Jáchym Topol s-a născut la 4 august 1962, la Praga, într-o familie de intelectuali. Tatăl, Josef Topol, este un cunoscut dramaturg, poet şi traducător în cehă al lui Shakespeare, iar mama sa, Jiřina Topolová, este fiica unui faimos scriitor ceh catolic, Karel Schulz. După absolvirea gimnaziului, Jáchym Topol a fost nevoit să lucreze ca fochist şi muncitor în construcţii, pentru că regimul comunist i-a închis drumul spre studiile universitare, pedepsind în acest fel disidenţa tatălui său.
Jáchym Topol şi-a început cariera literară în anii ’70-’80 ai secolului trecut, scriind versuri pentru o formaţie rock condusă de fratele său mai mic, Filip. A fondat reviste samizdat, între care, în 1985, Revolver Revue, activitate care i-a adus mai multe condamnări cu închisoarea pentru perioade scurte de timp. A avut legături cu membri ai „Solidarităţii” din Polonia şi a semnat Carta 77. În perioada Revoluţiei de Catifea din Cehoslovacia, Topol a scris pentru  Informační servis, un buletin informativ independent, care a devenit ulterior săptămânalul de investigaţie Respekt. Până în octombrie 2009 a fost în conducerea cotidianului Lidové noviny.
Jáchym Topol a publicat şase romane (între care „Sora” (1994), „Îngerul” (1995), „Munci de noapte” (2005), două cărţi de poezie, un volum de proze scurte şi câteva piese de teatru. În anul 2010 a obţinut Premiul Jaroslav Seifert, cel mai prestigios în literatura cehă, pentru volumul de proză „Chladnou zemí” („Ţinuturi reci”). Revista The Prague Post a publicat un interviu cu laureatul, din care redăm fragmente.
 
- Cum vă simţiţi după câştigarea acestui premiu?
Jáchym Topol: - E uimitor. Sunt chiar copleşit, pentru că am o părere foarte bună despre cei care au luat acest premiu înaintea mea (Ludvík Vaculík, Bohumil Hrabal, Milan Kundera, Karel Milota, Jiří Gruša, František Listopad, Vác­lav Havel… – nota trad.). Ei sunt elita, poate nu toţi percep acest lucru la fel, însă pentru mine este o certitudine. Acest premiu e cel mai important şi mai prestigios în Cehia, și pentru că destui oameni din Polonia şi Germania au aflat despre el, se poate afirma că e unul dintre cele mai râvnite premii literare din Europa Centrală. Acum, după acest mare succes, sunt epuizat emoţional şi chiar nu ştiu ce voi face mai departe. Sigur, ar trebui să scriu o nouă carte, la fel de bună, dar nu va fi uşor… 
 
- În „Chladnou zemí”(„Ţinuturi reci”) scrieţi  despre genocidul belaruşilor. Cum aţi ajuns la acest subiect?
- Am mers în Belarus pentru că mi s-a publicat o carte la o editură de acolo. Şi am fost şocat de câte am aflat. Nu ştiam şi se pare că foarte puţină lume este interesată să afle ce s-a întâmplat în perioada comunismului şi a nazismului în acele locuri. Şi chiar ce se întâmplă acum…
Naziştii au omorât aproape 300 000 de oameni pentru a vedea dacă metoda lor funcţionează. Au făcut-o într-un mod primitiv: au înconjurat satul, i-au împuşcat pe toţi, au incinerat cadavrele şi s-au deplasat spre un alt sat. Aproximativ 9 200 de sate au fost complet arse. Şi cel mai şocant, mai tulburător este că lumea se comportă de parcă n-ar fi aflat de aceste orori. Nimeni nu vorbeşte despre genocidul slavilor şi motivele acestei tăceri sunt politice. N-au fost doar naziştii cei care au omorât în Belarus. Au existat şi voluntari, mercenari ruşi, polonezi, din ţările baltice şi – asta a fost un şoc teribil pentru mine – două divizii slovace. Şi nimeni nu vorbeşte despre asta. Oamenii au văzut gropile comune, urmele acelor orori, dar continuă să tacă. Probabil nu vor să-l supere pe Putin, de aceea nu vorbesc…
Când am fost în Belarus am avut o traducătoare, o tânără de 22 de ani. Într-o zi m-a întrebat dacă ştiu câţi cehoslovaci au murit în timpul celui de-al doilea război. Nu ştiam. Mi-a spus ea – aproximativ 300 000 de oameni. „Dar câţi belaruşi au murit atunci?” Tot nu ştiam. „4 milioane de oameni”, a căzut ca o ghilotină răspunsul ei. Şi cehii şi belaruşii numărau fiecare o populaţie de câte zece milioane de oameni.
 
- După căderea comunismului în Europa, mulţi critici literari din America voiau să găsească în ţările post-comuniste scriitori care să fie „vocea neamului” sau conştiinţa naţiunii. Sunteţi dispus, dle Topol, să fiţi conştiinţa naţiunii cehe?
- Nu! Conştiinţa mea poate fi rea, chiar… încărcată, aşa că n-aş vrea deloc să fie conştiinţa întregii naţiuni, nu am asemenea pretenţii. Îi invidiez pe scriitorii norvegieni, olandezi sau americani care, atunci când descriu o poveste de astăzi sau, să zicem, din anii ‘70 ai unui sat, se pot concentra doar pe viaţa acelei comunităţi. Aici, în această nenorocită Europă Centrală, nu poţi fugi de politică. Eu nu pot să scriu o poveste a unui sat ceh din anii ‘50, ‘60, ‘70, ‘80 fără nazişti şi comunişti. Ar fi un subiect fals, nerealist. Aici, în Europa Centrală sau în Boemia, dacă discuţi cu cineva, auzi că el, tatăl sau bunicul s-au aflat într-un lagăr de detenţie şi au purtat ţoale de condamnaţi. Ori că el, tatăl său şi bunicul mai păstrează câte un pistol. Acest detaliu este groaznic. E imposibil să scrii o simplă poveste de dragoste, în care vecinul nu e turnător şi nu ascultă în secret Radio Londra. Dar această situaţie, aşa cum o vedem şi simţim noi, nu e percepută la fel şi de ceilalţi. Am fost de curând în Norvegia şi un scriitor mi-a mărturisit: „Vă invidiem foarte mult. Istoria voastră recentă e atât de sălbatică şi sângeroasă, încât pentru un scriitor e ca o adevărată mină de aur.” I-am tăiat-o scurt: Nu! Nu este deloc aşa.
 
-  Cum scrieţi?
- De obicei scriu foarte rapid, dar circumstanţele şi condiţiile de muncă la o carte sunt de fapt cele care determină rapiditatea scriiturii. Nu mă plâng, dar astăzi Republica Cehă nu poate susţine financiar un număr atât de mare de scriitori. Aşa că mi-am scris întotdeauna cărţile doar atunci când un editor sau un alt sponsor mi-au oferit o sumă de bani, care să-mi permită să mă rup de familie şi să mă consacru trei luni de zile scrisului. Las suficienţi bani pentru trai familiei mele şi eu mă dedic doar scrisului. În aceste condiţii scriu foarte repede. Apoi fac o revizuire esenţială a textului – întotdeauna am prea mult material – şi redactarea finală. Asta îmi ia aproximativ jumătate de an.
Devin puţin nostalgic când îmi amintesc în ce condiţii mi-am scris prima carte. Am lucrat la ea într-un sătuc din Germania, într-o cabană din lemn unde a locuit şi Hein­rich Böll. Am terminat cartea în trei luni de zile. În vremea aceea, o  scrisoare prin poştă ajungea într-o săptămână, nu exista e-mail şi telefonul era foarte scump. Aşa că am avut o izolare completă şi a fost minunat pentru scris.
 
Prezentare, adaptare şi traducere de Vasile Gârneţ