Categorii

Parteneri

Istorie și cotidian în proza actuală

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Istorie și cotidian în proza actuală

Între 21-24 mai la Chișinău s-au desfășurat Zilele Literaturii Române, ediția a V-a. Organizatori: Editura Cartier, Uniunea Editorilor din Moldova, Muzeul Național al Literaturii Române din București. Au avut loc dezbateri, lansări de carte, lecturi publice, întâlniri la biblioteci, licee și la Academia de Științe (Institutul de Filologie Română „B.P. Hasdeu”). Invitați: Dan Alexe (Bruxelles), Ruxandra Cesereanu (Cluj-Napoca), Alina Purcaru, Marius Chivu, Vasile Ernu, Adrian Șchiop (București), Valeriu Gherghel, Bogdan Crețu (Iași), Dan Sociu (Botoșani), precum și mai mulți scriitori basarabeni, profesori, studenți, iubitori de literatură.
Reproducem fragmente de la dezbaterea consacrată prozei, ultima din programul manifestației, care a avut și seri consacrate poeziei și eseului. Au moderat: Maria Șleahtițchi și Dinu Guțu.
 
 
Proporția dintre realitate și ficțiune într-un roman
 
Dinu Guțu: Înainte de a începe prezentarea invitaților noștri, să o felicităm pe Tatiana Țîbuleac, care a primit Premiul pentru Literatură al Uniunii Europene pentru romanul Grădina de sticlă, apărut anul trecut la Editura Cartier.
 
Maria Șleahtițchi: Spunea Titu Maiorescu că dacă într-o literatură apare proza, acea literatură și acea limbă sunt mature. Prin urmare, proza este un domeniu care arată cât de evoluați suntem și cât de evoluată este limba noastră. Sunt cinci autori, cu romane recent apărute. O să-i iau într-o anumită ordine. Dan Sociu – Nevoi speciale, Constantin Cheianu – Ultima amantă a lui Cioran, Dan Alexe – Pantere parfumate, Emanuela Iurkin – Câinele de bronz, debut, Alexandru Bordian – Casa Inglezi, debut. Și există conexiuni interesante între aceste cărți. Pantere parfumate se întâlnește cu romanul Casa Inglezi și cu romanul Câinele de bronz, în spațiul rusesc, la Moscova, într-o stație de metrou, și în periplu până la Batumi. Romanul lui Cheianu se întâlnește cu romanul lui Dan Alexe. Ambele sunt ghidate de mottouri. Din Alexandre Dumas unul, și din cartea unui mare maestru culinar, Anthony Bourdain, celălalt, dar mai ales se întâlnesc prin scenele de amor, savuroase. Romanul lui Dan Sociu se întâlnește cu romanul lui Dan Alexe, dar și cu romanul lui Constantin Cheianu printr-o mare pasiune pentru alcool. Romanul Casa Inglezi se intersectează cu romanul lui Constantin Cheianu pentru marea pasiune pentru bucătărie. Tema întâlnirii noastre este Istorie și cotidian în proza actuală. Cum vă raportați, stimați invitați, la aceste două noțiuni?
 
Dan Alexe: Ca să ajung la frenezie narativă la limita credibilului, trebuie ca istoricul încorporat acolo și cotidianul repovestit acolo să fie de o mare exactitate. Mergând până la numărul de pași pe care trebuie să-i faci de la o stradă la alta, nu mai vorbesc de exactitatea istorică a faptelor. Și doar dacă ai o asemenea rigoare și luciditate cu tine însuți și cu materia cu care lucrezi, ai voie să elucubrezi și să construiești ficțiuni care vor fi credibile doar pentru că fundația lor e verificabilă. Iar în cazul romanului Pantere parfumate întreaga fundație este nu doar verificabilă, dar și verificată de mine de câteva ori, inclusiv călătoria pe care am făcut-o de două ori în întregime, și apoi Caucazul – străbătut de mai multe ori de-a lungul anilor. Nu mi-aș permite să nu știu câte zile face vaporul de la Kazan la Astrahan și care sunt etapele. De-abia atunci poți să fabulezi și să construiești ceva ficțional. La fel și cu scenele povestite acolo, cum e aceea a întâlnirii cu Gamsahurdia. Întreaga scenă, pe care am și filmat-o de altfel, este povestită în cel mai mic detaliu în roman, inclusiv tapetul murdar, haina lui Gamsahurdia și nodul de la cravată. De abia de la această rigoare, după ce am pus fundațiile, mi-am permis să construiesc o istorie ficțională, cu un cuplu de îndrăgostiți care traversează Rusia lui Putin. Cam acesta e raportul meu.
 
Emanuela Iurkin: E mai mult decât clar în romanul meu că mă refer la o realitate istorică. Iar în ce privește cotidianul și fidelitatea reconstituirii, am încercat și eu uneori, nu sută la sută, dar sunt pasaje în care am descris niște intersecții de străzi, un spațiu citadin recognoscibil.
 
Alexandru Bordian: Dacă vorbim de veridic și fals în proză, recunosc că am distorsionat întru câtva în romanul meu aspecte ce se cunosc despre pogromul antisemit din 1903 de la Chișinău. Dar am inserat și lucruri mai puțin frecventate de istorici, dar reale, veridice, colaje, fragmente semnificative. Am adus și mult cotidian în Casa Inglezi, inclusiv adorația mea pentru bucate, pentru anumite gustări și ceea ce simt eu pentru acest oraș. Cercetând și căutând răspunsuri în legătură cu Chișinăul țarist, mi-am confirmat și am înțeles că acest oraș a fost în toate timpurile la fel. Pentru mine Chișinăul nu are deloc măreție și cred că niciodată nu va avea, dar este interesant să organizezi aici întâlniri literare, festivaluri de carte...
 
Constantin Cheianu: Eu, înainte de a scrie cartea mea despre un bucătar, chiar m-am consultat serios cu un profesionist, care mi-a spus tot ce e legat de acest domeniu, cum se gătește, cum e atmosfera din bucătărie. Deși nici atunci nu ești crezut. Tu preiei aparent exact realitatea, dar multă lume ajunge să spună că nu-i adevărat, de aceea e mai bine să inventezi uneori anumite lucruri ca să devii mai credibil. În acest sens îmi amintesc de un atelier de dramaturgie la care am participat cu vreo douăzeci de ani în urmă la Târgu-Mureș, alături de autori de teatru români – unii au devenit nume importante astăzi: Vlad Zografi, Alina Nelega, Ștefan Caraman –, și la un moment dat cel care modera acest atelier, Mark Ravenhill, un cunoscut autor dramatic din Marea Britanie, ne-a propus o sarcină, a zis: descrieți o situație – și e la discreția voastră, o inventați sau o preluați exact din viață –, după care ceilalți urmează să ghicească: e din viață sau e inventată. Și a început fiecare să povestească câte o situație. Noi, ceilalți, ne dădeam cu părerea, uneori ghiceam, alteori nu. Eu, bunăoară, am prezentat o secvență din viață absolut veridică, am reprodus-o și în această carte. Și toți au fost de părere că e inventată, nu poate fi așa ceva în viață. De aceea rămâne valabil ceea ce s-a confirmat în toate timpurile în literatură: uneori poți să copiezi niște fapte reale și ele să nu pară credibile, alteori poți să inventezi ceva și să pară mult mai convingător decât realitatea.
 
Dan Sociu: Asta e o idee a lui Aristotel: mai bine scrii ceva imposibil, decât ceva neverosimil. Când aveam 26 de ani eram divorțat, stăteam cu maică-mea, beam și mă uitam la televizor toată ziua, la Botoșani. Și într-o zi a venit la masa mea o femeie, o botoșăneancă, cu o prietenă a ei care era ofițer CIA, venise să inspecteze viitoarele baze NATO, ceva pe acolo, prietenă cu Iliescu, cu Talpeș, specialistă în terorism. Și cumva viața mea a devenit ca în filmele de la TV. Ori când am scris Urbancolia m-a intimidat chestia asta, că nu pot să scriu și să mă creadă cineva… Și atunci am umflat-o, am exagerat-o, am făcut-o pop sau pulp, ca un episod dintr-un serial, și am inventat mai multe chestii ca să tai din neverosimil, dar pe urmă mi-am dat seama că acum aș descrie acele lucruri exact cum au fost, pentru că erau mult mai comice, mai afective, mai de impact în realitate, decât cum le-am expus eu. După aceea, am scris, încercând să fiu cât mai aproape de real.
 
Constantin Cheianu: În spațiul acesta noi am stat foarte aproape de literatura rusă, care este o mare literatură realistă. În tot ce se scria aici și chiar peste Prut îmi lipsea tocmai dimensiunea asta a unui adevăr, pentru că adevărul ne spune mai mult decât orice invenție. Am încercat de la începuturile mele să imit modelul acesta rusesc, mi se părea că e simplu, dar nu e simplu deloc.
 
 
Autoficțiunea – modă literară sau tehnică narativă?
 
Dinu Guțu: Dacă tot vorbeam despre adevăr și cotidian, aș vrea să vă întreb despre autoficțiune, cu o mică paranteză înainte. Franco Moretti, un critic italian, analizând prin prismă structuralistă epoca de la 1800 până azi, afirmă că o dată la două decenii se cam schimbă curentul, concepția a ceea ce înseamnă romanul în Europa. Scriitura e determinată de realitățile sociale ale unei anumite perioade. Acum 20 de ani în România a apărut colecția EGO Proză de la Polirom, care a dat un fel de trend, Dan Sociu e unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai săi. E vorba de autoficțiune, i s-a mai spus și mizerabilism, dar azi cred că e pe o pantă descendentă.
 
Dan Sociu: Ideea e să ne povestim viețile, pentru că eu și acum, de exemplu, aș citi proze ale tinerilor despre viețile lor de acum, dar reale. Majoritatea însă nu scriu așa pentru că nu au o viață interesantă…
 
Dan Alexe: Aș vrea să precizăm mai bine termenii. Autoficțiunea nu este deloc o modă, trecătoare sau nu, este doar un procedeu literar. Trendul nu poate să dispară. Vă dau exemple de mari opere literare care sunt scrise la persoana întâi, cum e Moby Dick, și veți vedea că nu se poate scrie la persoana a treia. Sau Moskva-Petușki, este de neconceput să o scrii la persoana a treia… Nu e mizerabilism acolo, este o profundă introspecție psihologică, culturală și nu ar fi avut același impact dacă era scrisă la persoana a treia. Multă lume nu vede distincția între modă literară și tehnică literară. Și mie, întrucât rescriu romanul în franceză, schimbând lucrurile pe ici-pe colo, cineva mi-a sugerat ca în franceză să-l fac la persoana a treia. Chipurile, s-a plictisit lumea de jocul mizerabilist al lui Houellebecq și că nu trebuie venit cu încă un roman la persoana întâi. Și mi-a fost foarte greu să-i explic acelui interlocutor al meu că este imposibil ca acest roman să fie rescris la persoana a treia, pentru că se pierde întreaga forță narativă. Așadar, autoficțiunea nu este un trend cultural, ci o tehnică literară.
 
Constantin Cheianu: Poate în România s-a consumat deja tendința. La noi abia începe, am impresia. Eu mă consider un autor din această specie și sunt critici care cataloghează acest gen de scriitură drept autoficțională. Dacă cele șapte miliarde de oameni au autobiografii, înseamnă că sunt și ei automat scriitori, așa s-ar zice. Mă uitam la bilanțul anului literar, nu îmi amintesc din ce țară, erau evidențiate cărțile cele mai bune și menționat genul: SF, biografic, autobiografic și semiautobiografic. Deci acolo nimeni nu se uită cu suspiciune sau condescendență la cei care se declară „autori autoficționali”.
 
Dan Alexe: Aș vrea să spun ceva apropo de pendularea sau dilema dacă alegem să scriem la persoana întâi sau la persoana a treia. Nu doar că problema e pusă fals, dar chiar și azi apar oameni care descoperă sau inventează noi tehnici literare. Pentru mine cea mai uluitoare lectură, vorbesc despre literatura din ultimul sfert de secol, a fost prima carte a unui scriitor afgan refugiat în Franța, Atiq Rahimi, care acum trei sau patru ani a luat Premiul Goncourt pentru primul său roman scris direct în franceză. Piatră de răbdare e titlul lui. Însă în romanul anterior, scris în farsi, în persană, tradus apoi în engleză (Earth and Ashes / Pământ și cenușă) și ulterior în franceză, are ceva excepțional. E o carte scrisă la persoana a doua. Nu e un dialog al cuiva cu cineva, cum se mai întâlnește la diferiți autori, ci o narațiune scrisă la persoana a doua, care funcționează așa de la început până la sfârșit. Deci nu trebuie să ne descurajăm că s-au epuizat procedeele literare și dispozitivele narative.
 
Alex Cosmescu: Revenind la tema persoanei a doua și a autoficțiunii. Este un text foarte fain al lui Paul Auster, Winter Journal, o autoficțiune scrisă la persoana a doua. Naratorul, vocea auctorială adresându-se sieși sau vorbind despre sine la persoana a doua. Și un lucru care combină ceea ce se are în vedere de obicei prin autoficțiune, a vorbi despre tine la persoana întâi în tonalitatea unei mărturii, și inovația literară a persoanei a doua. Eu cred că lucrul care salvează textele acestea sau le face vizibile și acceptabile pentru critica literară oficială este vocea, este felul în care autorul alege să-și construiască vocea. Asta face Emanuela Iurkin, care prin vocea ei poate descrie un portret interior foarte exact al personajului pe care și-l modelează. Și cred că în zona asta a ficțiunii problema nu-i atât în ce măsură merită să credem sau nu merită, în cazul în care vorbești despre tine și îți spui propria poveste, important este să îți construiești o voce care să-i dea ceva cititorului. Și în sensul acesta sunt curios dacă vi se pare plauzibilă ideea că esențială într-o ficțiune este construcția vocii. Detaliile contează mai puțin.
 
Constantin Cheianu: Pentru mine este un pic abstract faptul că trebuie să-ți faci o „voce”, cum zice Alex Cosmescu. Ce mă frământă pe mine e cum să reușești să descrii o situație atunci când o iei din viața ta sau când ți-o spune cineva. Unul ți-o spune în două-trei fraze, tu scrii douăzeci-treizeci de pagini despre asta și trebuie să fii atât de convingător pentru mii de oameni, nu doar pentru cel care ți-a povestit-o. Asta este important: să faci artă dintr-o situație din viața ta sau a cuiva care ți-a povestit-o.
 
Dan Sociu: Eu cred în chestia cu vocea, e ca la blues. Unul cântă două note așa, repetitiv, și în același timp vocea lui face totul, cântă aceleași piese, cu aceleași subiecte, mici glume care îl fac mai spontan, mai diferit… În general vocea face tot, de fapt aceasta-i modernitatea. În premodernitate, care continuă și azi, în multe cărți oamenii sunt tratați ca niște obiecte, și ei se văd ca pe niște obiecte. Or, în modernitate sunt voci care își permit să spună despre ei: contăm și noi, oamenii simpli, nu doar oamenii importanți, nu doar stăpânii, dictatorii etc. Acesta ar fi marele curaj al vocii personale. Cum e și Knausgård, scriitorul norvegian, care a scris o mie de pagini extrem de personale pline de lucruri mărunte.
 
Vitalie Ciobanu: Mi se pare că a ficționaliza la persoana întâi este mai dificil decât a scrie la persoana a treia, inventând tot felul de situații. De ce? Iau cele două exemple. În Pantere parfumate, Dan Alexe își fabulează un anumit traseu biografic. E vorba de o călătorie reală pe care a făcut-o în Rusia și în Caucaz. În același timp e un roman, nu poate rămâne la simpla reproducere a unui subiect, oricât de spectaculos, oricât de picaresc ar fi el, trebuie să ficționalizezi, dar se lucrează cu persoana întâi. Constantin Cheianu la fel, când am citit romanul lui, Ultima amantă a lui Cioran, m-am mirat puțin, pentru că eu mă așteptam, știam din cărțile anterioare ale lui Cheianu, că el e obsedat de persoana întâi, de această plăcere a propriului ecorșeu, mereu: eu, eu, eu. Și, recunosc, persoana întâi îți dă o mai mare forță narativă, pentru că simți că pari mai sincer, pari mai adecvat, mai autentic în ceea ce scrii, când vorbești la persoana întâi. În același timp, e un pariu narativ aici, să reușești să construiești situații inventate, ficționale, folosind persoana întâi. Poți ușor deraia spre biografic sau să nu mai fii suficient de credibil, vorbind mereu la persoana întâi. Persoana a treia îți oferă mult mai multă libertate, te obiectivezi mai ușor la persoana a treia. Deci, cum ați reușit voi, Dan Alexe și Constantin Cheianu, să evitați acest pericol de derapaj spre biograficul excesiv, rămânând, insistând pe persoana întâi, construind ficțiuni credibile?
 
Constantin Cheianu: Eu a trebuit să scriu mai întâi două cărți în care mă lăsam furat mai mult de autobiografic și nu aveam destul timp și destulă combustie să le îmbrac într-o haină a artisticului convingător. Am înțeles parcă ce s-a întâmplat și la un moment dat m-am maturizat, ca să zic așa. Și când am început să scriu Ultima amantă… parcă scriitura se aranjase, se așezase după experiența cu primele două cărți. Asta am căutat și simt că îmi este mai ușor să merg spre următoarele cărți.
 
Dan Alexe: Eu am scris întotdeauna la persoana întâi, creând un fel de personaj repetitiv în volumele de povestiri, ceea ce sigur că facilitează într-un fel acceptarea de către public încă a unui personaj care vorbește la persoana întâi, dar ca tehnică de abordare și tehnică de scriitură am mizat și am mers cât se poate de departe pe exces. În primul rând, pentru mine literatura nu este un hobby, nu sunt cineva care din când în când este traversat de logos și mai pune niște rânduri pe pagină. Pentru mine literatura este un fel de a te pune pe tine în pericol și de a perturba cititorul. E o armă de război. Nu este ceva de vacanță, nu e… am folosit cândva o formulă care a deranjat multă lume, „literatură pentru farmaciste”, dacă sunt farmaciști în public să mă ierte… Literatura este un fel de a te pune pe tine personal în pericol, te desfaci și, pe măsură ce scrii, te descoperi singur. Și să nu ai limite. Pentru că, nemaiavând limite, morala cade și, brusc, te descoperi într-un alt tip de frumusețe, care nu mai e strânsă în chinga vremii și a cotidianului. Să renunți la toate, scriind, și să mergi până la capăt cu riscul de a șoca, desigur, risc care trebuie asumat.
 
Întrebare din public: De ce să te descoperi? Scrii ca să pricepi tu, ca să înțelegi tu sau ca să înțeleagă cititorul?
 
Dan Alexe: Eu scriu în primul rând cu o pasiune totală pentru limbă, nu din exhibiționism. Pasiunea mea pentru limbă trece prin scriitură și am descoperit acum foarte multă vreme, când nici nu-mi imaginam că am să scriu, că suntem determinați de limbaj. Combini aceste două tehnici, cea de a te despuia de orice rușine și cea de a-ți analiza limba în care trăiești. Pot trăi în mai multe limbi, de fapt. Au fost scriitori precum Nabokov, Beckett și alții care scriau simultan în două sau trei limbi la același nivel. Nu limba în sine, fie ea română sau franceză, contează, ci limba care te traversează în momentul acela, și aia trebuie analizată până la capăt, și nu o poți face decât prin tine. Dacă inventezi un personaj la persoana a treia, pierzi oarecum contactul cu tine și cu limba. Acesta este demersul meu.
Constantin Cheianu: La mine se întâmplă invers, recunosc. Sunt mai egoist. Preocuparea mea primordială este să înțeleg ceva despre mine, pentru că unii se ajută de știință, de cărți de psihologie, mie îmi ajută scrisul literar și astfel mă cunosc. Chiar cu ocazia scrierii acestui roman – a fost o terapie la modul foarte direct, m-am simțit la sfârșitul romanului tratat de o patimă.
 
Alexandru Bordian: Mulți, într-adevăr, încearcă prin scris să-și vindece o anumită hibă, o anumită problemă personală… După mine, cel mai important e ca în scriitura unui autor să se reflecte epoca în care trăiește, și dacă eu scriu despre o anumită problemă, asta e ceva ce m-a marcat. Uneori încerci să repeți soarta unui personaj de-al tău. Iată, bunăoară, eu scriu despre Platon, care e prototipul lui Pavel Krușevan, și la un an după ce am publicat cartea asta am început să repet într-o oarecare măsură soarta lui. Nu că aș fi devenit antisemit, dar am ajuns să lucrez într-o redacție, la fel ca el. La fel ca Platon, care a încercat să fugă din Chișinău, dar situația se aranja și se întorcea înapoi. Eu, la fel, fug din Chișinău și apoi lucrurile se schimbă și ajung din nou aici. Am scris și la persoana întâi, și la a doua, și la a treia. Cred că cel mai greu e să scriu la persoana a treia, când ai un stil mai deist… Persoana întâi pe mine mă sensibilizează mai mult, o simt mai aproape.
 
Despre „rețeta” unui roman de succes
 
Vasile Gârneț: O întrebare mai populară: ce credeți, cum trebuie să arate un roman scris în limba română care să devină bestseller internațional? Ceea ce știu, sau măcar bănuiesc, este că nu trebuie să fie voluminos, nu trebuie să fie de 800 de pagini și nu trebuie să fie o înecare în stil, în scriitură. Ce credeți voi? Un roman care ar putea să fie comparabil cu Numele trandafirului, Generalul armatei moarte, Doctor Jivago
 
Constantin Cheianu: Probabil că, dacă am ști, l-am fi scris.
 
Emanuela Iurkin: După părerea mea, ar trebui să fie o temă universală, să rezoneze cât mai multă lume la acel roman. Cum este Vara când mama a avut ochii verzi, de Tatiana Țîbuleac.
 
Dan Alexe: Am zis mai devreme că rescriu Pantere parfumate în franceză și când l-am scris în română știam că am să-l rescriu în franceză. Poate o să sune dezamăgitor și poate violent, dar sunt niște ingrediente pentru romanul de mare succes internațional. Pe care le-am aplicat sistematic în cartea mea. Acum o să sune ca tehnică comercială, dar am făcut-o dinadins. Întreaga grilă de lectură a romanului (nu e singura, evident) țintește romanul lui Alexandre Dumas: cei trei ceceni sunt „cei trei mușchetari”, naratorul este d’Artagnan și Eva este Milady de Winter. Multe secvențe din roman sunt aluzii insistente la scene din romanele lui Alexandre Dumas, pe care, rescriind în franceză, o să am grijă să le accentuez și să folosesc o gramatică ce va aminti de gramatica lui Dumas. Asta nu înseamnă că varianta în română e doar o treaptă intermediară, acolo am dat o foarte mare atenție limbii române, inclusiv jocurilor de cuvinte, care sunt de netradus... Apoi, am avut foarte mare grijă ca romanul să înceapă cu o scenă la Moscova, în Piața Roșie, după care vine o scenă la Paris, cu centrul de cinematografie din Paris, care trebuie să aprobe un proiect de film documentar. Pentru cititorul francez un roman scris de un străin în franceză, care începe cu o scenă la Paris, care vorbește despre Alexandre Dumas, roman cu o călătorie dementă prin Rusia lui Putin, cu ceceni, cu război, crime și toate culturile acelea baroce, constituie o rețetă de succes deja în concept. Vă mai spun că, scriind, am aplicat fără rușine o tehnică de scenariu hollywoodian, romanul se citește ca un scenariu de film. Am aplicat-o în mod voit atât de mecanic, rigid și grotesc. Rețeta hollywoodiană spune că filmul se împarte în mai multe acte. Primul sfert al filmului trebuie să fie introdu­cerea, când apar toate personajele – nu ai voie să vii cu un personaj important după prima parte a romanului –, urmează partea centrală și, în mijlocul, să zicem, geometric al filmului, intervine obligatoriu o răsturnare de situație, care, la mine, se întâmplă în Kalmîkia, când personajul principal e umilit și gonit, după care începe declinul și degringolada totală. Am făcut-o absolut voit, dinadins. Așa cum Italo Calvino ar fi utilizat dinadins niște scheme ridicole care sunt încorporate în roman... Am folosit mai multe tehnici narative, pe care, dacă romanul are succes în franceză, am să le decriptez în interviuri și-n alte hermeneutici. Există, da, o rețetă a romanului de succes. Ceea ce a făcut și Umberto Eco cu Numele rozei (o scurtă paranteză: mi-a fost întotdeauna urâtă această traducere a titlului, Numele trandafirului, fiindcă sparge întreaga simbolică a romanului. Or, Numele rozei trimite la mai multe înțelesuri: roza vântului, rozacrucienii etc.).
 
Constantin Cheianu: Noi am crescut aici în cadrul unei literaturi care nu avea practic nicio deschidere spre public, cu mici excepții. Eu, îmi amintesc, încă de la școală și de la facultate, voiam să citesc o carte în care să mi se vorbească despre viața mea de astăzi. Voiam să văd la teatru lucruri adevărate. Totul părea inventat, totul părea anemic. Pe urmă, după ’89, a venit peste noi postmodernismul, care era deja ermetic în alt sens, și am avut mereu obsesia asta să mă fac înțeles de cât mai multă lume și totodată să nu cobor nivelul, să nu fiu melodramatic. Asta am încercat în toate cărțile mele și faptul că au o bună priză la publicul nostru cred că reprezintă o mișcare spre ceea ce zice Vasile: să scrii un roman care să se vândă bine și în lume...
 
Dan Sociu: Problema cu rețeta ține și de noroc... Știu că, pe lângă Harry Potter, pe piață se găseau o sută de cărți pentru copii cu vrăjitori, copii-vrăjitori. Sau cărți à la Dan Brown erau din anii ’80 despre Da Vinci și descendența lui Isus. Momentul, tot felul de contexte au decis.
 
Maria Șleahtițchi: Mi se pare că știu și eu ceva despre „rețeta de succes”. Trebuie să existe interes pentru această țară în străinătate, trebuie să aibă un program extraordinar de bine pus la punct pentru promovare, să fie o editură de top, cartea să aibă un titlu foarte bine gândit și în bună parte comercial și trebuie să fie scrisă foarte bine, iar după mine o mare calitate a unei lucrări este limbajul, întrucât poți să ai un subiect de excepție, dar dacă nu știi să-l desfășori în limbaj, l-ai ratat.
 
Tamara Cărăuș: Sunt de acord cu ce a spus Dan Sociu – că un bestseller este o chestiune de noroc, de context, de șansă. Întâmplarea a fost ca să se construiască mitul Harry Potter și îndeosebi faptul că autoarea l-a scris într-o stare de sărăcie semnificativă. Probabil așa se întâmplă cu majoritatea bestsellerelor. Ar trebui să apreciem șansa care există în fiecare moment și să nu pretindem de fiecare dată că e meritul exclusiv al autorului. Autorii pot fi extraordinari și pot să nu fie niciodată autori de succes. Asta e trist: literatura este întotdeauna o istorie cu învingători și învinși. Mie literatura mi se pare o paradigmă neoliberală, avant la lettre. Citeam prin anii ’90 textele lui Harold Bloom, care spunea că scriitorul adevărat scrie ca să se confrunte cu măreția. Îmi părea cumva o luptă nedreaptă. După Harold Bloom, există scriitori canonici care s-au confruntat, bântuiți de acea anxietate a influențelor, cu autori de dinaintea lor, și care au scris „măreț”. Dar există autori, precum cei de culoare sau feministele, care scriu o literatură militantă, semnificativă într-un fel, dar care nu sunt deloc texte canonice. Până la urmă, ceea ce spunea Bloom ilustra o istorie cu învingători și învinși. Cineva va lua un mare premiu literar, altul nu va lua premiul. Reiese oare că cel care nu a luat premiul nu s-a confruntat și el cu propriile limite? Nu s-a confruntat și el cu măreția? S-au confruntat toți, dar nu vor lua premii toți, pentru că așa e instituția literaturii. E o instituție destul de nedreaptă din punctul meu de vedere. Și aș mai spune ceva despre autoficțiune, de fapt autofricțiune, cum îi zic eu. Avem biografii de sportivi, de soții de președinți ai Statelor Unite, ni se propun multe istorii de succes, cum au trecut ei prin diferite adversități, până s-au afirmat. Scriitorii ne propun și ei propria lor terapie, cum s-au vindecat de nevroze... Eu în calitate de cititor de roman sunt foarte selectivă. De exemplu, o scriitoare pe care am descoperit-o recent a fost Clarice Lispector din Brazilia. Citin­du-i Pasiunea după G.H., am vrut să văd dacă e un roman autobiografic. Mi s-a părut absolut fascinant faptul că nu e autobiografie, nu e autoficțiune, chiar dacă ea, autoarea, a fost soție de ambasador și aparent a avut o viață glamouroasă. Faptul că nu a scris autobiografic, faptul că nu a făcut „autofricțiune”, cum ziceam, a consacrat-o în ochii mei ca un „Kafka” feminin.
 
Întrebare din public: Cum vedeți critica la cărțile voastre, poate nu neapărat constructivă? Vă deranjează, o acceptați?
 
Alexandru Bordian: Uneori critica e neplăcută. Însă, dacă ai de scris, scrii, nu te lași blocat de opiniile mai puțin favorabile. Mi-au spus și mie unii că, uite, Chișinăul pe care l-ai descris în romanul tău nu corespunde deloc adevărului, că de fapt a fost mai mult un târg decât un oraș. Dar cum să-i explici lui că personajul despre care am scris eu era un grandoman, că el așa vedea Chișinăul? Dacă te intimidează critica, atunci nu ești scriitor. Sau ești, dar suferi de prea multă sensibilitate.
 
Dan Alexe: Spuneam că pentru mine literatura este o activitate totală. La fel și cei care mă urmăresc pe Facebook au putut să vadă că mi-am creat un personaj public care e oarecum înspăimântător pentru unii. Eu mă hrănesc din critica negativă, polemica mă stimulează. Motiv pentru care de la un timp încoace nu prea mai am dușmani, nu prea mai am critici negative.
 
Constantin Cheianu: Cred că o critică inteligentă, o critică te poate ajuta mai mult decât orice pe lumea asta. Dacă ai minte și dacă ai ceva în tine de spus în continuare, o recenzie inteligentă chiar te poate face scriitor.
 
Cum folosim personaje reale într-o scriere de ficțiune
 
Maria Șleahtițchi: Vreau să vă adresez o întrebare foarte serioasă, mai cu seamă pentru cei care folosesc nume de persoane reale în romanele lor, ba chiar nume de bandiți. Nu vă este teamă că personajele au să vă bată? Romanul lui Dan Alexe reflectă o lume pe care noi o cunoaștem de la începutul anilor ’90, am trăit cu aceste evenimente, am ascultat știrile despre Zviad Gamsahurdia, Basaev, Dudaev ș.a.m.d. Dan Alexe, tu cunoști foarte bine această lume, acolo sunt clanuri mafiote: clanul gruzinilor, clanul cecenilor, clanul armenilor. Dacă vor citi acest roman despre ceceni, ce-au să spună?... Vreau să-l întreb și pe Constantin Cheianu, în legătură cu precedentul său roman. N-ai avut probleme cu unele personaje care s-au recunoscut în Sex & Perestroika?
 
Constantin Cheianu: Da, mi-am cam stricat relațiile cu toți profesorii din sat. Nu mă mai salută de ani de zile după cartea asta. Până atunci voiau foarte tare să se mândrească: uite, acest autor a ieșit din școala noastră, din satul nostru. Acum, pur și simplu, sunt pentru ei „rușinea școlii”, dar mi-am asumat asta. Mai rău e că am vorbit despre unii oameni apropiați, i-am supărat și pe ei. Le-a trecut, dar tot se uită cu teamă la mine când aud că mai scriu o carte.
 
Dan Alexe: Pentru că sunt și jurnalist, aplic în același timp o rigoare etică, de morală jurnalistică, scriiturii de ficțiune. O fac din mai multe motive, cred că toate solide. De-a lungul carierei de jurnalist am avut ocazia, cel puțin de două ori, să mă lovesc de organizații criminale complexe, despre care am scris în detaliu, dând nume, ca jurnalist. Dar, dacă ar fi să scriu o ficțiune, un roman sau niște nuvele despre acești oameni, le-aș schimba numele. În primul rând, nu-i aceeași convenție, nu-i același discurs în tratarea portretelor respective și, în al doilea rând, prin forța lucrurilor, când scrii o ficțiune, atribui calități morale care nu există în realitate pentru a crea un personaj credibil. Pentru că un personaj real, viu, în carne și oase, nu e neapărat și valid literar. Scriitorii știu asta, trebuie să-i adaugi niște calități fictive. Așa încât în Pantere parfumate am dat numele reale ale tuturor morților, dar am schimbat numele și trăsăturile fostului președinte al Kalmîkiei, care este în viață – un personaj absolut fantastic, cel obsedat de șah și de extratereștri… Vreau să vă dau două exemple concrete de situații verificate, pentru că am publicat multe articole despre acești oameni, dar dacă ar fi să scriu un roman despre ei, le-aș schimba numele. Unul este fostul prim-ministru al Croației, Ivo Sanader, pe care l-am cunoscut foarte bine încă din anii 2011-2012, când am fost angajat de cel mai mare ziar croat, Jutarnji List, să anchetez și să scriu o biografie a acestui Sanader, care a fost și este o persoană fascinantă, condamnat la zece ani de închisoare pentru înaltă corupție și deturnare de fonduri, el fiind omul care a adus Croația în Uniunea Europeană și în NATO, dar în același timp e și cel care a preluat partidul, „mașină de război” a lui Franjo Tuđman, Partidul Democrat Croat (HDZ – Hrvatska demokratska zajednica), l-a transformat într-un „bancomat” al său. Acest Sanader, care este de un șarm fizic și intelectual deosebit, vorbește patru limbi, are două doctorate, unul în teatru francez și unul în poezie romantică germană, specializat pe Hölderlin. În cei doi ani cât am stat acolo, el tocmai ieșise de la închisoare și a acceptat să mi se destăinuie. Toate aceste articole le-am scris în presa croată respectivă, doar că în final cartea nu a mai fost publicată de comanditari pentru că punea în cauză chiar ziarul care comandase cartea. E ceva absolut psihanalitic: după ce-l creaseră și-l sprijiniseră în ascensiunea lui, în momentul prăbușirii au vrut să-l lichideze. Și atunci au comandat această carte, pe care eu am scris-o cu onestitate jurnalistică, însă lor le-a displăcut profund să vadă că de acolo reiese că ei l-au creat. Așa că nu doar că nu m-au mai plătit, n-am vrut să public cartea și ei au drepturile asupra ei. Articolele mele însă au apărut în presă cu toate numele adevărate, am cunoscut criminali de război, pe unul l-am vizitat în închisoare în Bosnia, toată corupția și toți banii pompați în mașina de război croată de bănci austriece. E ceva care depășește granițele Croației. Dacă aș scrie un roman despre asta, ar trebui să schimb numele personajelor, pentru că sunt în viață și există și limite juridice la așa ceva.
Al doilea exemplu e mult mai baroc. O intrigă care depășește granițele Europei și care a început așa: pe vremea când eram la Kabul, unde predam jurnalism, au fost răpiți trei observatori ai Națiunilor Unite – tocmai avuseseră loc alegeri în Afganistan, în anul 2006. Era vorba de un bărbat din Filipine, o femeie din Irlanda și o femeie din Kosovo. Aceste națiuni fiind minore și neinteresante pentru marile puteri occidentale, nimeni nu s-a ocupat de soarta răpiților. Toată lumea știa unde sunt. Fuseseră răpiți de niște foarte puternici gangsteri locali, legați de înalte figuri din guvern, care postau mesaje religioase, chipurile talibane, să iasă din țară trupele străine, dar voiau și bani pentru ostatici. Fiind vorba de o femeie din Kosovo, nu mă așteptam ca într-o zi să aterizeze la Kabul avionul privat al unui foarte puternic și influent politician din Kosovo, pe nume Behgjet Pacolli, care actualmente este vicepremierul Republicii Kosovo. Vă spun toate aceste nume pe față, pentru că am publicat articole despre el, motiv pentru care am fost foarte amenințat, ulterior. De ce am fost amenințat? Pentru că, după ce el a coborât pe aeroportul din Kabul cu un avion privat și cu o valiză de bani să plătească pentru ostatici, m-a rugat să transmită mesaje către răpitori (era vorba de o stație de radio privată). De ce voia el să plătească? Pentru că voia să devină președinte al Kosovo și, salvând o femeie din Kosovo, răpită de talibani, îi creștea aura la el acasă. L-am lăsat să transmită mesajele. El este un om de o inteligență extraordinară, Behgjet Pacolli, și deodată, lăsându-l să transmită acele mesaje, el a plătit – eu am avut niște probleme, pentru că eram avertizat de americani, de francezi să nu îl lăsăm să facă asta, pentru că se creează un precedent de banditism, de cumpărare și vânzare de oameni. S-a făcut totuși, el și-a avut mica gloriolă că a eliberat-o pe femeia răpită din Kosovo și atunci am avut un flash. Eu știam că mai văzusem numele acesta. Ei bine, el este omul, acest Pacolli, patronul firmei numite Mabetex, instalată în orașul Lugano din Elveția, care a reconstruit Parlamentul, „Casa Albă” din Moscova, după bombardarea lui de către Elțîn. Deci, în acel moment când Elțîn a bombardat Casa Albă, în loc să ia o firmă rusească de construcții, reconstruirea Parlamentului a fost luată de firma Mabetex a acestui Pacolli, albanez din Kosovo. Apoi subiectul se ramifică, devine mai complicat. Țineți minte că în anul 2000 șeful administrației prezidențiale a lui Elțîn a fost arestat la New York în pragul clădirii Națiunilor Unite? De Pavel Borodin e vorba. A fost arestat pentru că FBI ancheta asupra unei uriașe mașini de spălat bani prin care Elțîn spăla miliarde prin banca Mabetex din cantonul Lugano din Elveția, banca aparținând lui Behgjet Pacolli – cel care reconstruise Casa Albă/ Белый Дом в Москве, omul care după aceea a răscumpărat ostaticii din Afganistan. Borodin a fost eliberat în urma unor presiuni, dar ancheta începuse în cantonul Lugano împotriva lui Behgjet Pacolli și afacerile lui acolo, iar procuroarea-șefă din cantonul Ticino, unde este orașul Lugano din Elveția, a fost brusc mutată, i s-a luat cazul și i s-a oferit ceva mult mai important ca să plece de acolo. O cheamă Carla Del Ponte. A fost trimisă la Haga, ca să nu se mai ocupe de cazul acesta. În momentul acela nu legasem toate firele, dar lui plăcându-i că l-am ajutat, m-a invitat la Lugano, de Anul Nou, și m-am dus. Acolo am descoperit că nu doar primarul orașului Lugano îi ciugulea literalmente din palmă, dar că era prezentă toată ambasada Kazahstanului, pentru că Elțîn, după ce l-a folosit pentru bancă și Белый Дом, l-a plasat lui Nazarbaiev. Și acest om, Behgjet Pacolli, e unul din cei care a construit Astana, capitala Kazahstanului. Deci vedeți unde merg toate astea… Eu am scris niște articole în urma cărora am primit foarte multe amenințări. Behgjet Pacolli a devenit președinte al Kosovo, dar a trebuit să demisioneze după trei zile, pentru că la inaugurare a fost filmat de jurnaliștii independenți din Kosovo pe când tasta un SMS ambasadorului american, mulțumindu-i pentru ajutor. Toate aceste lucruri sunt publice. Articolele mele publicate sunt accesibile pe Internet, amenințările nu le pot dovedi, dar ce vreau să spun este că, dacă scriu un roman, nu voi folosi numele lui. E foarte evident. Va trebui creată o ficțiune complexă cu Kosovo, cu Elveția, cu Afganistan… Sigur că va sări în ochi personajul, dar nu ai voie juridic să-i folosești numele. Și nu doar din acest motiv. Biografia jurnalistică, ancheta jurnalistică nu sunt neapărat literatură. Dacă vrem să facem literatură, atunci schimbăm numele. Dacă-i spui „Sanader” sau „Pacolli”, se încețoșează granița dintre literatură și jurnalism.
 
Maria Șleahtițchi: Vă mai întrebasem dacă nu vă e frică de ceceni…
 
Dan Alexe: Eu sunt prieten cu cecenii!
 
Mai 2019, Chișinău
 
Pagini redactate de Vasile GÂRNEȚ și Ana DRUȚĂ