sau patru persoane care-l încalecă. La San Pedro nu vei pierde niciodată taxiul, sunt mai mulţi moto-taximetrişti decât potenţiali clienţi.
Exuberanţa dominicanilor depăşeşte orice limită imaginabilă. Te privesc ca şi cum te-ar cunoaşte de-o veşnicie. Se apropie, te ating, dacă-i laşi, te îmbrăţişează. Germanii sunt sideraţi (din gura unui neamţ înţeleg doar cuvântul – mentalität), francezii, mai excentrici, zâmbesc condescendent. Simțim un miros cadaveric prin preajmă. Mă gândesc că ghidul se răzbună pe noi, dacă ne-a adus aici. O fi profund nefericit pe insulă?! E doar o ipoteză. Ne conduce la piaţa de carne, sursa olfacţiei. A fost cea mai grea probă, un veritabil supliciu. Ce vedem? Pseudobarăci, cotloane, nişte dependinţe labirintice, zare de refrigerator, animale agăţate din care se scurge sânge. În care trebuie să nu calci. Sistemul de canalizare al oraşului e aproape inexistent. Imaginea ecorşeelor, întărită de aerul greu, mi-a rămas pe retină până la plecarea spre La Romana. La ieşirea din piaţă, ghidul mânca tacticos un măr. Îşi savura victoria! Ne zice că celebra piesă La isla bonita (Last night I dreamt of San Pedro) face referire la oraşul în care ne aflăm. Informaţie pe care o găsim preţioasă şi care mai atenuează din revolta gastrică. San Pedro îşi pierduse gloria de odinioară, totuşi centrul, decrepit, mai păstra aroma balcoanelor neoclasiciste şi cicatricele faţadelor victoriene.
Cultura woodoo, adusă de sclavii africani, a prins rădăcini în societatea dominicană, nu e deloc întâmplător că sub acelaşi pavilion coabitează icoanele Fecioarei Maria şi păpuşile woodoo, încercuite de lumânări aprinse. O diversitate religioasă elucubrantă! Dialogul bisericii cu societatea e vizibil, mesajele religioase sunt inscripţionate pe panouri, pixuri, rucsacuri, chiar şi pe roţile de rezervă ale autoturismelor – Busca la libertad en Dios, Dios te ama, Divino niño Jesús ¡ bendíceme !
Feminismul e o tendinţă  recentă, emanciparea femeii prilejuieşte discuţii publice asupra rolului ei în comunitate. Societatea dominicană e bine stratificată, sărăciei îi revin mai multe paliere – Pobres, pero no miserables, îţi vor spune cu demnitate. Culoarea pielii defineşte încă un statut social, discriminarea afro-americanilor persistă, versurile lui Bob Marley – Stolen from Africa/brought to America transformă această disperare metafizică într-o efuziune muzicală. Dominicanii trăiesc un complex etnic, nu vor să fie asemuiţi cu haitienii, îşi spun indios sau hispanioles. Umbrela purtată ziua-n amiaza-mare sugerează apartenenţa la o clasă superioară, e mai degrabă un însemn aristocratic decât o posibilitate reală de protecţie solară. Bronzatul – unul dintre scopurile declarate ale turiştilor - e exact ceea ce dominicanii vor să evite. Ei folosesc creme pentru înălbire. O înălbire mai mult imaginară! Înainte de a părăsi şi San Pedro, intrăm într-un atelier de trabucuri. Dimensiuni diferite, calitate ierarhizată şi preţuri pe măsură. Rămân cu fantoma haitiencei ce înfăşura trabucuri, nu a ridicat capul, nici privirea, ca şi când îşi zămislea rugăciunea, într-un ritual numai de ea ştiut.
În drum spre La Romana – capitala zahărului -, facem un scurt popas în livada unei localnice pe care ghidul o cunoaşte. Notez – mango, orange, banane (aici nu întâmpin dificultăţi), guava, cocos, ananas, cacao, fructul pasiunii, papaya, ylang-ylang. Mergem mai departe. Vizităm un centru de colectare a trestiei de zahăr, mestecăm fibră de trestie şi mimăm, fireşte, încântarea. Plecăm. Devenim inspectori şcolari, instituţia şcolii e formată din patru clase-vagon, boazeria în schimb e formidabilă. La întrebarea cine e cel mai deştept elev, fiecare ridică mâna, la întrebarea ce viza contrariul, arată unul spre altul cu degetul. Copiii nu aveau aceeaşi vârstă, diferenţele erau covârşitoare, cei mai mari – cele două fete din ultima bancă, par vizibil stânjeniţi. Se intersectau nefast două stări – a noastră, cauzată de insolitul călătoriei, şi a lor – a se şti priviţi şi studiaţi. Resimţeam o bucurie vinovată, apariţiile lor spectaculoase ne invadau şi trezeau în noi pulsaţii contradictorii.
Casa de Campo e o imensă staţiune în care s-au făcut investiţii grandioase,  având şi un aeroport pentru avioane private ce asigură un flux continuu. Terenurile de golf sunt irigate abundent şi ni se spune că ar fi cele mai apreciate de pe mapamond. Altos de Chavón – ultima noastră debarcare, e o bijuterie arhitectonică, un sat construit pe o stâncă în stil medieval-mediteranean, între anii 1976-1982, cu influenţe toscane. Oferă o privelişte încântătoare asupra văilor împădurite ale râului Chavón. Satul, vizitat de artişti celebri, e un centru cultural efervescent. Au loc numeroase manifestări culturale, expoziţii de pictură, concerte în aer liber. Exerciţiul cultural e facilitat de construcţia unui amfiteatru imens, din piatră de calcar, ce-şi etalează coloanele greceşti şi e gata să înghită cinci mii de suflete. Alte puncte de atracţie ale satului sunt Biserica Sf. Stanislaus şi Muzeul Arheologic Regional.
Seara, spre staţiune, ne simţim frânţi, cu un singur regret – nu am ajuns la Santo Domingo – şi cu o inavuabilă consolare: mai avem două zile...
După orice călătorie pe care o gândeşti iniţial spectaculoasă, unică, iniţiatică, te întorci acasă resemnat. Dincolo de supoziţia unor imagini tipizate – plajă orbitoare, vegetaţie luxuriantă -, am rămas cu o amintire pe care o vreau indelebilă, uitarea ar fi o dovadă de laşitate – copiii haitieni, ieşindu-ţi în cale şi luându-te de mână, fără a-ţi spune nimic, unii dintre ei atât de mici, încă nevorbitori, ca apoi, la uşa autocarului, fiecare să se retragă în lumea sa. Noi, aspiraţi în interiorul protector al vehiculului. Ei, miraţi şi cu privirea întrebătoare, absorbiţi de atmosfera caniculară, de parcă nici n-ar fi existat.

zomncwu

mxajmv zomncwu