Parteneri

Interviu cu scriitorul Georg Klein. „Romanul copilăriei noastre” – Premiul Târgului de Carte de la Leipzig, 2010

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Interviu cu scriitorul Georg Klein. „Romanul copilăriei noastre” – Premiul Târgului de Carte de la Leipzig, 2010

Scriitorul german Georg Klein a câştigat anul acesta Premiul Târgului de Carte de la Leipzig (18-21 martie) cu Romanul copilăriei noastre (Roman unserer Kindheit). Într-un cartier din marginea unui mare oraş, printre blocuri noi şi barăci militare americane, nişte copii învaţă să recunoască şi să ocolească răul. O carte radical autobiografică şi, totodată, magic-fantastică, despre universul copilăriei în care umorul febril se împleteşte cu înţelegerea sumbră a lucrurilor. În interviul care urmează, Georg Klein povesteşte despre copilărie, despre magia numelor şi despre ultima sa carte, Romanul copilăriei noastre.
 
taz.de.: Domnule Klein, ce cărţi aţi citit şi v-au plăcut în copilărie?
Georg Klein: În copilărie am iubit, fără excepţie, toate cărţile pe care le-am văzut, mai bine zis copertele cărora mi-au trecut prin faţa ochilor. Îmi doream mult cărţile din vitrinele chioşcurilor, puse printre reviste şi tutun, sau cărţile dintr-o bibliotecă de unde le puteai lua cu împrumut. Chiar înainte de a putea citi fluent, răsfoiam invidios cărţile pe care mama mea – o cititoare pasionată, aproape dependentă de lectură le devora cu fervoare. Îmi amintesc cât efort m-a costat lectura romanului „Vă place Brahms?” de Françoise Sagan. Am încercat să-l citesc în repetate rânduri, însă mă opream la jumătate. Faptul că această carte i-a plăcut mamei mele foarte mult, m-a determinat să insist, să o citesc până la capăt. Şi în mod ciudat îmi amintesc foarte bine aceste lupte, înfrângeri şi victorii pe care le-am avut cu unele cărţi. Par exagerate aceste percepţii, dar îmi sunt foarte preţioase, poate chiar mai preţioase decât tot ce aş putea rememora despre lecturile din copilărie şi adolescenţă.
 
taz.de.: Cartea dumneavoastră, Romanul copilăriei noastre, este construită după anumite tipare specifice literaturii pentru copii. În centrul naraţiunii se află un grup de copii, opt la număr – nişte fraţi şi prietenii lor – care au crescut în suburbia unui oraş din sudul ţării...
G. K.: Da, Romanul copilăriei noastre este şi un volum pentru copii şi care ţine, într-un anume fel, de acest gen de literatură. Cred că romanul îl va face pe cititor să recupereze anumite lucruri ce ţin de copilăria fiecăruia dintre noi, dar, odată cu avansarea lecturii, îl va direcţiona şi spre alte orizonturi, pe care poate nici nu le-a bănuit. Fireşte că, mai presus de toate, mizez pe o recuperare a acelui teritoriu al copilăriei de care pomeneam…
 
taz.de.: Romanul pare scris pentru cititorii adulţi, capabili să vadă dincolo de convenţiile genului literar. Nişte convenţii pe care le cunoaştem de la, amintim aici doar două nume, Erich Kästner şi Enid Blyton – doi importanţi scriitori pentru copii. Ceea ce impresionează în cartea Dvs. este seriozitatea cu care spuneţi povestea celor opt prieteni, e ca şi cum ar fi prima istorisire de acest gen.
G. K.: Experienţa literară – atât lectura, cât şi scriitura - este un joc serios. Acest joc îşi urmează regulile sale şi nu este niciodată complet calculat. Un cititor versat trăieşte experienţele cele mai frumoase atunci când rutina în care este instalat, o rutină saturată de informaţii arhicunoscute şi banale, este anulată brusc de jocul spontan al imaginaţiei. Cu toate acestea, controlul total asupra stilului unui text duce, în cele din urmă, la un cinism plictisitor. Pe de altă parte, cititorul trebuie, desigur, să poată rezista la bucuria răvăşitoare a surprizei, la satisfacţiile tulburătoare ale creaţiei. Despre copilăria unui om se spune că dispare pentru totdeauna atunci când acesta pierde capacitatea de a se juca, de a „se copilări”. Acest teritoriu pustiit, părăsit de copilărie, este cultivat de Literatură.
 
taz.de.: Nu aţi făcut niciun secret din caracterul autobiografic al cărţii. Vă amintiţi cu plăcere de propria copilărie?
G. K.: Dacă e adevărat ceea ce se spune, că amintirile noastre au articulaţii şi muşchi, atunci trebuie să recunosc că atunci când am scris textul m-am simţit ca fiind un element sau altul din acest aparat muscularo-scheletic. Amintirile nu sunt lipsite de durere, ele pot să rănească. Primele capitole ale cărţii le-am scris cu pleoapele aproape semiînchise. Răscoleam un teritoriu atât de radiant-luminos, încât mă orbea.
 
taz.de.: Protagonistul romanului, în vârstă de zece ani, lider al grupului de copii, este numit întotdeauna „fratele mai mare”, dar nu aflăm numele fraţilor şi ale părinţilor săi…
G. K.: Prin intermediul numelor putem simţi cât de mult vorbirea noastră se bazează încă pe procedurile magice. Un nume te poate vrăji, te poate alunga sau are puterea de a exorciza. Cartierul în care am crescut se numea (se numeşte şi acum) „Pivniţa ursului”. Copil fiind nu credeam că e o denumire întâmplătoare, ea conţinea un sens bogat, ascuns, pe care l-am „atacat” în modul cel mai direct împreună cu prietenii mei. Iniţial, preluarea, schimbarea sau omiterea anumitor denumiri a fost un lucru delicat şi anevoios, dar care s-a dovedit a fi decisiv pentru succesul sau eşecul amintirilor mele narate. E şi cazul „Eu”-lui. Găsesc mai convenabil ca Alter Ego-ul autorului să nu se suprapună pe „Eu”-ul povestitorului. Prin omiterea intenţionată a acestei coincidenţe ne asumăm anumite riscuri legate de text, ori identificarea cu eroul povestitor este o ofertă de raportare tentantă, aproape obligatorie.
 
taz.de.: Chiar dacă povestitorul nu spune „Eu”, fiecare vrea să se identifice cu acest frate „mai mare”. El stăpâneşte cu desăvârşire arta de a povesti.
G.K.: Numai după ce am scris acest roman am înţeles cât de mult datorează scriitura mea povestirii orale. E cumva ciudat, dar foarte adevărat. Am putut să observ că foarte multe din secvenţele şi întâmplările din acei ani, care mi-au fost relatate, au alunecat/au trecut în textele mele. Aş spune că adesea prefer ca începutul povestirii să fie perceput ca o parte vie a acelor relatări, pe care le-am auzit. Fără îndoială, mă bucuram la vârsta de nouă ani când prietenii mei istoriseau captivaţi ceva mai mult sau mai puţin inventat de ei sau chiar citit undeva. Şi când fratele meu mai mic, care era un talentat povestitor de glume, reformula o veche poantă  sau un banc, le savuram împreună cu ceilalţi şi eram copleşit de emoţii.
 
taz.de.: Pe lângă copii, există în romanul dvs. şi mulţi adulţi: părinţi, comercianţi şi alte câteva figuri...
G.K.: Adulţii din roman, fapt care poate părea straniu, trebuie reamintiţi cu o grijă deosebită. „Tabloul maturilor” a fost pictat de două ori. Peste imaginea lor s-au suprapus două straturi. Existenţa lor anterioară a fost acoperită de lacul anecdotic. Deseori repovestirea frecventă este o formă foarte eficace de simplificare a naraţiunii. Dar mult mai dificilă s-a dovedit a fi înlăturarea parţială a celei de-a doua folii protectoare, adică interpretările maturilor de atunci compuse din justificări şi minimalizări.
Copiii ştiu mai multe despre adulţi, cu mult mai multe decât ar vrea maturii să se ştie. Această perspectivă extrem de trează asupra presupuşilor stăpâni ai vieţii, asupra protectorilor lor neajutoraţi şi inconştienţi, este greu de suportat chiar şi pentru copii. Copiii văd existenţa părinţilor lor, în toată complexitatea ei, ca fiind una tragică, cu mult înainte ca frazele şi cuvintele potrivite să le vină în ajutor pentru a putea exprima clar acest lucru.
 
taz.de.: Titlul cărţii dumneavoastră nu este Romanul copilăriei mele sau Romanul copilăriei, ci Romanul copilăriei noastre. Ce semnifică acest „noastre”? Dumneavoastră şi generaţia pe care o reprezentaţi sau fiecare cititor al cărţii?
G. K.: Primii cititori ai romanului mi-au mărturisit că au simţit că e vorba şi de copilăria lor, chiar dacă  ei aparţin unor grupuri de vârstă diferite şi şi-au petrecut/trăit copilăria într-o altă lume. Asta ar sugera că perceperea copilăriei noastre este mai puţin legată de anumite circumstanţe spaţiale sau temporale, ci ţine mai degrabă de o anume construcţie, de o structură specială a sufletului. Probabil că nu este suficient să te identifici cu o figură de copil expresiv portretizată pentru a retrăi această stare în suflet. Deşi totul ce ţine de lumea interioară a copilului, toate aspectele proprii felului său de a fi trebuie să fie prezentate în roman.
Am meditat o vreme dacă se cuvine să-mi fie teamă de reproşurile celor care, fără îndoială, se vor recunoaşte în personajele din carte. Însă la un moment dat mi-am dat seama că probabil toţi aceşti dragi prieteni şi foşti duşmani au crescut, s-au înstrăinat şi că vor percepe şi savura înţelesul adânc al romanului. Astfel, vor ierta cu nobleţe şi generozitate nepăsarea brută cu care arta şi-a însuşit trecutul lor comun. Şi aşa se va împlini un schimb magic: cel care face cadou întreaga sa viaţă povestită, obţine în schimb cea mai frumoasă reflecţie a acesteia – iluzia eternităţii.
__________
Interviu de Gisela Trahms
(die Tageszeitung, http://www.taz.de)
 
Traducere din germană de Emanuela Sprînceană