Parteneri

Juli Zeh - thriller cu realităţi alternative (Juli Zeh, Schilf)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Juli Zeh - thriller cu realităţi alternative (Juli Zeh, Schilf)

imaginea utilizatorului Răzvan Mihai Năstase
articol: 

La numai 36 de ani, Juli Zeh se numără printre tinerii autori germani care au confirmat deja, bucurându-se în egală măsură de aprecierea aproape unanimă a criticilor, dar mai ales de un remarcabil succes la public. Primul ei roman, Vultur şi înger (2001), a fost premiat pentru debut, fiind tradus aproape simultan în peste 20 de limbi. Este vorba de o poveste întunecată despre dependenţa de droguri, crime, obsesii amoroase, totul ambalat într-o formă aparentă de policier noir. Cel puţin la prima vedere, o structură asemănătoare are şi romanul de faţă, Schilf, tradus admirabil de Gabriella Eftimie şi publicat în cadrul Bibliotecii Polirom.
De la bun început Schilf şochează şi rupe tiparele speciei narative în care am fi tentaţi să-l încadrăm. În locul unei introduceri dinamice, a unei rapide expuneri a intrigii, care să captiveze cititorul încă înainte de a se dezmetici, Juli Zeh alege să scrie un capitol lung, de peste 50 de pagini, cu un tempo lent, cinematografic. Facem cunoştinţă cu doi fizicieni de geniu, Sebastian şi Oskar, despre care se credea că au şanse reale de a primi cândva Premiul Nobel, doi buni prieteni ale căror cariere s-au despărţit la un moment dat. Sebastian este acum un familist convins, căsătorit cu încântătoarea Maike şi având un copil de zece ani, Liam. De partea cealaltă, Oskar este savantul singuratic prin excelenţă, prietenia faţă de Sebastian fiind una dintre rarele forme de socializare de care pare a fi capabil. Pe parcursul întregului capitol cititorul are senzaţia că asistă la un prim act al unei piese de teatru, în care mocneşte o tensiune constantă. Personajele descriu şi se descriu aproape exclusiv prin vorbe. Frazele sunt scurte, scriitura curge repede, iar impresia de apăsare, a unui spectru nefast, domneşte pe fiecare pagină. Ciocnirea, fie şi indirectă, a celor doi prieteni/rivali sub ochii nemulţumiţi ai nevestei lui Sebastian aminteşte parcă de tensiunea unor episoade din romanele lui Hemingway, Fiesta de pildă. În cazul romanului de faţă, protagoniştii se întrec pe teritoriul fizicii teoretice, a teoriilor realităţilor (şi universurilor) relative, punând în dezbatere posibilitatea coexistenţei unor lumi fundamental diferite. Poate cel mai frumos moment în care este evocată relaţia ambiguă dintre Sebastian şi Oskar este rememorarea unei secvenţe din studenţie, în care celor doi buni prieteni li s-a cerut să facă demonstraţia simultană a unei probleme. Sebastian începe să scrie din partea stângă a tablei, în vreme ce Oskar face deducţiile în sens invers (o indirectă subliniere a superiorităţii intelectuale a acestuia), cele două demonstraţii potrivindu-se perfect atunci când eroii ajung să-şi unească demonstraţiile. „În schimb erau cât se poate de prezenţi în ziua în care le-a prezentat un exerciţiu despre energia întunecată, care se putea rezolva doar prin găsirea unei constante non-einsteiniene. În săptămânile care au urmat, nu s-au mai oprit la intrarea în sala de curs, ci îşi ocupaseră deja locurile obişnuite şi îl priveau drept în faţă pe Scufiţa Roşie, care îi indică cu degetul, înainte de a ajunge la podiumul său. Se ridicară amândoi. Oskar păşi spre capătul drept al tablei; după o scurtă ezitare, Sebastian trecu în partea stângă. Îşi azvârliră jachetele lungi peste umeri şi le ţineau cu o mână, în timp ce cu cealaltă mânuiau creta care alerga în linii sinuoase. Scriau ca posedaţii; Oskar de la sfârşit, Sebastian de la început. În afara scârţâitului cretei care urmărea creşterea şi dezvoltarea formulei, în sală nu se auzea nici pâs. Nici măcar atunci când mâinile lor s-au întâlnit la mijlocul ultimului rând. Câteva chipuri din sala de curs schimbară câte un zâmbet. Oskar desenă şi ultimul lambda şi îşi scutură praful de cretă de pe degete ca şi când ar fi vrut să aplaude.” (p. 33)
După începutul, pe cât de atipic, pe atât de impecabil construit, naratoarea continuă romanul într-o manieră mai apropiată de formula clasică a unui thriller detectivistic. Astfel, într-un moment care nu anunţa nimic deosebit, Sebastian află că fiul său, Liam, a dispărut şi că, pentru a-l regăsi, trebuie să comită o crimă. De fapt, cuvintele exacte ale celei care îl contactează, o anume Vera Wagenfort, „Liam a dispărut”, respectiv „Dabbeling trebuie curăţat”, sunt exprimări destul de imprecise şi care, judecate la rece, pot fi înţelese în diferite chipuri, totul fiind o problemă de interpretare personală a celui care recepţionează mesajul. Acţiunea continuă într-un ritm tot mai alert, iar în scenă intră personajul care dă şi titlul romanului de faţă, Schilf, un comisar trecut de prima tinereţe, bolnav de o tumoră cerebrală, genul de ins care pare că şi-a încheiat mai toate socotelile cu lumea, dar care se angajează într-un soi de ultimă cruciadă menită să îndrepte ce se mai poate îndrepta într-un univers haotic. „Când priveşte în urmă cu vreo douăzeci de ani, Schilf vede un om cu totul normal. Un om cu slujbă, cu un cămin, cu hobby-uri, chiar şi cu familie. Dar a urmat ruptura. În timpul unei misiuni, Schilf a împuşcat un bărbat care s-a întins doar ca să-şi scoată din buzunar cheile de la maşină. Sau poate că într-un weekend, când Schilf a plecat la vie, un presupus criminal l-a împins de pe carosabil – nevasta şi băieţelul lui erau pe bancheta din spate. Comisarul susţine că nu-şi mai aminteşte ce s-a întâmplat. Ruptura este numele convenţional al catastrofei care pare să-i fi provocat tulburările de memorie. Ceea ce a urmat după ruptură necesita o persoană nouă. Dintre rămăşiţele existenţei sale, Schilf le-a selectat doar pe cele în stare de funcţionare. Printre ele se afla şi munca, pe care o făcea mult mai bine decât colegii lui cu funcţii similare. Dimineaţa se trezea. Se hrănea în condiţii normale, apela la mijloace de transport în comun şi cunoştea locul în care i se afla patul. În zadar aştepta însă ca aceste activităţi să însumeze viaţa unui om nou şi sănătos. Problema era că nu reuşise să-şi pună capăt zilelor, chiar dacă cel care le trăia era de mult terminat. La un moment dat a înţeles că trebuie să meargă mai departe.” (p. 153) În asemenea pasaje descoperim în Juli Zeh o prozatoare matură, care temperează cu succes omniscienţa naratorială prin empatie. Astfel, îndrăgite de cea care le-a plăsmuit, personajele ajung mai repede şi mai direct la inima cititorilor.
Până către finalul cărţii acţiunea trece prin multiple suişuri şi coborâşuri, de la un punct încolo devenind tot mai evident faptul că evenimentele romanului nu sunt de fapt decât o oglindire a unor teorii şi idei din fizică, a unor speculaţii şi presupuneri (sau dimpotrivă, teorii îndeajuns de bine fundamentate) pe care realitatea este menită să le probeze. Cu fiecare frază, pagină şi capitol, Schilf se transformă într-un captivant joc intelectual şi psihologic, cu mize care ţintesc mai sus decât simpla elucidare a unei fărădelegi. Pe scurt, romanul Juliei Zeh poate fi considerat un thriller al realităţilor multiple cât se poate de reuşit.
__________
Juli Zeh, Schilf. Traducere din germană şi note de Gabriella Eftimie. Editura Polirom, Iaşi, 2008