În timp ce rușii trimiteau o echipă de filmare pe stația orbitală, ca să mai bifeze ceva la care ar fi fost primii, România organiza a șaptea ediție a Zilelor Filmului Românesc în stânga Prutului. Aș fi scris… la Chișinău, însă deja al doilea an au loc proiecții și în alte localități din Republica Moldova, dar nu cu toate cele 30 de filme și nu cu atât de multă lume în sală.
Cifra poate fi impresionantă, probabil, deloc întâmplătoare, anul acesta se împlinesc 30 de ani de la destrămarea Uniunii Sovietice și proclamarea independenței fostei republici unionale „moldovenești”. Totuși, numai jumătate din filme erau lungmetraje, toate de ficțiune, celelalte fiind scurtmetraje din arhiva UNATC, prima și cea mai importantă școală de film (și teatru) din spațiul românesc. 
Recunosc, am fost tentat să caut filmele din program undeva online, dar nu erau nici pe siturile interzise de piratare, așa că a trebuit să aleg cele mai noi producții, pe care nu am unde să le văd degrabă de acasă, iar la cinema e ireal să le aștepți în Chișinău, sau periculos să le cauți la București, pe motiv de pandemie.
Și la festival, cinema Odeon, unde au avut loc cele mai multe proiecții din cadrul ZFR7, erau restricții de acces pentru persoanele nevaccinate, netestate sau care au ieșit din casă fără certificatul verde pe hârtie ori pe telefon. Chiar și în a treia zi l-am surprins pe ambasadorul României prezentând cuminte voluntarilor de la ușă actul care dovedește că ai anticorpi sau că e puțin probabil să fii contagios. Totuși, unii dintre organizatori umblau iresponsabil fără măști prin sală, nu doar pe scenă, ceea ce mi-a părut un exemplu prost, urmat, în mod firesc, și de alți „rebeli”.
Bine că sala n-a fost plină nici la deschidere, nici la cel mai controversat film, Porno balamuc, nici la ceremonia de închidere.
M-am întrebat adesea, pe durata evenimentului de patru zile, pentru cine se organizează astfel de festivaluri, sigur nu e pentru publicul larg, pentru că nu era cu bilet de intrare, accesul era gratuit, și nici pop-corn nu se vindea la ușă. Dacă e pentru amatorii de artă, se puteau face proiecții online, ca în primul an de pandemie, atunci rata de infectare era mult mai mică decât în această toamnă, chit că vaccinurile încă erau în fază de testare accelerată. Probabil, s-a mizat pe publicul profesionist, nu degeaba a doua sală de proiecții era la AMTAP, singura școală de arte din Moldova care are și cursuri de film (și TV).
Am înțeles asta la filmul de 200 de minute, peste 3 ore!, al lui Cristi Puiu, care mai era și în limba franceză (subtitrat în română), proiecție de la care n-a plecat din sală nimeni, decât scurt, pentru necesități fiziologice. 
În seara de deschidere a ZFR7, pe scenă au urcat doar bărbați: creatori, demnitari, organizatori. Actrița în rochie elegantă, fără mâneci (sala a început să fie încălzită abia a doua zi cu aparatul zgomotos de aer condiționat!), era acolo mai mult de decor, ca să nu obosească publicul de la vorbele multe de complezență. Tot ea a citit lista lungă a sponsorilor și a partenerilor media. Înțeleg că s-a făcut o campanie de promovare intensă la știri și publicitate, dar publicul-țintă putea fi găsit gratis în câteva instituții și în grupuri specializate de pe rețele sociale. 
Fiecare proiecție începea cu cele două clipuri promoționale, care sunt disponibile și pe internet, dintre care unul promovează violența domestică, răspândește stereotipuri de gen și persiflează purtatul măștilor de protecție, apoi mai rula și o reclamă a unui sponsor, întreprindere farmaceutică – în prima seară a fost chiar un clip lung de vreo două minute!
Nu mi-a plăcut nici faptul că unul dintre organizatori, regizorul Marian Crișan, și-a prezentat filmul imediat după gala de deschidere, chit că nu e nici cel mai bun film al lui, nici cel mai nou sau cel mai premiat din festival. Am fost coleg cu Marian și îl știu modest, dar probabil așa au vrut să lanseze seria de pelicule cu focus pe actorul de origine transnistreană, Ion Sapdaru, și să permită comunicarea publicului cu celălalt actor din rolurile principale, Ovidiu Crișan, ambii prezenți la eveniment și la discuțiile animate de după.
Berliner e un film moldo-ardelean, directorul de imagine și un actor din
cele două roluri principale sunt basarabeni, regizorul și alt actor sunt din Transilvania. 
Mi-a părut o re-editare a Senatorului melcilor, dar fără echipă TV franceză și femei frumoase. De data asta, politicianul contaminează cu cinism un agricultor inocent în prefăcătorie și interes meschin.
Începe cu scena aratului, când protagonistul e acuzat că ară superficial. Se încheie cu episodul memorabil de la un priveghi, în care el, neașteptat, convinge oamenii să voteze pentru candidatul lui, moldoveanul de la București care i-a promis un tractor nou, modern, ba chiar pune cuvânt să se elibereze buletin de vot și pentru persoana decedată! 
Morgen, primul film turnat la baștina regizorului, orășelul de graniță Salonta, mi-a părut mai convingător, un demers universal pentru compasiune și umanism. Berliner, filmat în aceeași localitate de la marginea țării, e mai de uz balcanic, chit că e vorba de un politician corupt, implicat în alegerile europarlamentare.
Următorul film, Mia își ratează răzbunarea, de Bogdan Teodor Olteanu, e dintre producțiile cele mai proaspete în festival, o comedie abia apărută în cinematografele românești, prezintă supărarea unei tinere actrițe că a fost înșelată și lovită de iubit. Dar răzbunarea ei prin încercarea de a se filma cum face sex cu altcineva, ca să-i arate prietenului violent și infidel, abia dacă pare credibilă în mediul îngust de artiste moderne cu telefon inteligent și vlog. Oricum, sunt memorabile discuțiile protagonistei cu mama ei emancipată despre violența domestică și despre iertarea primei palme. 
La rubrica „Retro” s-au dat două filme de Lucian Bratu, un regizor român școlit la Moscova în anii ’50 și care mi-a fost profesor de regie în ultimii lui ani de viață.
Am ezitat să merg la cinema pentru filmele vechi, din motive de pandemie, dar și pentru că aș fi fost subiectiv în această cronică. 
Așa am omis să revăd și filmul despre revoluția din 1989, A fost sau n-a fost, de Corneliu Porumboiu. M-a impresionat la prima vizionare, dar n-am vrut să mă conving încă o dată că revoluțiile, războaiele sunt absurde, penibile, făcute de niște oameni de rând, bine intenționați, capabili să execute ordine criminale.
În schimb, am văzut Neidentificat, de Bogdan Apetri, apoi am asistat la discuția pătimașă cu actorul principal, Bogdan Farcaș. A jucat cu brio un rol dificil, credeam la început că e un polițist justițiar, dar care s-a dovedit un maniac gelos. Filmul atinge politic incorect problema discriminării romilor, personajul necăjit care e manipulat și transformat în țap ispășitor, e jucat realist și convingător de un actor rom, Dragoș Dumitru. Chiar m-a supărat moartea biciclistului din final și m-a nedumerit neclaritatea scenariului în privința cauzei acelui accident de circulație. Dar, echipa scrupuloasă la început, a lăsat asta pe seama personajului principal. S-a vrut o eroare de calcul pe care o descoperă superiorul criminalului cu epoleți, ca să arate complicitatea lui, dar mie mi-a rămas ca un ghimpe sub piele că personajul atât de important a fost neglijat de autori la sfârșit de film.
Și organizatorii festivalului au fost acuzați din sală de neglijență, pentru că nu lăsau pe ecran genericul de final, le-a reproșat-o chiar președintele Uniunii Cineaștilor de la Chișinău, producătorul de film Virgiliu Mărgineanu. Dar observația a fost ignorată sau titrele rămâneau ilizibile pe ecran, pentru că se aprindea lumina în sală și urcau pe scenă invitații pentru discuții.
Cel mai premiat și mai discutabil film, singurul programat să înceapă după ora 22, n-a beneficiat de discuții după proiecție, iar mama cu singurul copil din sală a fost rugată să plece înainte să înceapă proiecția. Babardeala cu bucluc, de Radu Jude, ne-a impresionat cu originalitatea și diversitatea mijloacelor cinematografice folosite. Acel film e chiar pentru specialiști și pirații online, cu toate acestea, a fost difuzat vara trecută în cinematografele românești și a făcut pe multă lume, atrasă de titlu și de premiul mare de la Berlinala #71, să mediteze despre societate, relația noastră cu sexul, viața privată, drepturile omului, adevărurile istorice.
Chiar dacă era un public select, interacțiunea cu creatorii invitați din România era chinuită, superficială.
Actrița din Moldova de Est, Marina Palii, care a jucat un rol sofisticat în Malmkrog, de Cristi Puiu, a fost singura din echipă care a trebuit să răspundă la întrebări, se vedea că a mai asistat la astfel de discuții, are textele pregătite. Dar ecranizarea liberă după un text filozofic e un film greu de digerat chiar și pentru un public versat. 
#Dogpoopgirl e încă o comedie din program, alături de Răzbunarea..., dar cu final misterios, dramatic. Povestea femeii care a adoptat un cățel apoi a dat de belele cu el pe rețele sociale și la TV ne-a distrat, dar ne-a pus și pe gânduri despre impactul mediatizării superficiale, agresive, cu orice preț.
Sunetul era atât de prost la proiecție, încât uneori nu se înțelegea nimic din replici, noroc de subtitrarea în engleză. 
Andrei Huțuleac, autorul-actor premiat la Moscova pentru acest lungmetraj de debut, era în sală, răspundea la întrebări la fel cum e filmul – înaripat, jovial, dar cam superficial.
Ultimele trei filme, proiectate în seara de duminică, au fost alese ca să ne copleșească: California dreamin’, luat aparte, mi-a părut o epopee. E adevărat, durează mai mult de două ore și jumătate, dar prezintă evenimente din doar cinci zile, bazate pe fapte reale, cu un tren militar oprit într-o gară de un șef corupt și… supărat pe americani. Probabil, faptul că filmul a rămas la prima variantă de montaj, din cauza morții subite a regizorului și a unuia dintre editori, face să pară cronologia deformată sau poate că derutează inserțiunile cu amintiri alb-negru din Războiul II Mondial. Oricum, per ansamblu, lucrarea lasă o impresie puternică și ne face doar să ne imaginăm ce filme putea să mai facă Cristian Nemescu dacă nu murea la doar 27 de ani.
Penultimul a fost singurul film din festival regizat de o femeie, Otto Barbarul, de Ruxandra Ghițescu, povestea unui adolescent rebel, marcat de sinuciderea prietenei lui și pe care un funcționar de stat îl compară cu Andrei Rubliov. Discuția de după film cu autoarea, moderată de Ionuț Mareș, pare să fi fost cea mai consistentă de la actuala ediție ZFR.
Dar ultimul film, fără discuții de după, ne-a lăsat muți, Întregalde, de Radu Muntean, e aventura în munți a unei echipe de tineri corporatiști care fac și acțiuni de caritate... până li se împotmolește mașina în glod și întâlnesc un om special. Cei trei reacționează diferit în situații-limită. Filmul, proiectat exact de ziua internațională a sănătății mintale, ne provoacă să medităm asupra sincerității și eficienței campaniilor de caritate, să ne întrebăm despre condițiile în care trăiesc oamenii cu sănătate precară, departe de civilizație.
Admirând jocul natural și convingător al bătrânului-actor amator, mi-am amintit unele vedete scumpe din alte producții cinematografice, care au onorarii de zeci sau de sute de ori mai mari decât alți actori sau altfel de artiști implicați în crearea filmului, și am decis pentru mine că voi rămâne documentarist, să filmez oameni care se joacă pe sine, iar ca mod de difuzare prefer Internetul în continuare, decât cinematografe și festivaluri.
Bugetul Festivalului de Film Românesc, probabil, nu poate fi comparat cu prețul deplasării echipei ruse spre stația orbitală internațională, dar sigur era suficient ca să se mai facă un film românesc, poate al unei regizoare debutante, poate un film despre egalitate de gen, echitate socială, civilizație modernă, sau vreo câteva documentare despre probleme mai puțin cercetate de cinematografia de pe plai.