Romanul pe care îl voi prezenta aparține unui „optzecist” de la Praga, ca vârstă și stil literar, dacă ar fi să-i căutăm un echivalent terminologic românesc. Jáchym Topol (născut în 1962) este un prozator talentat, care a îmbinat scrisul cu activitatea civică – s-a numărat printre semnatarii Chartei 77, mișcare disidentă în Cehoslovacia comunistă, și a suportat privațiuni politice: a fost închis în câteva rânduri pentru activități de samizdat, iar după 1989 a reflectat crizele tranziției din țara sa și conturile nereglate cu trecutul. 
Romanul Atelierul Diavolului (în original, Chladnou zemí, 2009) relatează povestea unor lagăre ale morții din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Este vorba de Terezín, din Cehoslovacia, unde au fost torturați mii de deținuți și care a servit drept stație de triaj pentru alimentarea altor locuri ale ororii. Celălalt reper pe harta cruzimii din cartea lui Topol se numește Chatyň din Belarus, unde au operat nu doar naziștii, dar și unii concetățeni ai victimelor, într-o psihanalizabilă înfrățire cu ocupantul. Simbolică această asemănare onomastică a masacrului din Belarus, diferențiat doar de ortografie, cu asasinatele de la Katyn, unde, așa cum se știe, au funcționat la turații maxime valțurile „morii” lui Stalin. 
Un roman ca un semnal de alarmă, bazat pe documente, pe investigații de teren. Topol însă topește documentul în textul artistic, în biografiile personajelor sale. Și cheia acestei reușite a fost alegerea naratorului – un tânăr cu o percepție difuză a realității, de parcă ar avea simțurile anesteziate. Ia întâmplările turbulente prin care trece ca pe un film căruia îi este exterior: pare mereu calm, nu se lasă impresionat de nimic, deși se întrebuințează serios pentru a-și salva pielea. 
Jáchym Topol nu-i dă un nume, preferă această identitate neprecizată, dar povestea lui e plină de culoare și suspans, e un personaj picaresc, am spune. La Terezín, fortăreața din cărămidă roșie, ridicată încă pe timpul împărătesei Maria Teresa, într-un spațiu părăginit, tânărul narator își păștea caprele pe vechile ziduri care împrejmuiesc cetatea năpădită de buruieni și părăsită de majoritatea locuitorilor săi. Refuză să urmeze cariera militară a părintelui său – ofițer și erou de război –, preferă acest rol bucolic. Este arestat și condamnat, pentru că nu și-a salvat tatăl răpus de un atac de cord la Terezín. În închisoare, protagonistul este distribuit pe post de calfă a călăului, domnul Mára, ajuns acolo pentru crime cibernetice, pe care-l ajută la prepararea execuțiilor (în statul comunist cehoslovac funcționa pedeapsa cu moartea). „De ce fusesem tocmai eu alocat domnului Mára? Într-o zi, trebuia executat un bandit slovac, un monstru. Patru paznici s-au chinuit cu el. L-au adus în lanțuri, tremura și dădea din picioare; mie mi-au dat o găleată și m-au pus să spăl pe jos. Când banditul a ajuns în pragul ușii încăperii domnului Mára, i s-au tăiat picioarele de frică și l-am ajutat. După aia m-au numit din nou, și iar, și iar. Conducerea închisorii era surprinsă să constate că deținuții pe care îi conduceam eu nu boceau, nu se milogeau, nu urlau ca animalele, nu se băteau cu paznicii, erau liniștiți și tăcuți…” (p. 20)
După ieșirea din închisoare (între timp regimul s-a schimbat), naratorul este animat de ideea salvării orașului, care mai subzistă grație turiștilor care vizitează Memorialul victimelor nazismului, deschis de autorități. La Terezín ia naștere o comunitate de cercetători liberi, în frunte cu Lebo, unchiul naratorului, pasionat de istorie. Așezământului improvizat i se va spune Institutul Comenius, după numele lui Jan Amos Komenský – un umanist ceh din secolul XVI-XVII, supranumit „învățătorul popoarelor”, care își trăise ultimii 14 ani de viață la Amsterdam, unde a fost un apropiat al lui Rembrandt van Rijn. O inițiativă civică, o școală pentru studenții din toată lumea, pizmuită și sabotată de lumpenul din localitate. Treptat acestui grup nonconformist – „căutătorii de priciuri”, cum le spune autorul (făcând aluzie la paturile din barăcile pentru prizonierii de altădată) – i se alătură tot mai mulți entuziaști, tineri din toată Europa, descendenți ai unor oameni care au fost torturați la Terezín în timpul războiului și de unde au fost expediați spre alte lagăre ale morții. Olandeza Sára, „muza” întregului grup. Marea Lea, fata disperată cu detentă de baschetbalistă. Ziaristul german Rolf, care scrisese un articol despre Lebo, „apărătorul orașului Terezín”. Alex și Maruška, din Belarus, sunt un cuplu ce va lega cele două situri ale ororii, Terezín și Chatyň, după ce buldozerele guvernului vor dărâma cetatea: grupul nu ținea seama de convenții și nu colabora cu statul, îl ignora pur și simplu, astfel încât zvonurile răuvoitoare despre rebelii lui Lebo – că ar fi depravați, că ar consuma droguri, că ar profesa cultul morții etc. – furnizaseră autorităților justificarea necesară operațiunii de „igienizare” a locului.
Odată cu fuga sa de la Terezín la Minsk, relatarea protagonistului devine abruptă, năucitoare prin învălmășeala de secvențe, amintiri și peripeții, te poartă la vale ca un râu de munte. Alex și Maruška sunt angajați într-o societate clandestină, persecutată de regimul din Belarus: lucrează în osuarul unei gropi comune, în subterana Muzeului de Istorie din oraș. O colonie similară celei de la Terezín, dar mult mai numeroasă, condusă de un guru local, Mark Isakievič Kagan, studiază morminte în care sunt adunate de-a valma schelete de evrei, uciși de naziști, schelete de fasciști asasinați de belaruși și de belaruși exterminați de conaționalii lor în timpul războiului: „Sigur că săpăm pe ascuns, îmi spune Kagan. Și în ce condiții. Dar rezultatele se văd deja. Katyn e nimic, colegă dragă, și îmi pocnește una peste umăr. Da, vrea să se arate prietenos, face eforturi în acest sens, dar se citește pe el încordarea ca un curent electric care se scurge pe sârmă. De aceea au construit aici muzeul, ca să ascundă locul execuțiilor. Îmi întinde o bucată de material. Uite, însemnele NKVD. În morminte totdeauna găsești câte ceva, fotografia unei familii aliniate, însemne ofițerești, sapi în pământul întărit și dai peste o bucată de ziar în care cei executați își rulaseră țigara de mahorcă. (…) Îndreaptă iar fluxul luminos al lanternei spre o masă, grămezi de obiecte, bucăți îndoite și ruginite de metal. Da, și noi scoseserăm din adâncuri bucăți asemănătoare, i le dădeam apoi lui Lebo. Agrafe și cleme îndoite, obiecte mici și lucioase, mărgeluțe aplatizate. Și încă ceva. Dinți! Kagan bate în masă. Țăranii nu aveau dinții tratați, lumea bună însă îi avea plombați, pe ici, pe colo mai dăm și peste o proteză. Iată-le.” (p. 111-112)
La Chatyň echipa lui Kagan vrea să construiască cel mai mare loc de reculegere din lume, un Skansen al totalitarismului, pentru că tocmai în Belarus și-a avut diavolul atelierul, zice Alex, aici sunt cele mai numeroase gropi comune, despre care nimeni nu știe, iar personajul-narator îi va ajuta, în calitate de „expert” și secretar al proiectului, pe căutătorii locali de priciuri să obțină sprijin internațional pentru viitorul muzeu. Râvnite îi sunt însă nu atât sfaturile, cât stick-ul de memorie (USB), care înmagazinează bogata arhivă de informații și relații cu străinătatea a defunctului Institut Comenius. Alex i-l cere cu insistență, dar naratorul are presimțiri sumbre și… înghite stick-ul pentru a fi sigur că nu i-l vor lua cu forța. Noii săi prieteni au mers mult mai departe decât comunitatea liberă de la Terezín sau decât orice alt memorial dedicat victimelor terorii: în subteranele de la Chatyň au organizat un adevărat Jurassik Park al groazei, în care se găsesc aparate de tortură, camere de gazare mobile în stare de funcționare, cadavre mumificate, instalații pentru incendierea satelor – în anii războiului nemții au distrus 9 000 de sate în Belarus; la Chatyň, de pildă, sătenii au fost înghesuiți în două hambare și arși de vii. Rătăcind prin cavernele buncărului, într-una din căzile luminate de un bec leșios, protagonistul îl descoperă, oripilat, pe mentorul său, Lebo, mai exact… trupul ciopârțit al acestuia, care fusese împăiat pentru a servi ca exponat în acel „muzeu” Frankenstein (unchiul său fusese adus la Minsk, la fel ca eroul nostru, drogat cu substanțe psihotrope, pentru a nu opune rezistență).
De aici încolo ne prăbușim într-un thriller sângeros, suntem în plin Stephen King. Ca să evite soarta lui Lebo, naratorul are de înlăturat un obstacol, pe Alex, care i-a devenit gardian. Reușește să pună mâna pe un clește: „Se întoarce, se uită la mine, vede cleștele, îl țin deasupra capului, îi văd ochii și văd și spaima din ei. Știe. Trebuie să rezist, fac față, mișc mâna rapid și-l pocnesc drept în bot, îi sar dinții, cade, capul i se izbește de beton. Poc, a doua lovitură o primește becul. Nu mai vreau să-l văd pe Lebo astfel, umilit, neputincios, fără apărare, ca și cum ar fi un bebeluș. Becul s-a spart. Lebo e acum ceva negru în negrul întunericului.” (p. 150). Mai departe urmează o goană halucinantă prin pădurea înzăpezită, presărată cu morminte anonime. „În Belarus toți știu locurile astea unde sunt oseminte. Dar e subiect tabu. Dacă sapi într-un mormânt vechi, de fapt rupi coastele celor vii.” (p. 167), îi spune Ula, o cercetătoare de teren din Germania, care-l adăpostește într-un cort printre lăzile cu țeste, găurite de gloanțele NKVD-iste cu 60 de ani în urmă. Cei doi fugari se lipesc unul de altul. Vijelia iernii în Belarus e cumplită, speranța de supraviețuire plăpândă...
„Iată, am rănile altora/ de unde le-am căpătat?” Acest motto din poloneza Dorota Masłowska, pe care și l-a ales Jáchym Topol pentru romanul său, vrea să ne spună ceva despre răzbunarea memoriei damnate. Răul se întoarce, inevitabil, dacă-l ascundem sub preș sau dacă încercăm să-l corectăm, folosindu-i uneltele. În „Atelierul Diavolului” focul nu se stinge niciodată. 
_______
Jáchym Topol, Atelierul Diavolului (roman). Traducere din limba cehă și note de Sorin Paliga. Editura ART, Colecția „Desenul din covor”, 2015