Categorii

Parteneri

Jurnal de spectator

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Jurnal de spectator

Întrebarea „Ce înseamnă teatru românesc?”, pe care a formulat-o jurnalistul Vasile Botnaru în cadrul emisiunii sale Punct și de la capăt la Radio Europa Liberă Moldova, întrebare adresată invitaților – actorului Petru Vutcărău și criticului de teatru Larisa Turea –, mă face să mă întreb și eu același lucru. Cea de a VI-a ediție a Reuniunii Teatrelor Naționale Românești, desfășurată între 15 și 26 septembrie 2021, în anul centenar al Naționalului din Chișinău, este o ocazie de a face o radiografiere a stării de lucruri în breaslă, de a scoate la rampă ce e mai bun, de a învăța unii de la alții, de a observa niște tendințe, poate carențe sau nevoi, care ar veni atât dinspre oamenii de teatru, cât și dinspre public. Contextul e românesc, actorii și spectatorii sunt din spațiul românesc. Iată definiția cea mai la îndemână a acestui eveniment cultural.
Am văzut 15 spectacole din cele 22 jucate. Am mers la teatru, pentru a-mi satisface o nevoie stringentă de artă, după atâtea frustrări și restricții cauzate de pandemie. Ne-am ascuns de molimă în sala de spectacole. Fizic, nu am putut merge la toate reprezentațiile, spre exemplu, abia pe 3 octombrie voi vedea Regele Lear, la Teatrul Național „Eugene Ionesco”. Propun în continuare câteva impresii din cadrul acestei reuniuni.
 
Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași a adus la Chișinău un spectacol remarcabil în toate sensurile. Plugarul și Moartea (durata 1 h. 10 min), de Johannes von Tepl, în regia lui Silviu Purcărete, scenografie – Dragoș Buhagiar, pornește de la textul medieval „Der Ackermann aus Böhmen” (1400) și reprezintă, de fapt, dialogul plugarului cu Moartea. „Împachetarea” lui Purcărete mi se pare mai mult decât reușită! Moartea e un gentleman, aproape un dandy în afara timpului. Jocul lui Călin Chirilă, capacitatea lui de a ocupa toată scena, de a o umple cu sine și prin sine este fenomenală. Experimentul, interdisciplinaritatea, căutarea noului – iată ce trebuie să fie apreciat de spectatori și de oamenii de teatru din lumea noastră interriverană.
 
Orașul cu fete sărace, de Radu Tudoran, regie, scenariu și univers sonor: Radu Afrim, este un spectacol excepțional! În distribuție – actorii Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași. Suntem în interbelic, un interbelic din „Rusoaica” lui Gib. Mihăiescu. Într-un orășel de provincie, lângă limanul Nistrului, care o fi Cetatea Albă, trăiesc niște fete sărace. Supraviețuirea este ținta supremă. Naturalismul unor scene (violul, scenele de amor, răzbunarea și omorul violatorului – un subofițer), erotismul unor imagini (femei și bărbați în baie, un corp nud de femeie în ușa băii ieșit din semiîntuneric), grotescul dezbrăcatului înainte de acuplare (scoaterea rufăriei peste cizme etc.) – toate acestea transformă spectacolul într-un performance mai mult decât teatral. Marusia (basarabeanca Diana Vieru) diluează această dramă aducând elemente de tragi-comedie umană. Un rol jucat cu dexteritate și o înțelegere care depășesc abilitățile pur actoricești ale profesiunii (voce, carismă, grai, prezență scenică, intonație etc.).
 
„Un mort și mai multe femei umblând pe ușă” ar fi un alt titlu pentru spectacolul Felii, de Lia Bugnar, cu Ofelia Popii, actriță la Teatrul Național „Radu Stanca”, Sibiu. Un One Woman Show, de fapt. Multiplele identități feminine (amanta, soția, fiica, mama, pedichiurista etc.) sunt niște (O)felii ieșite în scenă acolo unde este el, defunctul (figurație: Alexandru Malaicu), un Pater familias, politicianul, bărbatul puterii, bărbatul-putere, ale cărui diferite ipostaze transpar treptat prin măștile-chipuri de femei care se perindă, fiind jucate de o singură actriță. Ușile trântite declanșează mecanismul Schimbării la față. Capacitatea fulminantă, spontană și organică a Ofeliei Popii de a fi acum o simplă menajeră, apoi o doamnă de lume, apoi o tânără drogată, apoi o doamnă bătrână etc. – iată marea artă a transfigurației scenice. Și nu e limitarea la manipularea unor simple piese vestimentare (deși e vorba și de un travesti din feminin în feminin, un perpetuum mobile al deghizării), vorbim despre gestică, mimică: iat-o umilă, cu pași de femeie simplă de casă, iat-o trup de femeie frumoasă, cu stofă mondenă, iat-o copilă drogată, înjurând la telefon, iat-o bătrână încovoiată, iat-o toate acestea și ceva care le unește – el, defunctul, bărbatul-ax. Ofelia Popii e și actrița care l-a jucat pe Mefisto din Faust (Premiul UNITER, Cea mai bună actriță, 2008), dacă tot vorbim despre capacitatea ei de a se transmuta dintr-o ipostază în alta. Să nu uităm și de teatrul umbrelor din final. Anume în această abilitate creatoare stă arta și talentul ei, asta o scoate pe Ofelia Popii din rând, asta e despre o mare actriță!
 
Unul din spectacolele puse în scenă de actorii Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău a fost reprezentația Hamlet în sos picant, de Aldo Nicolaj, în regia lui Alexandru Cozub, scenografia – Iurie Matei și costume de Tatiana Popescu. Piesa dramaturgului italian este o invitație la relectură și revizitare a capodoperei lui Shakespeare. Aflăm istoria lui Hamlet privind pe furiș în sala de banchete din bucătăria palatului. O altă perspectivă care vine și dintr-o lume consumeristă, dintr-o estetică gastronomică pe care o trăim cu toții. În scenă se gătește, miroase chiar a bucate. Opulența, felurile preparate (mari, de papier-mâché), duelul fast-food-urilor sugerează și aparențele calității pe care o trăim astăzi în bucătăriile noastre. Jocul excepțional al actorilor, plierea pe rol, capacitatea lor de a transmite ironia și un fel parodic de a se raporta la marile cărți ale lumii – iată ce surprinde. Petru Hadârcă, un actor important și singular în felul său, Ghenadie Gâlcă, care iese în evidență prin temperament și vigoare scenică, Alexandru Pleșca, care nu poate trece neobservat datorită jocului său impetuos, Angela Ciobanu, Margareta Pântea, Dan Melnic, Diana Decuseară, Iurie Focșa și Mihai Zubcu, toți la un loc au știut să producă acea sincronizare care asigură reușita unui astfel de eveniment dramaturgic.
 
Flori de mină (Teatrul „Luceafărul”), de Székely Csaba, regie Slava Sambriș, m-a făcut să tresar în mai multe sensuri. Am încercat să înțeleg de ce regizorului și actorilor le-a reușit spectacolul. Niște basarabeni jucând niște secui! M-am gândit la o lume a marginii, la o lume amestecată, m-am gândit la prefixul trans- din Transilvania și Transnistria. O dimensiune a uitării și a ratării în care se bea mult, în care nu se devine, în care suicidul este o filosofie a sfârșitului. Ivan și doctorul au tot băut, ei beau pe parcursul întregii reprezentații. E și ceva rusesc acolo, o încrâncenare care vine din înțelegerea profundă a lucrurilor și din neputința de a le schimba. E antagonismul dintre vreau, visez și (nu) pot.
Frumos e în septembrie la Veneția, după Teodor Mazilu, regie, adaptare și scenografie – Mariana Cămărășan, este un produs notabil și marcant. Cei doi actori, Oana Pellea și Mircea Rusu, sunt un exemplu demn de luat în considerare atunci când încercăm să invocăm niște nume ale teatrului românesc. Facilitatea aparentă cu care fac ei totul la rampă, firescul, organicitatea prezenței scenice, colosalele resurse ale improvizației – toate transformă acest spectacol într-un eveniment încântător și într-un model de antologat în cadrul unui festival sau reuniuni de acest fel. Lipsa unui teatralism provincial și a interpretărilor emfatice de tot soiul – iată un prim semn al performanței. Trăirea spectaculară, vibrațiile și forța, vitalitatea jocului, abilitatea de a proporționa, tensiunile ascunse ale replicilor, gesturilor și ale simplei prezențe fac din acest spectacol un filigran. Și aplauzele care veneau în avalanșă la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău pentru actorii Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București stau mărturie. Sala plină – iată dovada incontestabilă!
 
Inimă și alte preparate din carne, un spectacol de Dan Coman, regie: Radu Afrim. Reprezentația a plăcut, deși un pic ne-a scandalizat pe unii. Actorii de la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova tineri și buni! O piesă modernă despre iubire, pandemie și vise refulate. Povești de cuplu la izolare. Viața ca un consum. Dezgoliri frumoase, dar, la un moment, păreau cam multe. Când e prea mult, e percepută întâmplarea ca o agresiune vizuală. În rest, un spectacol bun în maniera regizorului Afrim, unul care te scoate din comoditatea esteticului propriu, comun, căldicel, și te expune vânturilor novatoare și experimentale.
Cui i-e frică de Virginia Woolf, spectacolul Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu, o piesă de Edward Albee, regizori: Andrei și Andreea Grosu, este o reprezentație despre terapia de cuplu făcută cu mijloacele care sunt la îndemână: Ceilalți. Martha (Ofelia Popii) și George (Marius Turdeanu) sunt cei doi soți care par să nu mai poată sta împreună, sub nici o formă. Așa începe spectacolul cu ei doi și o altă pereche invitată (două familii de universitari), vizitatorii fiind Honey (Cezara Crețu) și Nick (Horia Fedorca). Asistăm la o dare în spectacol a nevestei, fiica rectorului, la penibile scene de familie jucate în prezența tinerilor musafiri. Ea îl declară pe el un ratat, el pe ea – un monstru. Aștepți un final tragic: o sugrumare, o împușcare etc. Între timp, și ceilalți doi își dezvăluie secretul matrimonial. La finele spectacolului, aflăm că această agresiune verbală, unele gesturi ale infidelităților demonstrative, furia ascund, de fapt, o dramă – moartea fiului lor de 21 de ani sau chiar existența pur imaginară a acestuia, căci echivocul și ambiguitatea sunt marca acestui show.
 
Spectacolul Jubileul, de A.P. Cehov, în regia și scenografia lui Slava Sambriș, precum și alte spectacole văzute până acum în regia lui, îmi confirmă intuiția că avem în persoana lui Slava Sambriș mai mult decât o reușită de moment. E un regizor cu bătaie lungă. Deconstrucția biroului (la final, cutiile de carton sunt aruncate toate în mijlocul scenei) sugerează dorința individului de a distruge acest sistem formal și neprietenos omului, hologramele proiectate pe acest Babilon miniatural în ruine (banca) sugerează necesitatea unei Apocalipse. E o lume care nu de jubilee are nevoie, ci de o refacere, o reinventare. E posibilă oare? Finalul piesei rămâne deschis, la fel ca și întrebarea noastră retorică.
 
Premiera spectacolului Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, de Matei Vișniec, regizor – ieșeanul Cristian Hadji-Gulea, în distribuție – actorii naționalului moldovenesc, aduce în scenă povestea Marelui-Mic Stalin. Deși spectacolul e la primele turații, am întrezărit forța scenografică și regizorală, potențialul actoricesc și, nu în ultimul rând, dexteritatea actorului de a implementa un concept inedit care pornește de la un text. Nebunii sunt uneori mai lucizi decât cei declarați normali, festivismele ideologice zac în noi ca un virus care mereu poate să revină. Există și unele trimiteri subtile la existența noastră pandemică, care nu poate să nu devină obositoare și absurdă. Un spectacol care readuce duruta temă a comunismului nostru, în pofida unor posibile reproșuri precum că nu ar mai fi actual. Actualitatea e tocmai în această încercare de a evita, care e sinonimă cu incapacitatea de a depăși și a defula o traumă.
 
Spectacolul-recital de Emil Boroghină Călătoria lui Dante e o experiență inedită. Trebuie să recunosc – am mers acolo din interes profesional, în primul rând, așa cum literații preferă lecturile publice. Sala Studio „Valeriu Cupcea” era plină. Proiecțiile video și recitalul au indus spectatorului, la un moment dat, o stare de transă și asta mă face să spun că, în cazul meu, și-au atins scopul.
 
Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Timișoara ne-a adus Povestea acelor oameni care într-o seară s-au adunat în jurul unei mese, un spectacol de Radu Iacoban (autor și regizor artistic), scenografie: Tudor Prodan. E posibil de depășit traumele provocate de cei apropiați? Tata poate și trebuie iertat?! Scrisul, arta, în general, pot fi un instrument terapeutic?
 
Teatrul de Stat din Constanța, spectacolul Jocuri în curtea din spate, de Edna Mazya, regie: Diana Mititelu, scenografie: Răzvan Bordoș. Conceptul e unul inedit, cei patru violatori și avocații procesului sunt jucați de aceiași actori: Ștefan Mihai, Theodor Șoptelea, Cătălin Bucur și Andrei Bibire. Victima violului și procuroarea – Ecaterina Lupu. Decorul configurează curtea din spatele casei, dar și o curte a justiției, un tribunal. Tinerii actori sunt buni, sunt promițători cu siguranță! Și miza regizoarei nu e deloc întâmplătoare. Diana Mititelu a câștigat cu acest spectacol Premiul UNITER pentru debut anul acesta. Un spectacol despre instinctul gregar, despre violența sexuală adolescentină, despre incapacitatea de a stăpâni demonii pe care medicii îi numesc hormoni, despre dragostea neîmpărtășită și furia provocată de acest insucces. A flirta presupune în consecință un viol? Virginitate și traumă, dorința de a plăcea și nenorocirea. Până unde se poate? Cât? Cine? De ce?
 
Spectacolul Maria Tănase, o poveste de Carmen Lidia Vidu, scenografie: Lăcrămioara Dumitrașcu, adus în scenă de Teatrul de Stat din Constanța, este o încercare mai mult decât reușită de a ne aminti cine a fost Maria Tănase. Imagistica luxuriantă, talentul actoricesc și cântecul Mirelei Pană, acompaniamentul pianistic al basarabencei Elena Gatcin au transformat acest spectacol într-o sărbătoare a vieții pentru artă și a muzicii puse în slujba vieții.