„Cel viu odinioară este mort acum

Noi altădată vii acum murim

Cu puţină răbdare”

 (T. S. Eliot, Tărâmul pustiit)

1.

ca şampania ţinută la cald – dacă 39.5 nu-i chiar febră! –, acest trup în spume se

umple de bube

dulci, din creştet la tălpi: „la mulţi ani!” (spunând asta, simţi limba în gură cum ţi se

băşică,

iar vorbirea, de unde era bine-ntinsă, se-acoperă toată de plăgi), când în ceasul al

doisprezecelea nu preşedintele, ultimul om („numai eu am scăpat ca să-ţi dau de

ştire”)-n loc să-ţi ureze un nou început, îţi vesteşte sfârşitul: „la anul şi…”

(numai mâine nu-i azi!) în chiar noaptea de revelion. vai de capul meu!

(dop de plută în care tăria ţi se răsuceşte ca un tirbuşon, să ţi-l smulgă din umeri,

sau împins înăuntru cu coada de lingură, totuna doare.)

dimineaţa de-ntâi se trezeşte-n cămaşa de noapte a lui 31 decembrie

şi când dă să şi-o scoată, primeşte-n schimb o pijama de spital (ce se vede acolo

unde îmbrăcămintea se cască¹ nu bucură ochiul). „ – semnaţi aici (bifă) că aţi

renunţat la

internare” – V iov. „şi dumneavoastră, că vi-l asumaţi” – vio V

2.

să le-o iau înainte groparilor pe scurtătură, nu trupul la groapă, ci groapa o dau

în trup – şi am scăpat de ea!

(este-o groapă de patruzeci şi de ani pentru-un bărbat de 1.80 m, cu părinţi

încă-n viaţă, la rândul lui tată

de familie & soţ iubitor – nici o viaţă de om n-o astupă şi-anume cu ea acum tre’ să te

iei în gură. o groapă a fleur de tete ce s-ar potrivi pe picior ca pantoful cenuşă-

resei, doar s-o încerci – nici o moarte de om n-o încape şi-anume pe tine te-a

dat în gât.)

dată-n paşte, nu vrea să se ducă pe gâtiţă şi [Resquiescat in] pace! şi-atunci o-mpart,

 groapa, în gropi mai mici

ca pe-un blister golit de tablete – le iau dimineaţa, la prânz şi pe noapte şi nu se

mai termină.

cum ai da-o prin strecurătoare, o groapă comună, să-i afli pe-ai tăi. cum le-ai cerne

prin sită

de mătase, gropiţele, praful şi pulberea să se aleagă! 

de prea plină ce-i, groapa dă pe dinafară – de unde i-am pus la picioare tot lutul

ce sunt.

acum una cu-o pâlnie (nu personajul, obiectul – un fel de clepsidră, dar ireversibilă),

după

cum mă trage la fund, şi pe care în ceasul din urmă-o voi duce la gură ca pe-un

megafon: „de profundis clamavit!”

(detonată cu primul tău mort coborât în ţărână – păzea! nici nu ştii cum te spulberă

unda de şoc.)

primitoare cum moartea doar poate fi. de nu s-ar pune pe trupul meu ca pe-un cuibar

 să-şi clocească gropiţele,

de n-ar mai croncăni atât, n-ar mai scurma după râme, nu s-ar mai scălda-n praf!

ca un ciur cu grăunţe-acest trup, răsturnat în cenuşă cu pleavă cu tot, să-şi aleagă

sămânţa cea bună

de cea stearpă nevestele tinere. strecurătoare de viermi, cât să-şi mamele grâul

de făină de cel de colivă

3.

o fi trupul atât de fragil, încât trebuie împachetat ca-ntr-o folie cu alveole în bule

înainte să fie trimis – post-restant – de pe lumea aceasta pe-ailaltă?

şi acela pe numele căruia este coletul, atunci când va fi să-l primească, să fie chiar orb

încât are nevoie de brille-ul bubiţelor ca să citească în suflet? şi sufletul

într-atât de fragil, că se poartă în ferecătură de piele şi os presărată cu perle

moi ce coc? sau să fi ajuns, fix ca-n Infernul lui Dante, de son vivant

în ceaunul cu smoală şi-atunci când e dat în fiert scoate – S.O.S. – bule de aer?

dacă spiritul urcă-n tării şi tăria la cap, de ce – boala! – e dat peste cap

trupul ca o tărie ce face mărgele?

                                                răspuns: „să trăim – să-l

pomenim”

4.  

fiecărei boli trebuie că-i corespunde, de nu un taraf de cântat pe la nunţi şi

înmormântări, un instrument muzical.

diferit şi acela, de la om la om. dumnezeu – tocmai afli – nu bate cu băţul, abia

ciocăneşte în trup ca-n suportul de

partituri cu bagheta lui dirijorală (aceeaşi, în pauza dintre părţi, frică de moarte:

„şi dacă nu-i nimeni

la pupitru?”). cvartetul lui iov era trio: iov & vio. ascultă şi singur

cum durerea transformă organele în instrumente de jale şi fără-a le scoate din

teaca de piele, cu ochii închişi.

vezi şi tu cum, lovită de graţie, carnea se umple de bube ca o partitură de note.

pătrunde-te

în sfârşit cum, atins până-n măduva oaselor, trupul acesta tot mai găunos este una

cu flautul

fermecat, când se tânguie: „adu-ţi aminte că viaţa mea-i doar o suflare!”

ţi-a luat patruzeci şi de ani ca să-ţi intri în mână; din atelierele tale-au ieşit

coarde, clape, alămuri, percuţie, lemne et cetera (şi omul mândru!) atât cât să umpli

o fosă

orchestra-la-la/ cât să petreci o comună întreagă la groapă în ritmul lui:

dui dui du-i du-i du-i!

până când ţi se-ntoarce, acum la persoana a treia: du-l du-l/ c-o trăit destul

5.

poţi să te vaccinezi împotriva alămurilor? şi a talgerelor ?! – când te strigă pe

nume  aramă

sunătoare/ chimval zângănitor. după ce, ani de zile, ai hrănit-o din palmă

pasărea cântătoare ce s-a înşirat, ca pe sârmele de telegraf un stol de rândunici,

de la clape la coarde,

ai putea să-ţi ghiceşti viitorul – de unde nu-ţi ştii nici trecutul, nici… –

în măruntaiele ei?

duhul sfânt, care sălăşluieşte în lemne, se teme de carii ca orice suflare de viermi?

cu opt găuri şi arsă în foc, ocarina e-o replică-n miniatură a trupului stând pe

cenuşă – el însuşi

aducându-se ardere, zisă de tot? ştii ce-i spune, când se întâlnesc, hârbului

oala spartă?

                                                                        răspuns: „ocărăşte-L şi mori!”

6.

răsucindu-mă-n propria piele ca într-un cearşaf de spital neschimbat la timp –

 fiindcă se-aşteaptă ca

pacientul să dea ortul popii –, încât la trezire nu îmi nimeresc trăsăturile,

cum ai transcrie de mână cu

caractere latine un text tipărit cu chirilice: kak mne huiovo! ², iar limba din gură,

 în loc să-l slăvească 

zi şi noapte pe domnul, se-ntrece-n măscări: „să-mi bag pula în ziua în care

m-am născut!”, „ieba io ti mrtvu matku pod levîm sisom na hladnom grobe!” ³ –

o aristocr(o)ată

printre cetele de mojicii –, „muie nopţii în care-a spus: s-a zămislit

un copil de parte bărbătească!”

(înscrisă în carne, greşeala de-a fi fost făcut din născare-i chiar litera legii;

nu-i corector pe faţa pământului mai abitir decât moartea! 5 litri de sânge,

mereu înnoit –

să-ţi ajungă pe viaţă! –, îţi stau la-ndemână să bagi corectura:

„aş fi ca şi cum n-aş fi fost!”)

şi atunci – acum 24 de ani, şi de-atunci tot aşa – vine vio, cu sângele ei primenindu-se

 lună de lună, să-mi scrie

viaţa s krasnoi stroki⁴ 

       (vezi poem kaligrafic)

7.

cum ai pune în cuiburi un sac cu cartofi şi din urma ta ar răsări muşuroaie de cârtiţă

 – câtă orbire!

la pământ, arătam ca o ţarină după o ploaie de meteoriţi, înainte să-şi fi schimbat

numele, din

a olarului – ţarina sângelui, tot scărpinându-mă c-un ciob de lut. pe sub piele

îmi umblă

un mormânt încă tânăr, plin ochi cu vederi de pe lumea cealaltă, pe care-l cresc ca pe

 un vier de prăsilă,

aşteptând învierea din morţi. (şi acelaşi gând, tot răsucindu-se-n creierul meu ca un

şiş de

măcelar: dacă viaţa e o porcărie, mai bine să nu o fi dat niciodată la vier; viaţa veşnică,

dă-ne-o

nouă astăzi, ca pe-o puşculiţă în formă de scroafă – s-o spargem în zile şi nopţi!)

acum ştiu: cuminţenia pământului dându-se-n dragoste c-un om nebun cu

bube-n cap e dovada cea mai elocventă că, dintre toate, nu cea mai frumoasă,

ci singura

imposibilă este alegerea bună, întocmai cum anul în care mori e anul cel bun⁵.

nu atât mâncărime de limbă, cât furnicătură-a dorinţei, cuvintele mele-mi usucă

cerul gurii, -n măsura în care ţi se umezesc ţie buzele (trec sub tăcere, discret,

care-anume),

şi n-am spus încă totul, şi n-am spus nimic.

sau: cum ai dezgropa o comoară şi flăcările ei ar trece la tine – în chip de arsură?

de iluminare?

într-o ţară (uţ) cât un sufix, şi acela diminutival, am trăit patruzeci şi de ani ca o notă

de subsol dată cu caractere mici, fără să ştiu câte rânduri de text mă despart de

cuvântul la care

fac trimitere – gândul la el m-a ţinut toţi aceşti ani în viaţă; o singură dată

şi-a adus el aminte de mine, şi-atunci m-a pierdut dintr-o simplă prinsoare!

cât o viaţă de om (1879-1953), acea ţară (1917-1991)⁶ compusă printr-o sufixare

perpetuă – trece-o la morţi;

trece-i peste 60.000.000 de vieţi omeneşti păgubite pe nota de plată. no man’s land.

cine face copii într-o ţară ca asta le sapă pe loc – locus pessimus atque profundus

– mormântul.

acum văd: cuminţenia pământului luând de bărbat un om prost de dă-n gropi

fac perechea

ideală, de unde speranţa de viaţă se-arată propice femeii, căci dragostea este

ca moartea.

despre felul cum se-mperechează cuvintele, -ntreabă-i pe primii o sută – bărbaţi şi

femei – ieşiţi învingători

la tăiat de păduri, în gulag, şi lăsaţi peste noapte-n aceeaşi baracă – promişi

unii altora.

şi n-am spus încă totul, şi n-am spus nimic. 

sau nici una nici alta: cum ai răsădi, cu copaci cu tot, un cimitir şi s-ar prinde doar

crucile (INRI) – halal înviere!

slavă domnului, n-am fost cuminte şi fără prihană – pe pajiştea cărţilor paşte,-n

diverse limbi, “V_Ac_A~ “; copilul

mi-i în viaţă, iar copilăria şi ea mi s-a-ntors, la o vârstă când boala nu

aeriseşte-ncăperile⁷,-n chip de vărsat de vânt

(ca şi cum dinspre eclesiastul ar trage curent: „vântul suflă spre miază-zi şi se

întoarce…”). dator cu o moarte,

nu fug de creditorul meu veşnic la capătul lumii – pământul sarmatic acopere

oasele mele! –, nu fac simpozion pe

patul de suferinţă. decât că mă-ntreb: dacă-n loc să se dea cu părerea, ca martori ai

acuzării, de unde crezându-se ai apărării, cei trei – elifaz din teman, bildad din

şuah şi ţofar din naama –

ar fi fost mai cu dare de mână şi i-ar fi plătit tratamentul lui iov, tot aşa cum prietenii

lui nedelciu, cu banii scoşi la licitaţia de la muzeu, l-au ţinut încă 5 ani de zile în viaţă?

(cum ar fi, juruită pierzaniei, viaţa e răscumpărată la bani mărunţi. chit că nu face

pielea – dată prin ciur şi dârmon, pân-ajunge ea însăşi o strecurătoare de viermi –

cât dubala.)

epidermică, toată poetica mea este-n mâna lui vio – pe linia vieţii.

am spus totul. şi n-am spus nimic

________

Note şi comentarii: 

1. citat după Roland Barthes, Plăcerea textului, Echinox, 1994: „Locul cel mai erotic al unui corp nu este oare acolo unde îmbrăcămintea se cască?”

2. (rus.; vulgar) ce nasol mi-i!

3. (croată; vulgar) s-o fut pe mă-ta moartă sub ţâţa stângă pe sicriul rece!

4. (rus.) literalmente: din rând roşu, adică: din alineat.

5. citat după Aurel Dumitraşcu, Anul cel bun.

6. Stalin, Iosif Vissarionovici (1879-1953); URSS (1917-1991).

7.  parafrază după Dan Coman: „am 27 de ani. sunt la casa mea. boala aeriseşte încăperile”.